11 august 2020

Relaţia SUA – CHINA: „Belt and Road Initiative” – un subiect controversat

Ştefan Oprea

O legătură sinuoasă, la baza căreia stă, exclusiv, interesul naţional şi în care aşteptările optimiste s-au transformat în crize dificile, defineşte relaţia SUA – China. Entuziasmul generat de calităţile poporului chinez au fost eclipsate de o diplomaţie tensionată şi o creştere a rivalităţilor internaţionale, în mod special în plan economic, cu Statele Unite, cea mai puternică economie a lumii ultimilor trei sferturi de veac. Pentru justificarea afirmaţiei, menţionez că o relaţie comercială normalizată, în perioada 1980 - 2000, deschide calea Chinei pentru a adera la Organizaţia Mondială a Comerţului (2001). În perioada imediat următoare, volumul comerţului dintre cele două state creşte de la 5 miliarde de dolari (1980) la 231 miliarde de dolari (2004) şi atinge apogeul în anul 2006 când, China depăşeşte Mexicul ca al doilea partener comercial al Statelor Unite, după Canada.

Sursă foto: Profimedia

Pe de altă parte, anunţul Beijingului despre o creştere bugetară de 18% a cheltuielilor pentru apărare pentru anul 2007, creează suspiciuni la Washington. Acesta considera şi declara că acumularea militară a Chinei nu este „în concordanţă” cu obiectivul afirmat de a urmări o „creştere paşnică”.

Semnalul coincidea cu o schimbare majoră pentru acea perioadă, în care puterea economică se manifesta deja într-o distribuţie a puterii tradiţionale militare între marii actori ai lumii. Perioada anilor 2007 - 2008 devenea un punct de inflexiune în istoria mondială pentru remodelarea peisajului strategic al anilor următori.

În acelaşi timp, cu aproximativ 600 miliarde de dolari, China devine cel mai mare creditor străin al SUA şi, din această perspectivă, interdependenţa dintre economiile americane şi chineze atinge un maxim istoric. Când în august 2010 China devine a doua economie mondială şi se conturează premisele pentru a depăşi SUA, o schimbare în atitudinea Washingtonului evidenţiază pivotarea intereselor sale strategice către regiunea Asia-Pacific, interpretată în marile cancelarii ale lumii drept o mişcare de contracarare a creşterii economice dar şi militare a Chinei. Ulterior, amplificarea deficitului comercial al SUA faţă de China şi restricţiile sale în ceea ce priveşte exportul de metale rare, contribuie substanţial la deprecierea relaţiei dintre cele două state.

Schimbarea conducerii în China, culminând cu alegerea lui Xi Jinping în funcţia de preşedinte, secretar general al Partidului Comunist şi preşedinte al Comisiei Militare Centrale creează premisele unor noi abordări. Astfel, în vara anului 2013, cei doi preşedinţi, Obama şi Xi se întâlnesc, în California, în încercarea de a construi un dialog la cel mai înalt nivel şi de a atenua relaţiile tensionate dintre cele două ţări. Întrevederea se finalizează cu promisiunea că, împreună, vor institui un „nou model” de cooperare, un tip de „relaţii de mare putere”.

Un alt moment important în relaţia sino – americană se petrece în anul 2014 când, prin declaraţia comună a celor doi preşedinţi privind schimbările climatice, aceştia se angajează să reducă emisiile de carbon. Deşi era considerat un succes remarcabil, eforturile controversate ale Chinei de extindere a sferei de influenţă şi control în Marea Chinei de Sud prin crearea unor insule artificiale şi intenţiile, nedevoalate, de instalare a infrastructurii militare pe aceste construcţii insulare, creează un adevărat „disconfort” în SUA, obligată să afirme că se opune „oricărei militarizări ulterioare” a teritoriului disputat.

Odată cu preluarea mandatului de către preşedintele Trump, lucrurile intră pe un alt făgaş. Promisiunea de a onora politica „o singură Chină”, făcută preşedintelui Xi pe timpul campaniei electorale, este contrazisă de realitate atunci când preşedintele Trump vorbeşte la telefon cu preşedintele taiwanez Tsai Ing-wen promiţându-i o relaţie continuă cu Taiwan-ul, inclusiv pentru furnizarea de ajutor în domeniul apărării. Ulterior, anunţul despre majorarea tarifelor la importurile chineze este urmat de replica Beijing-ului care anunţă propriile tarife la o parte din produsele venite din America.

Din acest moment, lucrurile se precipită iar discursurile fulminante, condamnările privind creşterea agresiunii militare chineze, în special în Marea Chinei de Sud, arestarea directorului financiar al companiei chineze de telecomunicaţii şi electronice Huawei, campania agresivă împotriva construcţiei de reţele 5G şi nu în ultimul rând acuzaţia privind acţiuni manipulatorii asupra yuan-ului, provoacă îngrijorări privind posibila escaladare a războiului comercial dintre cele mai mari economii ale lumii.

Aprobarea legislaţiei privind drepturile omului şi democraţia din Hong Kong, prin care autorizează Statele Unite să sancţioneze persoanele responsabile pentru astfel de abuzuri are ca reacţie, din partea Chinei, în afara condamnării acestui demers, impunerea de sancţiuni mai multor organizaţii din SUA şi suspendarea vizitelor navelor de război ale SUA în Hong Kong.

Apariţia COVID-19 şi răspândirea pandemiei amplifică tensiunile dintre cele două ţări şi devine evident faptul că aceste divergenţe acoperă întregul spectru de activităţi sino-americane. Relativ recent, pentru a nu contrabalansa iremediabil situaţia, după ce Beijingul a adoptat o nouă lege de securitate naţională pentru Hong Kong, preşedintele Trump semnează un ordin executiv care pune capăt statutului de comerţ preferenţial al oraşului cu Statele Unite. Urmează închiderea, la „reciprocitate” a consulatelor chinez din Houston, Texas şi, firesc, american din Chengdu. Escaladarea fulminantă a acestor divergenţe diplomatice trece într-un alt registru după discursul secretarul de stat al SUA, Mike Pompeo, de luna trecută, dovedind evidenţa unei schimbări profunde, ce are loc în politica americană faţă de China. După ce condamnă practicile comerciale neloiale, furtul de proprietate intelectuală, abuzurile privind drepturile omului în Xijiang şi Hong Kong precum şi mişcările agresive din Marea Chinei de Est şi de Sud, el invită cetăţenii chinezi şi democraţiile din întreaga lume să preseze Beijingul pentru ca acesta să-şi schimbe comportamentul şi să respecte ordinea internaţională bazată pe reguli.

Toate aceste date confirmă certitudinea fenomenului de schimbare a puterii la nivel global şi că, o schimbare majoră în ceea ce priveşte puterea economică, dobândită în această perioadă, se manifestă deja în distribuţia puterii tradiţionale militare între marii actori globali. China şi SUA sunt principalii actori ai acestui proces de remodelare a peisajului strategic global în condiţiile în care, mobilitatea puterii economice mondiale va avea un efect major în reconfigurarea strategiilor de apărare.

Din această perspectivă, mega proiectul Iniţiativa „Belt and Road”, un model perfect de îmbinare a intereselor economice cu interesele militare strategice ale Chinei, reprezintă un instrument de politică majoră în strategia geo-economică a Chinei. Inevitabil, această uriaşă investiţie va transforma, probabil, politica de securitate internaţională a Chinei, amplificând cursa securităţii cu puterile majore din regiunea Indo-Pacific şi generând, probabil, repercusiuni geostrategice semnificative de-a lungul întregului proiect.

În context, legătura dintre Iniţiativa „Belt and Road” şi acţiunile Chinei în Marea Chinei de Sud evidenţiază un model perfect de îmbinare a intereselor economice cu interesele militare strategice.

Lansat în anul 2013, proiectul „Belt and Road”, reprezintă un program global de investiţii în infrastructură (un trilion de dolari) în toată Asia şi Africa în scopul facilitării comerţului Chinei cu partenerii de pe cele două continente şi Europa. Deşi rezultatele tangibile pot avea un efect benefic asupra dezvoltării sociale şi economice a ţărilor gazdă precum şi asupra dinamicii geopolitice a lumii, strategia de cooperare internaţională a Chinei, este eclipsată de viziunea occidentală asupra proiectului, motivată de existenţa unor scopuri, nepronunţate încă. Temerile sunt motivate de faptul că odată cu demararea, în anul 2014, a construcţiilor insulare şi a infrastructurii militare din Insulele Spratly şi Paracel ale Mării Chinei de Sud, o zonă cu cele mai aglomerate rute de transport maritim din lume, s-a observat o schimbare de comunicare privind intenţiile acestor întreprinderi. Deşi, iniţial, demersurile reprezentau acţiuni pentru protejarea mijloacelor de trai ale cetăţenilor care locuiesc pe acele insule îndepărtate, s-au transformat, ulterior, în loc propice pentru dislocarea de instalaţii militare, facilitaţi aeriene şi chiar sisteme de rachete anti-aeriene. Astfel, cu toată presiunea internaţională (în special SUA) pentru a nu militariza acest areal atât de tranzitat, Marea Chinei de Sud, care a jucat un rol important în comerţul antic cu mătase, devine „mărul discordiei” între ţările riverane dar şi o problemă foarte serioasă în relaţia sino-americană. Teama de încercuire pe care au resimţit-o umilitor în timpul războiului sino-japonez, dăinuie şi astăzi, motiv determinant pentru a proteja aceasta zonă. Este evident că eforturile Chinei în Marea Chinei de Sud vizează protejarea flancul sudic al Chinei, inclusiv rutele de aprovizionare istorice şi critice prin sud-estul Asiei.

Conform aceleiaşi paradigme, în aceiaşi perioadă, dar într-o altă parte a lumii, după finanţarea şi construcţia căii ferate Addis-Abeba-Djibouti, pe baza unei naraţiuni similare (investiţii internaţionale în comerţ şi infrastructură), China şi-a instalat prima sa bază militară, în afara ţării. Declarată iniţial fără capabilităţi operaţionale (2013), ulterior, instalaţiile s-au dezvoltat iar astăzi, baza navala de suport dispune de capabilităţi operaţionale complete în Djibouti. De ce Djibouti? Pentru că este situată la capătul sudic al strâmtorii Bab-el-Mandeb supraveghind trecerea către Marea Roşie şi Canalul Suez din Golful Aden. Cea mai aglomerată rută de transport maritim din lume, controlând accesul la Marea Roşie şi Oceanul Indian.

Revenind la Iniţiativa Belt and Road, consolidarea căilor de transport prin Kazahstan la nord, Myanmar şi Pakistan la sud şi stabilirea legăturilor feroviare între China de Vest şi Pakistanul de Sud, fac ca acest mega proiect să devină opţiunea indestructibilă pentru situaţia în care porturile chineze ar putea fi restricţionate. Cu aceste „perle” strategice, Djibouti, un punct de control pe traseul dintre Oceanul Indian şi Mediterana, prin care se scurge petrolul către Europa şi portul Gwadar (Pakistan), situate în largul Golfului Oman, aproape de Strâmtoarea Hormuz, prin care trebuie să treacă petrolul destinat Indiei, Japoniei şi Taiwanului, China devine actorul global capabil să supravegheze traseele resurselor energetice globale.

Succintele idei expuse ne duc la o prima concluzie prin care observăm că paradigma utilizată pentru implementarea eforturilor Beijing-ului în Marea Chinei de Sud a fost, până la urma un succes. Extinderea artificială a insulelor şi instalarea capabilităţilor militare, un „control” al rezervelor de petrol din zonele economice exclusive ale Vietnamului precum şi accesul la cele mai bune zone de pescuit confirmă acest lucru. 

De asemenea, nimic nu ne opreşte să credem că, fără o cenzură internaţională, aceste lucruri se pot întâmpla oriunde.  Deopotrivă, dacă evenimentele din Marea Chinei de Sud pot fi replicate pe parcursul Iniţiativei dar şi pe varianta maritimă al acestui traseu de transport economic, China îşi va spori enorm capacitatea de a-şi proiecta puterea la nivel mondial.

O a doua concluzie se referă la relaţia SUA-China care, astăzi, în acest context, este mult mai activă decât anterior. Ca rezultat, concurenţa strategică dintre Statele Unite şi China este profundă, continuă şi se intensifică iar această stare va crea, probabil, premisele unor coliziuni. Din nefericire, aceasta cursă intensifică tensiunile militare şi dinamica competitivă a securităţii, cu efecte majore asupra a tot ce pot face împreună, benefic, cele două ţări. Competiţia actuală este departe de a crea beneficii iar lumea trebuie să continue să lupte pentru a găsi un răspuns colectiv la ameninţările transnaţionale care pun in pericol planeta.