RELATIILE SUA-RUSIA IN APROPIEREA SUMMIT-ULUI TRUMP – PUTIN

Primele contacte oficiale dintre Imperiul Rus şi Statele Unite ale Americii au avut loc în anul 1776 iar deschiderea relaţiilor diplomatice dintre cele două state a avut loc în anul 1809. În Războiul Civil din SUA, Rusia a sprijinit forţele Uniunii împotriva Confederaţilor. În anul 1867 Rusia a vândut Statelor Unite teritoriul său din America de Nord, Alaska. Între anii 1820 – 1917 în SUA au sosit, din Imperiul Rus, aproximativ 3,3 milioane de imigranţi. Majoritatea erau evrei sau polonezi şi doar aproximativ 100.000 etnici ruşi.

În timpul Războiului Civil din Rusia, SUA a participat la intervenţia militară împotriva bolşevicilor în Orientul Îndepărtat. După constituirea Uniunii Sovietice în anul 1922 SUA a fost una dintre marile puteri ale lumii care nu au recunoscut noul stat. Cele două mari puteri au stabilit relaţii diplomatice în anul 1933.

Pe timpul celui de-al doilea război mondial, 1939 – 1945, SUA s-au aflat de aceeaşi parte a baricadei cu URSS învingând Germania.

În anul 1945, după încheierea celui de-al  doilea război mondial se înfiinţează, la San Francisco, printr-o conferinţă a tuturor naţiunilor, Organizaţia Naţiunilor Unite, cu sediul la New York, cu misiunea de a asigura „pacea mondială”, „respectarea drepturilor omului”, „cooperarea internaţională” şi „respectarea dreptului internaţional”. Problemele de securitate ale lumii sunt abordate de Consiliul de Securitate din care fac parte SUA, Rusia (continuatoare a mandatului URSS), Marea Britanie, Franţa şi China. Una din condiţiile impuse acestor state era aceea de a nu-şi extinde teritoriile. Singura ţară care nu şi-a respectat obligaţia în acea perioadă a fost Uniunea Sovietică.

În conformitate cu regulamentul de funcţionare al ONU, în timp ce alte organe ale Naţiunilor Unite pot face doar „recomandări” statelor membre, Consiliul de Securitate are puterea să ia decizii obligatorii pe care statele membre au înţeles să le accepte, sub termenii Articolului 25 al Cartei ONU.

Între anii 1945-1949, Consiliul de Securitate ONU care funcţionează pe principiul unanimităţii voturilor membrilor permanenţi, nu a putut aviza nicio rezoluţie referitoare la securitatea naţiunilor, întrucât Uniunea Sovietică, a folosit, de fiecare dată, dreptul de veto. Având în vedere această atitudine ostilă, pe data de 4 aprilie 1949, 12 state occidentale înfiinţează Organizaţia Atlanticului de Nord (NATO) destinată, în primul rând, asigurării securităţii colective a statelor membre ale alianţei. Din acel moment şi până astăzi Uniunea Sovietică şi ulterior Rusia au considerat SUA şi NATO ca ameninţări sau inamici declaraţi, cu unele perioade mai relaxate, altele mai tensionate.

Începând cu luna martie 1947, politica externă a Statelor Unite a urmat principiile asumate în cadrul Doctrinei Truman. Între alte proiecte strategice concrete, oferirea unor ajutoare financiare nerambursabile identice Greciei şi Turciei, a stopat conflictul militar dintre cele două state, puternic divizate de profunde diferende istorice.

Având în vedere succesul Planului Marshall în Europa Occidentală, conform unor documente NATO declasificate în următorii 10 ani, SUA a dorit extinderea sa (sau lansarea unuia asemănător) adresat Poloniei, Cehoslovaciei, Ungariei, României şi Bulgariei. Aflate sub controlul Uniunii Sovietice, toate aceste state nu au putut răspunde pozitiv propunerii. În această situaţie, SUA a propus Planul Marshall chiar Uniunii Sovietice, care a răspuns negativ apreciind că „aceasta este o formă de manifestare a imperialismului american”

Într-un cadru mai general, ajutorul Statelor Unite acordat statelor europene s-a realizat sub egida unei concepţii, propusă de secretarul de stat american George Marshall, lansată în iunie 1947 sub denumirea Planul Marshall. Asistenţa financiară acordată de Statele Unite sub egida acestui plan a asigurat redresarea şi relansarea economică a Europei de Vest, în frunte cu Germania Occidentală.

Primul acord bilateral între SUA şi Uniunea Sovietică a fost o convenţie consulară semnată în 1964 la Moscova. În anul 1975 este semnat, de toate statele europene, mai puţin Albania şi Andorra, dar şi de Canada şi cele două state menţionate mai sus, Actul Final de la Helsinki. Deşi fără valoare executivă, acest document recunoaşte dominaţia Uniunii Sovietice asupra Europei Răsăritene, precum şi anexarea Estoniei, Lituaniei şi Letoniei care, de facto, avusese loc în 1940. Acest document însă, prin prevederile privind drepturile omului, a stat la baza constituirii premiselor terminării Războiului Rece.

În decada 1970-1980 au fost semnate între SUA şi Uniunea Sovietică mai multe acorduri de securitate: Tratatul pentru controlul rachetelor anti - balistice (1972), Acordul pentru limitarea armamentului strategic şi Tratatul Forţelor Nucleare cu rază mică de acţiune (1987).

Pe data de 3 decembrie 1989, la Summit-ul de la Malta, preşedintele George H.W. Bush şi  Mihail Gorbaciov au declarat finalul Războiului Rece. Începând cu această dată, relaţiile dintre SUA şi Rusia au  evoluat în funcţie de apartenenţa politică a liderilor celor două state. În ceea ce priveşte liderii Rusiei, abordările referitoare la SUA au fost relativ constante, cu o manifestare ostilă faţă de aceasta. Obiectivul Rusiei a fost de a bloca în mod constant, oriunde în lume, orice variantă de succes a SUA, cu excepţia luptei împotriva terorismului. Poziţia Statelor Unite faţă de Rusia a fluctuat în funcţie de apartenenţa administraţiei la unul din cele două partide, republican sau democrat. Politica externă a democraţilor a fost întotdeauna mai conciliantă, mai dispusă la negocieri decât cea a republicanilor.

 Din păcate, disponibilitatea SUA pentru concesii şi dialog, nu de puţine ori a fost percepută de Rusia ca slăbiciune sau lipsă de putere de decizie.

Rusia a fost permanent obsedată de necesitatea de a fi recunoscută ca mare putere mondială. În anul 1994, Serghei Karaganov, consilier al preşedintelui Elţin spunea într-o conferinţă la Universitatea de Apărare a SUA că Rusia şi SUA au un singur interes comun, acela de a nu fi o a treia mare putere pe glob.

Relaţiile dintre SUA şi Rusia s-au deteriorat în perioada în care G.W. Bush a fost preşedinte al SUA şi Putin preşedinte al Rusiei. În urma atacurilor teroriste de la 11 septembrie 2001, preşedintele Bush a dirijat politica externă a SUA către o abordare unilaterală în ceea ce priveşte lupta împotriva terorismului. Prin apelarea la articolul 5 din Acordul de la Washington, statele NATO au contribuit la această luptă. În acest timp Putin a devenit mult mai vocal pe plan internaţional. Cea mai buna dovadă a fost cuvântarea sa la Conferinţa de Securitate de la Munchen din 2007, când, pentru prima dată, a atacat SUA menţionând faptul că statul care pretinde că are cea mai veche democraţie din lume, nu aplică principiile democraţiei în relaţiile pe care le are cu alte ţări, eludând faptul că principiile democratice nu se aplică în relaţiile dintre state, ci doar în interiorul statelor.

Putin l-a criticat, ulterior, pe G.W. Bush pentru implicarea SUA şi în zona rusă de influenţă prin sprijinul acordat revoluţiilor portocalii din Georgia şi Ucraina. Extinderea NATO în Europa răsăriteană a fost considerată de Rusia o ameninţare asupra securităţii sale naţionale. Adevărul este că ameninţarea nu era în primul rând o ameninţare militară, ci mai degrabă cea constituită de faptul că era vorba de o extindere a realei democraţii către est.

În anul 2002, SUA, având în vedere ameninţările venite din partea Iranului sau Coreei de Nord care îşi dezvoltau, cu succes programul de realizare a vectorilor purtători la mari distanţe, s-au retras unilateral din Tratatul privind Programul Antirachetă. Aceasta a permis montarea instalaţiilor antirachetă în România şi în Polonia. Putin a declarat în repetate rânduri că Sistemul Anti-rachete Balistice este o ameninţare la adresa securităţii naţionale a Rusiei, comparând amplasarea componentelor sale în România şi Polonia cu criza rachetelor din Cuba. Mai mult decât atât, liderul rus a declarat că “ vom redirija parte din sistemele noastre către aceste ţinte“.

A doua zi după ce Barack Obama fost ales preşedinte al SUA, Dimitri Medvedev, noul preşedinte al Rusiei a declarat că va disloca sisteme de rachete cu rază scurtă de acţiune, Iskander, în enclava Kaliningrad, în vecinătatea NATO. În perioada care a urmat, relaţiile dintre Obama şi Medvedev au fost ceva mai apropiate. Ambele state şi-au urmărit propriile obiective, dar cu o retorică mai puţin agresivă.

În anul 2008, Rusia invadează Georgia, profitând de decizia iresponsabilă a preşedintelui Saakashvili, făcând dovada faptului că doreşte să-şi păstreze controlul asupra spaţiului post-sovietic. În urma acestui conflict, Rusia dovedeşte că doreşte să-şi continue politica agresivă prin cucerirea de teritorii ce aparţin altor state. Ulterior Rusia şi-a anexat “de facto“ Osetia de Sud şi Abhazia.SUA şi statele europene nu au recunoscut această anexare.

În 2010, exact în această perioadă, este publicat noul concept strategic al NATO, document elaborat la fiecare 10 ani. În proiectul acestuia, publicat pe site-ul NATO în mai 2010, se menţiona: “Aliaţii şi-au manifestat de multe ori îngrijorarea pentru posibilele tendinţe ale Rusiei de a se angaja în acte politice sau economice de intimidare.”,  “deoarece viitorul politicilor Rusiei faţă de NATO rămâne dificil de prevăzut, aliaţii trebuie să insiste pentru cooperare, dar în acelaşi timp să fie în gardă pentru situaţia în care  Rusia ar decide să se mişte într-o direcţie adversă”. La întocmirea proiectului au participat şi militari din statele est-europene. În varianta finală elaborată în luna noiembrie a aceluiaşi an textul s-a modificat astfel: “cooperarea NATO–Rusia este de importanţă strategică şi contribuie la crearea unui spaţiu comun de pace, stabilitate şi securitate. NATO nu reprezintă o ameninţare pentru Rusia. Dimpotrivă, noi vrem să vedem un adevărat parteneriat strategic între NATO şi Rusia şi vom acţiona în consecinţă aşteptând din partea Rusiei reciprocitate”. Cu siguranţă că Rusia nu a apreciat eleganţa stilului diplomatic ci, comparativ cu prima variantă a considerat-o o manifestare de slăbiciune şi a început să acţioneze în consecinţă.

În luna mai 2012 a avut loc summit-ul NATO de la Chicago la care ar fi trebuit să participe şi presedintele Rusiei, proaspăt ales. În aceeaşi lună, în perioada ce a precedat summit-ul NATO, într-o conferinţă la Moscova a structurilor militare ale statelor CSI, un  general rus, în prezenţa lui Vladimir Putin, a declarat că Rusia îşi rezervă dreptul de lovituri preemptive asupra facilităţilor de lansare a rachetelor antirachete balistice. Ca urmare Secretarul General NATO i-a transmis liderului rus că prezenţa sa la acest Summit (prima a lui Putin, după invazia Georgiei), nu este binevenită. Ca urmare, Putin a organizat la sfârşitul aceleiaşi luni, la Moscova, un Summit al statelor CSI. Cu această ocazie a făcut  o serie de importante declaraţii referitoare la situaţia de securitate în lume poziţionând Rusia ca stat care este important  şi trebuie consultat, în rezolvarea oricărui conflict major. La acest Summit  Putin solicită autorităţilor ruse să acţioneze în vederea constituirii unui “sistem de relaţii internaţionale policentrice“ subliniind încă o dată interesul Rusiei faţa de ordinea mondială. Cu aceeaşi ocazie, liderul rus afirmă că pe data de 1 ianuarie 2015 va tăia panglica Uniunii Economice Eurasiatice, adăugând că ar dori să vadă un arc de stabilitate de la Atlantic la Pacific. De altfel, în unele hărţi ce au apărut în acea perioadă, Europa este prezentată ca “Peninsula Europa“ a unui nou continent Eurasia. Tot ceea ce a făcut Putin ulterior a fost, în concordanţă cu cele declarate la acest Summit. Reacţia administraţiei Obama a fost palidă sau inexistentă.

Totuşi, în anul 2012, datorită nerespectării drepturilor fundamentale ale omului, Obama semnează Magnitsky Act, care impune sancţiuni financiare şi restricţii de circulaţie unor oficiali ruşi. Rusia a introdus imediat acelaşi tip de restricţii unor oficiali americani pe teritoriul Rusiei. Efectul acestor restricţii a fost însă sub aşteptări. Ulterior, după anexarea Crimeii, aceste sancţiuni s-au extins de ambele părţi.

În luna martie 2014, Rusia anexează teritoriul ucrainean Crimeea pe baza unui pseudo-referendum. Când SUA au solicitat o rezoluţie a Consiliului de Securitate ONU referitoare la ilegalitatea referendumului, Rusia şi-a folosit dreptul de veto (China s-a abţinut) şi Crimeea a rămas inclusă abuziv în teritoriul rus, nerecunoscută decât de câteva state din aria de autoritate a Rusiei. Preşedintele Obama, la solicitarea rezoluţiei, a declarat că anexarea Crimeii de către Rusia nu constituie o ameninţare la adresa securităţii SUA mai ales datorită faptului că Rusia este “o putere regională”.

În decembrie 2014, Putin dă publicităţii Doctrina Militară, iar în aceeaşi lună a anului 2015, Strategia de Securitate Naţională a Rusiei. Dintr-o analiză atentă se poate vedea că cele două documente, care nu diferă mult unul faţă de celălalt, creează, în fapt, legislaţia de trecere la starea de război sau de intervenţie militară în orice parte a globului. Este pentru prima dată când Rusia îşi identifică inamicul, arătând că SUA şi NATO se constituie ca ameninţări la securitatea naţională a Rusiei.

Din nou reacţia administraţiei Obama a fost sub nivelul aşteptărilor statelor din estul Europei. Poziţia conciliantă a SUA a încurajat Rusia la noi manifestări agresive. Poate fi menţionat cazul intervenţiei în Siria. Aici SUA a acceptat ca Rusia să fie cea care să-şi asume responsabilitatea distrugerii armamentului şi echipamentelor chimice din dotarea armatei lui Bashar al Assad. Sub pretextul luptei împotriva grupărilor ISIS, aviaţia rusă a fost dislocată în Siria sprijinind în fapt forţele loiale liderului sirian. În acest fel războiul civil din Siria se transformă într-un război proxi având ca sponsori Rusia şi SUA. Dacă, la început Forţele SUA şi cele ruse nu s-au aflat în contact direct, anul acesta s-au semnalat ciocniri soldate cu numeroase victime, între mercenari ruşi şi trupe ale SUA. Rusia nu a recunoscut că mercenarii erau sub coordonarea Kremlinului. Această situaţie ambiguă în Siria, care continuă şi astăzi, poate constitui oricând scânteia care să ducă la o confruntare majoră între cele doua mari puteri.

Prin alegerea lui Donald Trump ca preşedinte al SUA relaţiile dintre cele două state s-au modificat. Principiul “America First” aplicat de noul preşedinte, mesajul ferm privind refuzul administraţiei americane de a mai plăti din banii contribuabilului american securitatea altor state, urmărind ca în acest fel statele să-şi majoreze finanţarea propriei securităţi. Aceasta este, de altfel, şi principala divergenţă din interiorul Alianţei Nord Atlantice, aşa cum s-a văzut şi la summit-ul abia încheiat.

Pe timpul campaniei sale electorale, Trump a fost perceput ca fiind dornic să dezvolte relaţiile cu Rusia în sensul unei reconcilieri. Implicarea Rusiei în această campanie, prin sprijinirea sa cu mijloace ale războiului informaţional, pare a fi fost dovedită cu probe irefutabile de către autorităţile SUA. De altfel sunt suspiciuni că Rusia aplică aceleaşi mijloace şi în unele state europene.

În aceste condiţii, administraţia americană a elaborat noi documente în care SUA se poziţionează formal faţă de Rusia.

În strategia de securitate naţională a SUA, Rusia este menţionată alături de China, Coreea de Nord şi Iran ca “provocări“ la adresa securităţii naţionale a SUA. Se poate observa diferenţa de abordare a relaţiilor dintre cele două state. Rusia consideră SUA ca fiind “ ameninţare“ pentru Rusia, pe când Rusia este doar “provocare“ pentru SUA.

De asemenea, administraţia Trump, prin intermediul Center for Strategic and International Studies – CSIS de la Washington, a elaborat în martie 2017 un amplu document analitic intitulat “Recalibrând strategia SUA faţă de Rusia“. În acest document Rusia este considerată stat revizionist şi oportunist care se manifestă ca adversar al normelor, regulilor şi valorilor occidentale. În acest demers Rusia foloseşte o gamă largă de mijloace militare şi non-militare. În categoria mijloacelor coercitive non militare, documentul menţionează: infiltrările în spaţiul cibernetic al statelor occidentale care să permită desfăşurarea cu succes a operaţiilor de influenţă politică. Se afirmă, de asemenea, că o perioadă prea lungă de timp SUA au ignorat acest pericol iar atunci când l-au realizat nu au fost capabile să reacţioneze eficient.

În ceea ce priveşte mijloacele pur militare, Rusia acţionează în sensul operaţilor ce fac parte din noul tip de război asimetric, ce foloseşte mijloace tehnice noi susţinute de multe ori de ultimele realizări în domeniul inteligenţei artificiale ca şi de operaţii ce pot fi înscrise în domeniul dezinformării sau mascării, cu mijloace ale războiului electronic.

Recalibrarea strategiei SUA în relaţiile cu Rusia conţine o aspră critică a politicilor anterioare ale SUA şi ale celorlalte state occidentale care, cu naivitate, au căzut în plasa propagandei ruse şi au crezut în politica de reducere a riscurilor, de transparenţă şi predictibilitate clamate de Rusia.

Un simbol care marchează apogeul agresivităţii Rusiei faţă SUA şi Occident poate fi considerat subiectul conferinţei organizate de Grupul Valdai din 16-19 octombrie 2017 “Distrugerea creativă : va apărea o noua ordine mondială din actualele conflicte? “ la care a participat şi Vladimir Putin, alături de reprezentaţi a 35 de ţări. Din prelegerea Iiderului rus a rezultat faptul că Rusia îşi doreşte o noua ordine mondială în care să aibă un rol esenţial şi este dispusă să obţină această poziţie, inclusiv în urma unui război.

Din analiza acestor relaţii se poate vedea că SUA şi Rusia au multe capitole de securitate, dar şi economice deschise care în niciun caz nu pot fi rezolvate într-o întâlnire de o oră sau două. Probabil vor fi menţionate câteva subiecte considerate a fi importante pentru fiecare dintre cele doua părţi. Putin consideră că cel mai important capitol este cel al sancţiunilor aplicate de SUA şi UE şi va incerca să îl convingă pe Trump să ridice aceste sancţiuni. Dar acestea au fost introduse de Congresul SUA, unde sunt puţine şanse ca Trump să poată să influenţeze votul întrucât chiar şi mulţi republicani vor vota împotriva ridicării acestora. SUA, probabil, va insista pentru retragerea Rusiei din Crimeea şi sud-estul Ucrainei, aspect inacceptabil pentru Rusia. La fel de ireconciliabile sunt şi aspectele legate de Iran, Siria (respectiv Bashar al Assad), Coreea de Nord, Turcia, China şi altele.

S-ar putea ca cei doi lideri să aibă abordări parţial convergente în ceea ce priveşte taxele comerciale impuse Uniunii Europene sau Chinei şi luptei împotriva terorismului. Putin va încerca să creeze o falie cât mai adâncă între SUA şi UE ca şi între SUA şi China. Probabil că în timpul întâlnirii Putin, experimentat fost ofiţer de informaţii va încerca să obţină de la Trump, prin metode de elicitation / mascarea pe timpul discuţiilor a adevăratelor intenţii informative, cât mai multe informaţii referitoare la Summit-ul NATO cu scopul de a mări breşa creată în NATO.

Nu cred că trebuie să ne aşteptăm la rezultate spectaculoase din întalnirea de pe 16 iulie între Putin şi Trump, ci, în final, probabil vom spune ca şi în cazul întâlnirii Trump cu Kim Jong un, că important este că s-au întâlnit şi au făcut un schimb de opinii.

Bibliografie:

• Wikipedia: „United States – Russia relations”
• Military Doctrine of Russia Federation https://rusemb.org.uk/press/2029
• CSIS “ Recalibrating US Strategy towards Russia”   
•