MAS Raport SpecialRegiunea extinsă a Mării Negre

Raport săptămânal NATO - UE LEVANT Balkanii de Vest Regiunea Mării Negre

Regiunea Mării Negre. Previziuni 2020

Sandu Valentin Mateiu

Anul 2020 va fi un an mai liniştit în zona Mării Negre, din raţiunile tactice ale puterii care dictează dinamica regională, Rusia, însă, tensiunile se vor acumula atât între ea şi statele NATO, de fapt, doar cu România, aliatul apropiat al SUA, cât şi în ţările pe care Rusia le vede în sfera sa de influenţă, Ucraina, R. Moldova şi Georgia. Ofensiva rusă pentru controlul acestor state va continua cu mijloace diplomatice, economice şi hibride. Această atitudine reţinută se va schimba dacă Rusia nu obţine ridicarea sancţiunilor, deşi nu are intenţia să facă concesii în Ucraina, sau dacă nu îşi atinge obiectivele în controlul armamentelor şi evoluţiile post-INF. Dispozitivul militar rus se va consolida, superioritatea aeriană şi navală, precum şi cea strategică urmând a fi demonstrate consecvent prin metodele cunoscute.

Sursă foto: Mediafax

Principala falie politico-militară rămâne cea dintre Vest, respectiv NATO/UE şi Rusia, mai vizibilă pe direcţia României, de vreme ce Turcia s-a apropiat de Rusia, iar Bulgaria se vrea „neutră”. O a doua este cea generată de politica Rusiei de stabilire a sferei de influenţă în Ucraina, R.Moldova şi Georgia. În timp ce cu Georgia se va menţine fragilul status quo, în RM, Igor Dodon va permite creşterea controlului rus, iar, în Ucraina, Rusia va căuta obţinerea unei soluţii politice la conflictul din Donbass care să-i asigure controlul asupra Kievului. Exceptând vestul Mării Negre, Vestul va fi în retragere. Falia globală, cea dintre Rusia şi SUA, se va reflecta în regiune, mai ales evoluţiile post-INF. Dispozitivul militar rus din Crimeea se va consolida, fără să avem un răspuns similar al NATO.

Politica internă a actorilor va fi cea care va dicta nivelul tensiunilor de-a lungul acestor falii. Rusia rămâne actorul esenţial atât militar, cât şi politic, opunându-se, revanşist, status quo-ului. Din raţiuni interne, obiectivul Rusiei este ridicarea sancţiunilor şi încetarea izolării politice şi economice, dar şi ajungerea la o soluţie de control a armamentelor. După „etapa stalinistă”, în care a strivit opoziţia şi a reînarmat Rusia până la nivelul de mare putere şi după cea „hruşciovistă”, în care, cu câteva agresiuni şi proiecte militare controversate, a revendicat statutul de superputere, Putin vrea să evite „stagnarea brejnevistă”, respectiv capcana unei economii în declin şi izolate care nu poate susţine povara militară. Rusia lui Putin se află, social, la limita de stabilitate, deşi economia este stabilizată şi opoziţia eliminată, regimul întărindu-şi controlul asupra societăţii. Preţul petrolului rămânând redus, economia rusă nu poate să ducă povara cheltuielilor militare în lipsa unei deschideri. În plus, fără accesul la tehnologia occidentală, nu se poate face necesara modernizare. Această situaţie face ca Moscova să fie înclinată spre o trecere în plan diplomatic a soluţionării crizelor mai vechi sau mai noi, dar din poziţia deja câştigată.   

Cel mai pregnant, acest lucru se va vedea în soluţionarea conflictului din Donbass, pe fondul venirii la putere a preşedintelui Zelenski. Aceste negocieri vor ţine capul de afiş, dar rezultatele vor fi mixte, progrese remarcabile înregistrându-se doar dacă Kievul ar ceda semnificativ, ceea ce este puţin probabil. Principala problema a Kievului rămâne, însă, implementarea reformelor. Probabil, rezultatele acestora vor fi mediocre, fără să ducă, însă, la destabilizarea ţării. O altă problemă a Kievului este scăderea interesului SUA, pe fondul crizei politice interne. Implicarea franco-german nu o poate compensa, deşi are capacitatea de a menţine dialogul cu Rusia. Astfel, posibilitatea amplificării conflictului din Donbass este relativ redusă.  

În RM, Moscova are oportunitatea de a-şi consolida controlul politic prin intermediul lui Igor Dodon şi guvernul acestuia. Dodon va continua procesul apropierii de Rusia sub paravanul unor false reforme, obiectivul fiind câştigarea unui nou mandat de preşedinte, dar şi menţinerea finanţării occidentale. Un plan Kozak ar putea fi introdus „pe bucăţele”, având ca introducere „recunoaşterea neutralităţii” RM. În RM se vor acumula tensiuni care vor răbufni după alegerile prezidenţiale, mai ales că accelerarea procesului de apropiere de Rusia va avea efecte negative, chiar dacă sunt mascate de un simbolic ajutor economic rusesc. Distanţa dintre RM şi România se va mări, deşi manifestările antiromâneşti ale puterii vor scădea, nemaifiind necesare în actualul context. În Georgia, Rusia va menţine status quo-ul, de vreme ce integrarea acestui stat în NATO nu mai este un proiect fezabil. Tibilisi se va consuma în lupta între opoziţie şi dominanta forţă politică a „Visului Georgian”.

În tabăra vestică, în timp ce Turcia se va îndepărta şi mai mult de SUA şi UE, fără însă ca aceasta să aibă efecte, încă, în regiune, Bulgaria şi România, deşi rămân două state slabe politic, economic şi militar, vor progresa, încet, dar sigur. Bulgaria va continua deschiderea spre cooperare cu Rusia şi nu va avea probleme de securitate, deşi elemente hibride vor continua să fie prezente. România şi Rusia se vor ignora, în continuare, fapt care nu poate aduce linişte, mai ales că nu sunt clari termenii în care Moscova vede relansarea relaţiei. Unele dispute dintre România şi Rusia se vor estompa, ca, de exemplu RM, unde noi, ca şi Vestul, vom asista, detaşaţi, la „şarada reformei proeuropene” a lui Igor Dodon. În schimb, degradarea raporturilor politico-militare dintre Rusia şi SUA va avea un impact imediat, mai ales dacă România va fi parte a unui răspuns SUA/NATO la evoluţiile post-INF.    

Rusia va continua consolidarea dispozitivului militar din Crimeea şi Caucazul de Sud şi va executa exerciţii militare de amploare. Chiar dacă Moscova începe un proces de ajustare a cheltuielilor militare, programele demarate anterior vor permite dislocarea de noi nave, avioane şi alte sisteme de armament. Superioritatea navală, aeriană şi strategică rusă rămâne de necontestat în regiune. Rusia va continua acţiunile militare de demonstrare a acesteia, recurgând şi la demonstraţii de forţă, dar nu şi la provocări[1]. Raportul de forţe va rămâne neschimbat, în favoarea Rusiei, mai ales în zona de vest a Mării Negre. Sistemele de apărare antiaeriană Patriot şi bateriile de coastă de rachete antinavă vor asigura o limitată restrângere a libertăţii de manevră a forţelor aeriene şi navale ruse în proximitatea litoralului nostru. Prima modificare notabilă a acestui raport va avea loc atunci când avioanele F16V bulgare vor fi operaţionalizate, deşi, politico-militar, ele s-ar putea să nu modifice acest raport!

Prezenţa în regiune a navelor şi avioanelor SUA, respectiv NATO va acţiona ca un turnesol, raportul fiind redresat temporar în favoarea NATO, dar revenind, apoi, la dezechilibrul cunoscut. Rusia va căuta să aibă un comportament relativ reţinut la aceste prezenţe (hărţuire, dar fără provocări), dar, dacă nu obţine nimic în raporturile cu SUA, s-ar putea să-şi schimbe comportamentul.

România are un an în care poate evolua în relativă linişte, dar în condiţiile unor evoluţii negative în RM şi incerte în Ucraina. În relaţiile cu Rusia, ignorarea reciprocă nu înseamnă că suntem pe drumul cel bun, ostilitatea Moscovei fiind determinată, însă, de realităţi care nu pot fi negociate: integrarea noastră în NATO şi UE, precum şi parteneriatului strategic cu SUA. Într-un mediu de securitate regional şi global nesigur, România mai are încă un an de răgaz pentru a-şi reduce vulnerabilităţile interne, integrându-se în lumea occidentală, şi a-şi genera capacităţi militare pe măsura eforturilor financiare făcute de naţiune. Numai acestea pot asigura descurajarea, neputând fi compensate de nici un alt element, indiferent cât de mare este angajamentul aliaţilor pentru securitatea noastră (acesta chiar este mare!).  



[1] Cu excepţia unei degradări a relaţiilor cu SUA. Probabil, Rusia va reacţiona la măsurile post-INF: zboruri, chiar dislocări în Crimeea a avioanelor Tu22M3/Tu160. Nu trebuie să apară ca o surpriză dislocarea, fie şi temporară, de Iskander M şi Iskander K în Crimeea, precum şi depozitarea de arme nucleare în Crimeea. Din cele 170 de rachete Kalibr ale FMN, câte vor avea încărcătură nucleară?