Reflexii geopolitice ale tensiunilor dintre SUA şi Iran

O lovitură cu impact strategic a cărei legitimitate nu poate fi pusă la îndoială

Moartea generalului Qassem Soleimani reprezintă fără îndoială o lovitură strategică de magnitudine tectonică dată Iranului de Statele Unite. Analişti şi observatori din întreaga lume s-au întrecut în a conferi o însemnătate cu totul specială acţiunii derulate de armata americană în data de 3 ianuarie împotriva unui înalt oficial iranian pe teritoriu irakian. Unii au comparat momentul cu uciderea la Sarajevo a arhiducelui austro-ungar Franz Ferdinand care a condus direct la declanşarea Primului Război Mondial, clamând în acest context iminenţa izbucnirii celui de-al Treilea Război Mondial. Alţii au încercat să portretizeze imaginea lui Soleimani cât mai inteligibil pentru lumea occidentală, comparându-l cu „David Petraeus, Stanley McChrystal şi Brett McGurk, toţi trei într-unul singur” – primii doi figuri emblematice ale forţelor armate americane şi de coaliţie, în timp ce cel de-al treilea a ocupat poziţii înalte de consiliere în domeniul securităţii naţionale în cadrul administraţiilor ultimilor trei preşedinţi şi a fost reprezentantul special al Preşedintelui Trump pentru Coaliţia globală de luptă împotriva ISIS/ISIL – sau considerându-l „echivalentul comandantului Comandamentului Întrunit pentru Operaţii Speciale, directorului CIA şi ministrului de externe iranian”.

În egală măsură, poate fi cu greu pusă sub semnul îndoielii legitimitatea unei asemenea operaţii, executată cu precizie chirurgicală pentru a fi evitate victimele colaterale devenite mult prea obişnuite şi numeroase într-un Orient Mijlociu răscolit de decenii de conflicte violente. În calitatea sa de lider al forţelor de elită Quds ale Corpului Gardienilor Revoluţiei Islamice, grupare paramilitară iraniană declarată de Washington organizaţie teroristă în cursul anului trecut, Soleimani este creditat cu modelarea ideologică şi aplicarea cu perseverenţă a doctrinei „războiul revoluţionar” şiit, inspirată de viziunea dobândirii hegemoniei iraniene în Orientul Mijlociu. Pe parcursul celor patru decenii care s-au scurs de la Revoluţia Islamică din 1979, regimul ayatollahilor a reuşit să îşi consolideze un spaţiu vital de influenţă politică şi ideologică, o adevărată „reţea a ameninţării iraniene”, aşa cum apare denumită în analizele de securitate regională americane. Reţeaua cuprinde grupări proxy aflate sub influenţa semnificativă a Iranului – de exp. Hezbollah din Liban, grupări proxy independente sau parteneri aflaţi sub controlul parţial al Iranului – de exp. gruparea yemenită Houthi, grupări armate sunnite cobeligerante alături de Iran – de exp. Hamasul palestinian, mişcări de opoziţie armată şiite care acţionează împotriva guvernelor sunnite sau seculare cu sprijin iranian – de exp. şiiţii din Bahrain, precum şi comunităţile şiite răspândite în lume, care beneficiază de sprijin cultural şi religios din partea Iranului, în scopul consolidării de noi baze pentru promovarea şi susţinerea politicilor Teheranului.

S-a ajuns în punctul critic al debalansării echilibrului sensibil de securitate

Pe fondul turbulenţelor accentuate din Orientul Mijlociu de pe parcursul ultimelor două decenii de la schimbarea paradigmatică de securitate din 11 septembrie 2001, influenţa Iranului în lumea şiită şi în întreaga regiune s-a consolidat în permanenţă, ajungând ca în prezent să aibă potenţialul de a destabiliza echilibrul sensibil al balanţei regionale de putere. Războaiele epuizante din jurul Iranului şi fragmentarea continuă a lumii islamice au oferit Teheranului terenul propice pentru creşterea continuă a numărului şi complexităţii acţiunilor hibride sau de forţă executate la vedere sau din umbră, împotriva intereselor lumii occidentale, ale statelor arabe sunnite sau Israelului. Sunt mulţi cei care consideră că Iranul ar fi marele câştigător al războiului din Irak şi în mare măsură al războiului din Siria. Mai mult, Iranul ar beneficia pe deplin şi de înfrângerea ISIS. Noua politică presupus izolaţionistă a Administraţiei Trump şi contracţia uriaşei forţe militare americane dislocată în regiune au creat impresia liderilor iranieni că pot acţiona din ce în ce mai nestingheriţi fără a fi traşi la răspundere. Sunt deja bine cunoscute recentele atacuri cu rachete asupra infrastructurii petroliere saudite, doborârea unor drone americane sau sechestrarea, aproape de neimaginat cu doar câţiva ani în urmă, a unui petrolier britanic în Strâmtoarea Ormuz de către Gardienii Revoluţiei Islamice. Pentru a avea o imagine de ansamblu asupra instabilităţii accentuate indusă de Iran în regiune, toate acestea trebuie integrate într-o multitudine de alte acţiuni de hărţuire, destabilizare şi provocare întreprinse de forţele Quds sub comanda lui Soleimani în ultimii ani în Irak, Siria şi Liban, precum şi de campaniile continue de forţă ale grupărilor Hezbollah, Hamas, Houthi, Jihadul Islamic din Gaza, sau miliţiile şiite din Afganistan şi Pakistan controlate de Teheran.

Nu este pentru prima dată când SUA elimină lideri terorişti. În ultimele zile au fost făcute şi unele comparaţii cu evenimente similare, din care reiese că suprimarea lui Soleimani ar fi mai importantă sau ar avea potenţialul de a declanşa consecinţe mult mai mari decât eliminarea liderilor terorişti Osama ben Laden şi Abu Bakr al-Baghdadi. Nu împărtăşesc acest punct de vedere, chiar dacă Soleimani a fost un oficial de stat, în timp ce ceilalţi doi au fost liderii unor grupări teroriste non-statale. Pornesc de la premisa că din Orientul Mijlociu şi până în India comunităţile sau grupările tribale ori religioase au forţa de a dilua relevanţa conceptului de statalitate, aşa cum este acesta înţeles în lumea occidentală. Probabil că de aceea, multe analize de securitate regională consideră statele din regiune ca fiind „artificiale”, de altfel o cauză majoră a comportamentelor conflictuale violente accentuate ale diferitelor grupări active în Orientul Mijlociu în epoca post-colonială. Însă, trebuie menţionat şi faptul că Iranul nu face obiectul unei astfel de caracterizări, fiind, alături de Turcia, una dintre cele mai omogene structuri de tip stat-naţiune din întreg arealul lumii islamice.

Revenind la eliminarea liderilor terorişti, se poate spune că fiecare lovitură de această natură a fost necesară, a avut însemnătatea ei şi a produs, la momentul potrivit, efectele scontate atât la nivel de simbol, cât şi în plan operaţional. De fiecare dată, urmare a unei operaţiuni de suprimare a fost ridicat nivelul de atenţie al forţelor de securitate occidentale şi au fost aşteptate acţiuni violente de retorsiune din partea grupărilor loiale celor dispăruţi. La fel se întâmplă şi acum. O reacţie semnificativă cu forţă de simbol pentru militanţii iranieni este iminentă, a şi început să se producă, însă nu va avea potenţialul declanşării unui nou război pe scară mare. Teheranul, slăbit de efectele sancţiunilor economice, nu deţine resursele necesare pentru a se avânta într-o confruntare militară majoră cu Statele Unite, indiferent de ardoarea dorinţei de răzbunare a liderilor de la Teheran. De altfel, nu a beneficiat de o astfel de capacitate niciodată. Totodată, întreaga „reţea a ameninţării iraniene” este prinsă în propriile conflicte locale cu forţe statale mult mai organizate şi puternice pentru a putea să îşi reorienteze resursele în susţinerea semnificativă a „centrului”. În egală măsură, Administraţia Trump nu va escalada conflictul fără a merge, de această dată, în faţa Congresului american. Totodată, în situaţia amplificării tensiunilor, SUA vor urma calea clasică a diplomaţiei internaţionale, cu negocierea unei rezoluţii a CS ONU, concomitent sau doar cu înăsprirea drastică a sancţiunilor economice asupra regimului de la Teheran.

Diplomaţie tradiţională într-o lume a ameninţărilor hibride şi asimetrice

Dispariţia violentă a generalului Soleimani determină necesitatea unei evaluări a reflexiilor geopolitice ale actualelor tensiuni dintre Statele Unite şi Iran.

1. Orientul Mijlociu rămâne cea mai fierbinte regiune de pe glob din perspectiva securităţii, cu diferende majore cronicizate şi un potenţial uriaş de inflamare în perioada următoare, fără soluţii solide de stabilizare pe termen mediu şi lung. Acţiunea Statelor Unite se suprapune pe un fond de tensiuni şi violenţe care dăinuie deja de decenii şi cunoaşte forme deschise de conflict armat între diverşi actori statali şi non-statali, care a făcut inoperabile toate măsurile de detensionare şi compensare promovate de organizaţiile internaţionale şi marii actori statali de-a lungul timpului. Ca urmare, posibila escaladare limitată a conflictului nu va avea un impact geopolitic major, de natura reaşezării actorilor din regiune într-o altă arhitectură de securitate decât cea deja prezentă pe teren. Dimpotrivă, reafirmarea supremaţiei tehnologice militare americane şi determinarea politică a Administraţiei de la Casa Albă pentru utilizarea forţei împotriva ascensiunii „axei răului” au potenţialul de a conferi încredere aliaţilor tradiţionali ai Statelor Unite din regiune - şi de oriunde în lume - că garanţiile de securitate americane sunt încă foarte prezente. Semnalul a fost recepţionat şi de competitorii regionali şi globali ai Statelor Unite, pentru a înţelege că Washingtonul nu merge pe drumul deconstrucţiei structurale a ordinii internaţionale, ci pe calea interogării adecvării acesteia la realităţile politice, sociale şi tehnologice ale prezentului.

2. Iranul are un statut aparte în Orientul Mijlociu, care mai degrabă îl împinge spre izolare, decât să îi confere anvergură de hegemon regional, indiferent de terenul de manifestare, fie acesta ideologic, religios, politic, social sau economic. Prin urmare, „exportul” de ideologie nu ar putea fi realizat în absenţa fondului violenţei extinse şi precarităţii economice şi sociale, preexistente sau induse de Teheran în interiorul sferei sale de influenţă strategică. Aşa cum spune Robert Kaplan în cartea sa The Return of Marco Polo’s World: War, Strategy and American Interests in the Twenty-First Century, „liderul suprem ayatollahul Ali Khamenei, priveşte Iranul mai mult ca pe o Uniune Sovietică de altădată, care, odată compromisă ideologia islamică, se va dezintegra dată fiind dominaţia etnicilor persani asupra mini-imperiului iranian de minorităţi. […] Asta înseamnă că, mai degrabă decât să devină un adevărat pseudo-imperiu dinamic şi postmodern şi o forţă de atracţie atât în Orientul Mijlociu, cât şi în Asia Centrală, cu o relaţie normalizată cu Vestul, Iranul poate continua mulţi ani să fie un stat bogat în resurse, dar corupt şi dominat de nemulţumiri”. Cauza ar fi minoritatea reprezentată de elitele clerului şi favorizaţii Gărzii Revoluţionare, care vor face orice pentru a-şi păstra privilegiile, inclusiv prin utilizarea forţei împotriva propriului popor. În consecinţă, Iranul va continua să urmeze calea ameninţărilor hibride şi acţiunilor asimetrice suprapuse pe vulnerabilităţile multiple ale Levantului pentru a controla intensitatea riscurilor rezultate în acord cu propriile interese. Soluţia consacrată pentru o astfel de politică este strategia de contagiune, care într-o altă epocă a condus şi la dispariţia Uniunii Sovietice, dar care presupune determinare şi solidaritate din partea acelei părţi a comunităţii internaţionale care se poate coagula în interiorul „lumii civilizate”. Însă, în prezent, soliditatea unităţii lumii occidentale este erodată de numeroase divergenţe şi marcată de neîncrederea insinuată atât între cele două maluri ale Atlanticului, cât şi între axele geografice ale spaţiului european, fără a mai face trimitere şi la divergenţele majore de viziune cu privire la funcţionarea sistemului internaţional dintre Occident, Rusia şi China.

3. Potenţiala retragere a forţelor militare străine din Irak, chiar dacă este deocamdată contrazisă de Washington şi NATO, nu va plasa imediat Irakul în plasa Iranului. Crearea unui vid de autoritate în Irak şi eventuala preluare a puterii absolute la Bagdad de miliţiile şiite controlate de Teheran ar putea activa reacţia imediată a Turciei care va urmări să contrabalanseze influenţa iraniană în ţara vecină, în special pentru a controla evoluţiile din zona kurdă din nordul Irakului, de interes vital pentru Ankara. Turcia şi-a demonstrat deja în Siria potenţialul de a acţiona unilateral în afara teritoriului naţional imediat ce interesele sale fundamentale sunt afectate sau o cer.

4. Menţinerea desenului geopolitic actual este susţinută şi de poziţiile exprimate într-un limbaj diplomatic tradiţional de principalii actori internaţionali. Apelul adresat celor două părţi pentru reţinerea de la gesturi care ar putea conduce la escaladarea tensiunilor actuale, menţine întreaga situaţie de securitate într-o zonă de predictibilitate politică. Ar fi totuşi de remarcat faptul că liderii principalelor puteri europene, Germania, Marea Britanie şi Franţa, au amendat la unison impactul negativ al Iranului în regiune, amintind inclusiv rolul negativ al forţelor conduse de generalul Soleimani în destabilizarea Levantului. Totodată, în declaraţia comună a celor trei a fost afirmat „angajamentul alături de toate părţile pentru a contribui la detensionarea situaţiei şi pentru a reinstitui stabilitatea în regiune”.

Poate fi remarcat că, din nou, în faţa unei posibile crize majore de securitate, cei trei lideri europeni au promovat un mesaj comun, în paralel cu mecanismele instituţionale ale Serviciului European de Acţiune Externă şi cu declaraţia mult mai rezervată a Înaltului Reprezentant Josep Borrell. Nici mesajul Preşedintelui Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, nu este cu mult mai nuanţat, aceasta afirmând că „Europa are o responsabilitate specială aici. În contextul creşterii tensiunilor, Europa va vorbi cu toate părţile implicate. Înaltul Reprezentativ va conveni cu miniştrii de externe o întâlnire specială a Consiliului pentru activarea tuturor canalelor diplomatice”. În plus, von der Leyen a solicitat Iranului să rămână în acordul nuclear, oricum mult diluat, şi a remarcat progresul Irakului către reconstrucţie şi stabilitate. Poziţiile oficialilor europeni par să nu confirme încă existenţa „unei voci puternice şi mult mai unite în lume”, aşa cum îşi doreşte Preşedintele Comisiei pentru a conferi un caracter geopolitic mult mai pronunţat al UE, care să conducă la creşterea „autentică” a profilului global al Uniunii.

Evenimentele de pe teren sunt în evoluţie.