19 iunie 2018

Relaţia europeană cu Rusia – alternativă la oferta transatlantică?

Ştefan Oprea

Deşi parteneriatul transatlantic nu se confruntă cu un colaps iminent, frustrarea europeană în legătură cu ultimele decizii ale Washington-ului a atins un nou nivel, fapt care ar putea accentua tensiunile transatlantice afectând, astfel, pe termen lung relaţiile bilaterale. Cum securitatea este în centrul relaţiei transatlantice, în acest moment, creşte posibilitatea ca acţiunea comună a Statelor Unite şi Europei împotriva activităţilor beligerante ruse, să intre în disonanţă pe un termen imprevizibil.

Sursă foto: Mediafax

[ English Version HERE ]

 

Evenimentele din ultima perioadă conturează deja o relaţie transatlantică diferită de perioada anterioară. Rod al influenţei liderilor de pe ambele părţi ale Atlanticului, relaţia actuală a devenit mai tensionată şi mai dificilă cu efecte majore asupra unităţii de vederi în probleme de politică internaţională, de securitate şi economice.

Criza financiară din 2008 şi urmările acesteia, Brexit-ul, creşterea economică lentă, ineficienţa reformelor specifice pentru stabilizarea zonei euro şi o imobilizare în reforma structurală la nivel UE sunt câteva din cauzele care vor face ca forţele noului naţionalism să aibă argumente ca să atace democraţia, statul de drept şi celelalte valori definitorii ale Uniunii. Confruntarea cu ameninţări la graniţa de est şi de sud, chiar dacă de natură diferită, precum şi lipsa de relevanţă în soluţionarea conflictului din Siria (UE este doar o destinaţie pentru refugiaţi), demonstrează că Europa se află în faţa unor noi provocări cărora nu le găseşte încă un răspuns adecvat.

În acelaşi timp, punerea la îndoială a sistemului de garanţii de securitate trans-atlantice precum şi periclitarea sistemul comercial global, fundamental pentru Europa, au cutremurat pilonii economici şi de securitate ai stabilităţii europene. Astfel, administraţia Trump a dat cetăţenilor europeni toate motivele să se îndoiască de angajamentul preşedintelui faţă de alianţe şi de normele internaţionale.

Apariţia Chinei ca o putere globală, capabilă să disloce centrul de greutate al economiei mondiale de la Atlantic spre regiunea Asia-Pacific, face ca europenii să se confrunte cu o altă perspectivă: să rămână în urma SUA şi a Chinei în domeniul economic, extrem de important în conjunctura secolului XXI. În aceste circumstanţe, a apărut o oportunitate pentru a se „încălzi” relaţiile dintre Uniunea Europeană şi Rusia.

O privire critică, dar şi echidistantă, asupra evenimentelor care au influenţat aceste evoluţii europene ne va ajuta sa înţelegem de ce schimbările din ordinea internaţională actuală, deteriorarea competitivităţii europene şi nevoia de compromisuri interne au început să submineze credinţa în capacităţile UE de a se adapta la noul mediu global.

 

SUA. Deşi, la preluarea mandatului, preşedintele Trump sugera perspectiva unei apropieri de preşedintele Putin, spre confuzia UE şi NATO, ulterior, mesajele privind menţinerea sancţiunilor împotriva Rusiei până când aceasta îşi va retrage  trupele din Crimeea au conturat poziţia noii administraţii faţă de Moscova.

Adoptarea unor poziţii surprinzătoare în problemele emergente la nivel mondial au creat, de asemenea, în rândul liderilor europeni, o oarecare confuzie în aşteptarea unui moment de clarificare.

Modul în care administraţia Trump a retras Statele Unite din acordul nuclear al Iranului are consecinţe care depăşesc efectele locale şi produc un disconfort total în Europa. Deschiderea dosarului problemelor comerciale, creează un alt moment de dispute atât cu prietenii, cât şi cu rivalii, punând guvernele în dificultate privind înţelegerea conexiunilor între acest tip de negocieri şi politica actuală. Intrarea în vigoare a noilor tarife pentru oţel şi aluminiu reprezintă un alt indiciu care arată intenţia guvernului american de a-şi optimiza avantajul în economia globală, asumând-şi rolul liderului care face regulile şi în economia de piaţă.

Sugestia preşedintelui Trump, făcută în 8 iunie, a.c., în ajunul summit-ului liderilor G7, de a reinvita Rusia la acest summit a fost cea mai recentă poziţie care a stârnit controverse din partea tuturor membrilor şi a preşedintelui Comisiei Uniunii Europene, participant la această întrunire. Faptul că, pe timpul lucrărilor, liderii participanţi şi-au exprimat dezacordul faţă de abordarea liderului american în domeniul comerţului, respingerea acordului de limitare a programului nuclear al Iranului şi decizia sa de a ieşi din acordul de la Paris pentru combaterea schimbărilor climatice, precum şi faptul că preşedintele american rămâne ferm în deciziile privind mărirea taxelor de import pentru aluminiu şi oţel, trădează tensiunile care au caracterizat acest summit. Cu toate acestea, la sfârşitul discuţiilor, naţiunile membre au convenit asupra unei declaraţii comune. Din nefericire, o conferinţă de presă a premierului ţării gazdă, Justin Trudeau, în care anunţa existenţa declaraţiei comune, stârneşte nemulţumirea preşedintelui Trump care, retrage SUA din aceasta convenţie, acţiune ce va afecta încrederea reciprocă dintre Washington şi Otawa.

În această conjunctură convulsivă  este de remarcat şi faptul că, tot vineri 8 iunie, a.c., preşedintele Statului Major Întrunit al SUA, generalul Joseph Dunford, s-a întâlnit cu omologul său rus, generalul Valerii Gherasimov, la Helsinki, pentru a discuta despre coordonarea acţiunilor coaliţiei anti-ISIS, conduse de SUA, precum şi a celor ruse în Siria, schimbând opinii privind situaţia relaţiilor militare bilaterale precum şi situaţia actuală a securităţii internaţionale în Europa şi în alte regiuni.

 

UE. Pentru Uniunea Europeană, întâlnirea dintre preşedintele Putin şi prim-ministrul Viktor Orban din ianuarie 2017 (rezultat al calculelor economice ale Budapestei, dar fără să menţioneze nimic despre problemele sensibile privind sancţiunile asupra Moscovei după ocuparea Crimeii), a adus, încă de atunci, un plus de incertitudine privind relaţia UE - Rusia. În plus, adoptarea unei atitudini lipsite de fermitate, pe subiectul ocupării Crimeii de către Moscova, poate constitui un puternic semnal pentru liderii populişti şi naţionalişti din întreaga Europă să accelereze reconsiderarea relaţiei cu Rusia. Apreciem că şi în acest context, menţinerea unei abordări consecvente asupra problemelor de securitate şi apărarea ale UE faţă de acţiunile Rusiei împotriva Ucrainei trebuie să continue dincolo de dezacordurile interne generate de retorica derutantă a unor state membre.

Răspunsul instituţiilor europene la retragerea americană din acordul nuclear este justificată, acestea constatând că eforturile lor diplomatice, pentru a arăta că Europa ar putea contribui la normalizarea strategică dincolo de graniţele ei, dar şi la proiecte economice importante, sunt la discreţia unui stat care, prin acţiunile sale, demonstrează că eforturile lor nu contează.

Retragerea Washingtonului din declaraţia comună, convenită la sfârşitului Summit-ului G7 ce a avut loc în Canada, va determina Uniunea Europeană să pregătească contramăsuri împotriva tarifelor SUA la importurile de oţel şi aluminiu. În acelaşi timp, demersul va provoca declaraţii şi polemici aprinse (cancelarul german Angela Merkel a declarat deja: „E greu, este deprimant de data asta, dar asta nu este sfârşitul”) şi nu în ultimul rând, va determina Europa să-şi asume un rol mai puternic în afacerile globale chiar dacă, acest lucru va impune şi identificarea altor parteneri.

Privind relaţia cu Rusia, mesajele contradictorii ale Moscovei cu privire la viitoarele sale legături cu UE şi Occident? (dificil de acomodat în domeniul securităţii, dar necesare dezvoltării sale economice) determină UE să-si calibreze cu greutate atitudinea. Şi asta, în contextul în care, la început mai puţine, acum mai multe state membre, consideră că de-escaladarea nu este o prioritate cu orice preţ.

Recentele vizite în Rusia ale cancelarului Germaniei, Angela Merkel, preşedintelui Franţei, Emmanuel Macron, a preşedintelui Bulgariei, Rumen Radev, precum şi întâlnirile preşedintelui Putin cu premierul Ungariei, Viktor Orban şi cu cancelarul federal al Austriei, Sebastian Kurz, demonstrează acest lucru.

 

RUSIA. Moscova joacă un rol important prin încercările permanente de a găsi fisuri ale coeziunii europene şi de a le valorifica economic în favoarea sa, utilizând legăturile sale istorice şi oferind acorduri comerciale şi energetice privilegiate.

Deşi Rusia, în contextul schimbărilor globale, optează spre o cooperare mai strânsă cu China (chiar dacă Beijingul pare că nu tratează Moscova de la egal la egal), din perspectiva unui nou model de bipolaritate împotriva SUA, are în atenţie opţiunea europeană, chiar dacă neridicarea sancţiunilor constituie un impediment.

Recenta întâlnire dintre preşedinţii Xi şi Putin de la Beijing din 8 iunie, a.c., poate fi un răspuns la provocările diplomatice şi economice ale Statelor Unite, ambii împărtăşind  opoziţia faţă de hegemonia americană.

Cu toate că în cadrul UE, noţiunile de integritate teritorială şi dreptul fiecărui stat de a-şi decide politica externă şi de securitate sunt de nediscutat, există voci care susţin că, pentru rezolvarea conflictului din Ucraina este necesară consolidarea reformelor interne, Kievul îmbunătăţindu-şi astfel capacitatea de a rezista presiunii ruşilor.

O poziţie consensuală privind menţinerea sancţiunilor va fi dificil de obţinut. În plus, este de notorietate faptul că UE este, de departe, cel mai mare partener comercial al Rusiei, reprezentând 38,1% din importuri şi 44,1% din exporturi, în ciuda sancţiunilor reciproce.

Prin urmare, pentru Moscova, finalizarea marilor contracte cu statele UE, exemplu conducta Nord Stream 2, devine o prioritate stringentă. Germania s-a exprimat pe această temă. În acelaşi timp, acordurile încheiate pentru construirea centralelor nucleare din Finlanda (Hanhikivi) şi Ungaria (în apropiere de Paks) vor crea dependenţă îndelungată faţă de Rusia, în domeniul tehnologiei, combustibilului şi mentenanţei. Mai mult, pentru Ungaria dependenţa se va amplifica cu cea financiară, construcţia bazând-se pe un împrumut rusesc de 10 miliarde de euro.

Dacă luăm în calcul şi faptul că, în discursul din 7 mai, a.c., preşedintele Putin anunţa că Rusia trebuie să devină una dintre primele cinci economii ale lumii, constatăm că opţiunea economică, cu tot ce înseamnă promovarea acesteia în plan internaţional, devine o prioritate pentru Moscova.

Relaţiile economice dintre UE şi Rusia rămân, astfel, puternice şi ar putea, teoretic, să ofere o bază solidă pentru o cooperare pragmatică şi reciproc avantajoasă chiar dacă, echilibrul relaţiei economice vis-a-vis de cea de securitate devine foarte fragil.

 

Pentru a argumenta enunţul din titlu, va propun o scurtă prezentare a poziţiilor ţărilor membre UE, faţă de această alternativă.

GERMANIA. Retragerea americană din acordul nuclear cu Iranul a reprezentat pentru Germania un punct nodal al politicii sale comunitare, dar şi globale. În acest dosar, cancelarul german Angela Merkel a adoptat o atitudine realistă şi pragmatică.  Cum Germania este o economie puternică, al treilea exportator din lume cu aproape jumătate din mărfurile germane tranzacţionate în afara UE, este firesc ca spectrul sancţiunilor americane asupra Iranului să creeze mari nelinişti pentru stabilitatea economică şi politică germană. De asemenea, d-na Merkel a constatat că situaţia forţei de muncă germane angajată în proiectele din Iran va fi puternic afectată. Aşa se explică reacţia cancelarului german de a dezavua decizia americană.

Şi aşa, după o răcire bruscă a relaţiilor germano-ruse în urma crizei din Ucraina, doamna Merkel ajunge din nou la Soci, unde îl întâlneşte pe preşedintele Putin. Atenţia acordată proiectului Nord Stream 2 confirma recenta opţiune a Germaniei faţă de Rusia, în ciuda opiniilor divergente europene.

FRANŢA. În încercarea de a păstra acordul iranian, Preşedintele Macron, un actor redutabil în cadrul UE, şi nu numai, bazându-se pe relaţie puternică cu preşedintele Trump, a avut parte de o deziluzie majoră.

În ciuda acestei deziluzii, reuniunea privată, dintre preşedintele Macron şi preşedintele Putin, desfăşurată în marja Forumului Economic Internaţional de la Sankt Petersburg, a avut pe agendă acordul nuclear iranian, relaţiile Rusia-Europa, Ucraina şi comerţul, în condiţiile în care, sprijinul pentru sancţiunile europene asupra Rusiei pare să se micşoreze. Pe fondul unor diferenţe profunde cu Putin asupra Siriei, Ucrainei şi presupusului amestec rus în străinătate, cei doi preşedinţi nu şi-au dorit decât să salveze acordul nuclear iranian, marcând astfel, pentru prima dată că Rusia, Franţa şi Germania sunt de acord cu o chestiune atât de importantă, în ciuda ameninţării noilor sancţiuni din partea SUA faţă de cei care fac afaceri cu Iranul. De remarcat şi gluma preşedintelui Putin adresată preşedintelui Macron, „Europa depinde de SUA pentru realizarea securităţii. Dar nu-ţi face griji pentru asta, vom ajuta, vom oferi securitate”.

 

În continuare, voi prezenta câteva aspecte care converg către dezgheţarea relaţiilor cu Moscova pe fondul animozităţilor europene în relaţia transatlantică.

Recenta întâlnire a preşedintelui Bulgariei, Rumen Radev cu preşedintele Putin, la Soci, justifică, într-o anumită măsură, opţiunea politicienilor bulgari pentru relaţii mai strânse cu Rusia, dar nu atât de apropiate încât naţiunea lor să îşi piardă legăturile cu Occidentul. Deteriorarea relaţiilor ruso-bulgare din 2009, când, sub presiune occidentală, Sofia s-a retras din aproape toate proiectele sale comune cu Moscova, inclusiv centrala nucleară Belene şi conducta South Stream, nu a adus niciun beneficiu tangibil Bulgariei şi chiar a avut unele efecte negative (în 2016, Bulgaria a plătit cele 620 de milioane de euro datorate Rusiei pentru reactoare). Refuzul Bulgariei de a sprijini iniţiativa României de a disloca permanent o flotă NATO în Marea Neagră şi de a se alătura partenerilor UE şi NATO în expulzarea diplomaţilor ruşi în cazul Skripal, sunt exemple concludente care induc ideea că relaţiile dintre Sofia şi Moscova sunt într-o continuă încălzire.

Existenţa admiraţiei pentru Rusia, din partea formaţiunilor politice aflate la putere în Grecia, Ungaria, Italia şi Austria, sau bine conturate în alte state, întăresc convingerea preşedintelui Putin că sancţiunile economice impuse de Uniunea Europeană, ar putea fi ridicate chiar şi fără compromisuri în Ucraina.

Dacă la toate acestea adăugăm şi declaraţiile unor lideri europeni precum cancelarul Austriei, Sebastian Kurz, (Austria va deţine în acest an preşedinţia UE): „Vrem să fim o punte între Est şi Vest şi să păstrăm liniile de comunicare cu Rusia deschise”; a  noului prim-ministru italian, Giuseppe Conte, că este timpul pentru „o deschidere către Rusia” şi chiar a preşedintelui Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker: „cred că trebuie să ne reconectăm din nou cu Rusia”, ideea prezentată în titlul devine plauzibilă.

Spre deosebire de aceste voci, OLANDA face notă discordantă şi îndeamnă la raţiune. Fără a mai face referire la evoluţia declaraţiilor anterioare sau la impactul tragediei aviatice (zborul Malaysia Airlines MH17 deasupra Ucrainei în 2014), ultimele declaraţii ale premierului Mark Rutte (13 iunie, a.c., în fata Parlamentului European de la Strasbourg) demonstrează poziţia Olandei faţă de Rusia, faţă de SUA, dar şi faţă de ceilalţi actori globali.

El a reiterat faptul că ordinea globală este provocată într-un mod nemaiîntâlnit de zeci de ani iar balanţa geopolitică a puterii este în schimbare, că Rusia a ales să se distanţeze de vecinii din vest, că dezvoltarea puterilor economice China şi India aduc atât provocări cât şi oportunităţi pentru UE dar şi faptul că relaţia cu aliatul UE cel mai important (SUA), nu mai este evidentă.

În aceste circumstanţe, Rutte a cerut parlamentului european, singurul organism UE ales în mod direct, să reacţioneze împotriva ameninţărilor din partea Rusiei şi chiar a Statelor Unite. Cu toate acestea, premierul Rutte a solicitat tuturor naţiunilor să „continue să lucreze cât mai aproape de Statele Unite”, despre care a afirmat că rămân un aliat.

ROMÂNIA. În relaţia cu Rusia, fără a mai insista pe impactul presiunilor economice politice şi militare, România, ca şi celelalte ţări din Europa centrală şi de est, trebuie să facă faţă unei propagande ruse care produce probleme în cadrul UE şi care ar putea slăbi, poate chiar paraliza puterea de decizie a Uniunii Europene.

Deşi România susţine menţinerea sancţiunilor, Bucureştiul îşi doreşte o relaţie predictibilă şi pragmatică, care să permită rezolvarea conflictului ucrainean şi existenţa unui echilibru strategic în Estul Europei.

Din acest punct de vedere, asigurarea preşedinţiei UE din ianuarie 2019 va reprezenta un moment oportun de demonstrare a abilităţilor diplomatice pentru a identifica calea soluţionării acestui dosar în contextul provocărilor majore cu care se confruntă Europa.

Nu există o alternativă, pentru UE, pentru România, la parteneriatul transatlantic, indiferent ce oferte ar veni din altă direcţie. Europa poate deveni cel mai mare bloc comercial din lume, dar numai împreună cu SUA ar avea capacitatea de a aborda provocările secolului XXI.