Relaţia transatlantică, condiţie incontestabilă a securităţii europene

Relaţia transatlantică a constituit de-a lungul anilor, prin NATO, esenţa securităţii europene. Alături de Alianţa Nord Atlantică, o evoluţie ascendent pozitivă au avut-o şi relaţiile economice şi mai ales cele politice. De ambele părţi, erau susţinute ca principii ale ordinii mondiale relaţiile globale şi multilaterale. Când Donald Trump a câştigat alegerile din SUA, acesta a introdus principiul America First ca politică de stat atât internă cât şi internaţională. Aceasta a dus SUA către unilateralism, în timp ce Europa este guvernată de multilateralism. Contradicţiile de principii au atras divergenţe în relaţiile dintre cele două continente atât pe plan politic şi economic, cât şi, într-o mai mică măsură, pe planul securităţii, unde soluţia actuală, NATO, nu este contestată ca esenţă ci doar ca modalitate de finanţare.

Relaţia transatlantică a fost, din anul 1949 şi până astăzi, motorul şi garanţia securităţii europene. De altfel acesta este şi scopul pentru care a fost creat NATO, care reprezintă atât viziunea, cât şi modalitatea concretă de punere în aplicare a principiului apărării colective a statelor membre. Alianţa Nord Atlantică a fost ani de zile liantul statelor europene.

Până la căderea Zidului Berlinului principalul inamic al alianţei, care unea interesele de securitate ale statelor occidentale, era Uniunea Sovietică. După anul 1989, părea că inamicul comun dispăruse. A fost perioada de naivitate a Occidentului referitoare la relaţia cu Rusia, moştenitoarea URSS. Un exemplu în acest sens a fost elaborarea noului concept strategic NATO, din anul 2010, pentru perioada 2010-2020. Fără a ţine cont de semnalele ostile ce veneau din Rusia, exemplificate prin atitudinea anti SUA exprimată, pentru prima dată, chiar de Vladimir Putin în cuvântarea sa la Conferinţa de Securitate de la Munchen din 2007, Occidentul, subliniind dorinţa de cooperare cu Rusia, îşi manifesta speranţa de “reciprocitate” din partea acesteia. “Reciprocitatea” nu a venit, iar Rusia a dat frâu atitudinii sale istorice imperiale, a cărei inhibare pentru aproape două decenii a creat puternice frustrări elitelor politice de la Kremlin, urmărind, cu perseverenţă, să-şi extindă zona de influenţă politică şi de securitate asupra întregii Europe. Acestui obiectiv îi sunt subsumate o serie de acţiuni diplomatice şi/sau de propagandă, ultima dintre acestea fiind o acţiune concretă: construcţia conductei de gaze Nord Stream 2, ce are ca obiectiv strategic accentuarea dependenţei statelor central şi vest europene de gazul rusesc.

În cadrul unei cuvântări pe care a avut-o cu ocazia Summit-ului statelor CSI din mai 2012, Vladimir Putin a făcea publică, în contextul creării  Uniunii Eurasiatice, aspiraţia sa privind redobândirea statutului de mare putere de către Rusia, atunci când afirma : “ … aş vrea să văd un arc de stabilitate de la Atlantic la Pacific“, desigur sub protectorat rusesc. Aceasta pare să fi fost expresia nivelului său de ambiţie geostrategică referitoare la Europa. Toate evoluţiile ulterioare par a urmări realizarea acestui obiectiv.

Obstacolele cele mai importante în atingerea acestui scop de către Rusia, sunt : relaţia transatlantică şi statele din centrul şi estul Europei pentru care această relaţie reprezintă centrul politicii lor externe şi de securitate. Ameninţarea spaţiului NATO din exterior este practic imposibilă şi de aceea soluţia cea mai eficientă este subminarea, din interior, a coeziunii unui mecanism care a funcţionat, cu succes, timp de 70 de ani. Mijloacele războiului hibrid permit acum cele mai eficiente acţiuni de agresare a încrederii dintre statele de pe cele două maluri ale Atlanticului.     

Prin alegerile prezidenţiale din 2016, la conducerea SUA vine administraţia Trump. Acesta este momentul în care relaţia transatlantică de securitate, cu adânci rădăcini de natură economică, începe să fie dominată de o retorică inconsecventă ce creează un climat de neîncredere din partea ambelor părţi. Plecând de la abordarea tranzacţională specifică personalităţii sale, liderul de la Casa Albă afirma că SUA nu mai doreşte să finanţeze securitatea statelor NATO împotriva unor ameninţări ce vin din partea acelora cu care statele ameninţate fac afaceri. Aici Trump se referă la Germania şi la relaţiile acesteia cu Rusia declarată, oficial de NATO ca principală ameninţare la adresa securităţii europene.

SUA a introdus în relaţiile internaţionale principii noi care se aliniază binecunoscutului slogan “America First”. Acesta, şi mai ales consecinţele sale, au afectat dramatic Europa care nu mai găseşte cale de dialog cu administraţia Trump. Schimbările climatice, multilateralismul, ca principiu al relaţiilor internaţionale, relaţiile cu China, creşterea taxelor atât în relaţiile comerciale cu Europa dar şi cu China, lupta împotriva terorismului, relaţiile cu Iranul, decizia privind retragerea trupelor americane din Siria, retragerea din tratatul INF referitor la rachetele cu rază scurtă şi intermediară de acţiune, sunt doar parte din situaţiile în care există divergenţe majore între Europa şi administraţia Trump. Mai mult decât atât, liderul de la Casa Albă a făcut o declaraţie nefericită în care a menţionat şi Europa ca sursă a ameninţărilor informatice la adresa SUA. Scoţând acest aspect din context, media europeană a subliniat faptul că Trump consideră Europa ca ameninţare pentru securitatea SUA şi a rostogolit această ştire pe care Casa Albă nu a dezminţit-o.  

Prin retragerea Marii Britanii din Uniunea Europeană, această organizaţie a devenit, aşa cum mulţi analişti o numesc, o afacere franco-germană. Angela Merkel şi Emmanuel Macron, sunt vocile Europei în relaţia transatlantică. Cancelarul Germaniei spunea, astfel, că Europa nu poate să mai conteze pe Statele Unite şi că „trebuie să-şi ia destinul în propriile mâini”.

Conferinţa de Securitate de la Munchen din luna februarie 2019, a scos şi mai mult în evidenţă prăpastia creată în relaţia transatlantică. Lăsând deoparte tonul diplomatic al aluziilor referitoare la divergenţele dintre Europa şi administraţia Trump, reprezentanţii celor două părţi au punctat, fără dubii, elementele de divergenţă. Mai mult, Angela Merkel a punctat cu ironie faptul că, probabil, Trump “consideră că cea mai mare fabrică BMW din lume, din South Carolina, este o ameninţare pentru securitatea naţională a SUA”.    

Datorită declaraţiilor de mai sus, cu săgeţi trimise de ambele părţi, sentimentul anti american este în creştere în Europa. Într-un studiu al Pew Research Center Global Attitudes Survey se menţionează că au încredere în leadership-ul american doar 14% din francezi, un procent aproximativ egal cu cel din perioada în care George Bush jr. era preşedinte al SUA. Karl Kaiser, analist al relaţiilor Germania – SUA, afirma că “după doar 2 ani de administraţie Trump, majoritatea francezilor şi germanilor cred mai mult în Rusia şi China decât în SUA“, aspect care ar trebui să fie un semnal negativ pentru unilateralismul actualei administraţii republicane. 

Această atitudine a statelor europene nu putea lăsa indiferentă Rusia, dispusă a folosi şi a  amplifica tendinţa actuală în relaţiile cu SUA, în atingerea scopului strategic de divizare a Europei. De aceea se poate aprecia faptul că dificultăţile în evoluţia relaţiei transatlantice au atât cauze interne cât şi cauze externe şi ele sunt rodul corelării actorilor interni cu cei externi. Această corelare este posibilă între Rusia şi mişcările anti sistem din întreaga Europă. Un exemplu vehiculat în media este cel al finanţării Frontului Naţional din Franţa sau inundarea reţelelor de social media cu ştiri false. Acestea au constituit mijloace eficiente de propagandă în realizarea Brexit-ului, separarea Cataluniei sau în influenţarea atitudinii anti americane a cetăţenilor europeni. Faptul că pe timpul campionatului mondial de fotbal din Rusia din vara anului 2018 nu au avut loc niciun fel de violenţe de stradă, aspect neobişnuit la asemenea manifestări, poate să reprezinte un indiciu de identificare a creierului care coordonează mişcările violente antisistem.

Interferenţa Rusiei în procesele electorale de pe ambele maluri ale Atlanticului urmăreşte tocmai aducerea în prin plan a reprezentanţilor antisistem care să modifice politica statelor în aşa fel încât să cultive naţionalismul radical şi să antagonizeze statele între ele. Din păcate este în creştere numărul cetăţenilor europeni care îşi formează convingerile în funcţie de aceste mesaje. 

Atitudinea imperială a Rusiei reprezintă o ameninţare pentru estul Europei, care aparţine bătrânului continent la fel de mult ca si statele central si vest europene. Revizionismul rus poate atinge toate aceste state. Nu trebuie ignorat faptul că în acest an vor fi alegeri parlamentare sau prezidenţiale în aproape toate statele est europene şi este de aşteptat o avalanşă de mesaje antisistem, antieuropene, antiamericane care să elimine orice tendinţe de refacere a relaţiei transatlantice.

Cu ocazia Conferinţei de Securitate de la Munchen, văzând diferenţele de opinie dintre europeni şi americani, Serghei Lavrov, ministrul de externe al Rusiei, menţiona, nu fără satisfacţie, „observăm că se formează noi fracturi, în timp ce vechile fracturi se adâncesc”.   

Cu ocazia aceluiaşi eveniment s-a putut constata o discordanţă evidentă între reprezentanţii SUA, membri ai administraţiei Trump şi membrii ai Congresului SUA, unii dintre ei chiar fiind membri ai Partidului Republican. Din cuvântările lui Joe Biden, fost vicepreşedinte al SUA în administraţia democratică Obama şi posibil candidat la preşedinţia SUA din partea democraţilor, ca şi din prezentarea d-nei Nancy Pelosi, liderul congresmanilor democraţi şi speaker al Camerei Reprezentanţilor. a rezultat faptul că Administraţia Trump nu reprezintă întotdeauna poziţia SUA în relaţiile cu Europa. Joe Biden a menţionat convingător faptul că la conducerea SUA va veni administraţia democrată şi atunci relaţia va reveni pe făgaşul normal.

După o serie de mesaje confuze ale lui Trump privind posibila retragere a SUA din NATO, Camera Reprezentanţilor a Congresului SUA, sub conducerea d-nei Nancy Pelosi, a introdus H.R. 676 NATO Support Act, o lege privind sprijinul acordat de către SUA Alianţei transatlantice, precizând faptul că o asemenea decizie a administraţiei SUA nu poate fi luată fără acordul Congresului SUA. “Nu cred că există  vreo diferenţă între democraţi şi republicani în ceea ce priveşte relaţiile noastre cu NATO. Aceasta decizie nu este in niciun caz partizană“, a spus Pelosi. Un alt exemplu îl constituie ameninţarea liderului de la Casa Albă de a renunţa la tratatul INF referitor la rachetele cu rază mică sau intermediară de acţiune. Pe data de 16 februarie, reprezentanta democrată Tulsi Gabbard a introdus în Congresul SUA o legislaţie de sprijin a tratatului INF. Ca replică la aceste poziţii ale SUA, pe data de 4 martie 2019, Putin a semnat oficial documentele de retragere a Rusiei din tratat.

Aceste poziţii contradictorii ale administraţiei Trump şi blocarea unor decizii de către Congresul SUA fac şi mai dificilă găsirea unor soluţii de consolidare a relaţiei transatlantice.

Acum 3-4 ani analistul american George Friedman spunea că dacă preşedintele SUA vrea să vorbească la telefon cu Europa, pe cine apelează? Prin aceasta voia să sublinieze faptul că Europa nu poate vorbi cu o singură voce. Acelaşi lucru se întâmplă acum şi cu SUA.

Indiferent de evoluţia actuală a relaţiei transatlantice, indiferent de poziţiile diferite în ceea ce priveşte relaţiile economice, politice sau de securitate, ceea ce este esenţial este faptul că de pe ambele ţărmuri ale Atlanticului este susţinut principiul apărării colective al Alianţei Nord Atlantice, aceasta fiind, de-a lungul timpului, dar şi în viitor, principala punte de legătură între cele două continente. Această solidă punte de securitate se bazează pe pilonii constituiţi de principiile democraţiei liberale, bazată la rândul ei pe egalitatea de şanse ca valoare individuală şi pe libertate ca valoare colectivă, piloni activi pe ambele ţărmuri ale Atlanticului.