Războiul viitorului a început. În Yemen

Pentru început câteva întrebări cu răspunsuri, probabil, neaşteptate

Întrebare: În ce război s-au folosit cele mai multe rachete balistice?

Răspuns: Războiul din Yemen. Nu există o situaţie exactă, dar se apreciază că sute de rachete de acest tip au fost utilizate de rebelii Houthi pentru a lovi ţinte ale Coaliţiei arabe conduse de Arabia Saudită, atât în Yemen, cât şi pe teritoriul saudit.

Întrebare: În ce război s-a utilizat cea mai sofisticată apărare antiaeriană din istorie?

Răspuns: Războiul din Yemen. O statistică duce la 162 numărul de rachete interceptate, multe dintre acestea de către sistemele Patriot ale Arabiei Saudite şi Emiratelor Arabe Unite. Ţările posesoare de astfel de sisteme, vreo 13, printre care, din acest an, şi România, au fost foarte atente la modul în care au fost acestea utilizate.

Şi ultima întrebare: În ce război pot fi întâlnite atât metode de luptă arhaice, cât şi cele care aparţin mai curând viitorului?

Răspunsul este deja previzibil: Războiul din Yemen. Este adevărat, un conflict de gherilă în care doar luptătorii din linia întâi au arme, unde unitatea de bază e o echipă ce încape pe platforma unui jeep, unde Janbiya, pumnalul yemenit, încovoiat, este încă o armă de temut. Dar şi unde utilizarea dronelor a devenit rutină, unde atacurile combinate de rachete, drone sinucigaşe sunt exersate pe viu, unde adolescenţii de-abia înrolaţi învaţă să comunice pe telefoanele Motorola în funcţie de programul sateliţilor.

Când statul dispare, dar arsenalul rămâne...

După o serie de şase războaie cu guvernul de la Sanaa, purtate cu clasicele Kalaşnicoave, în cel de-al şaptelea, desfăşurat şi pe fondul revoluţiei produse de „primăvara arabă” locală, mişcarea Houthi a devenit brusc mai norocoasă, ajungând cu forţele sale de luptători în sacou, turban şi sandale, pe străzile din capitala Sanaa, dar şi în posesia cheilor de la depozitele arsenalului militar.

Ca orice ţară săracă ce se respectă, Yemenul a masat în depozitele sale militare, echipamente şi armament care să-i ajungă pentru ani lungi de conflicte, atât arme uşoare pentru lupte de gherilă, cât şi dotări sofisticate, precum şi rachete balistice funcţionale, de pe care trebuia doar şters praful.

După preluarea puterii în capitala Sanaa, în 2014, împreună cu forţele fostului preşedinteAli Abdullah Saleh, la prima descindere în arsenal, în inventarul revoluţionarilor Zaydi (conotaţia shia a comunităţii Houthi) au intrat 6 lansatoare 9M117M şi 33 de rachete baslistice cu rază scurtă de acţiune R-17E Elbrus (denumire NATO SS-1C Scud-B). Scurtă, adică în jur de 500 de kilometri. Era doar începutul.

În timp ce ofensiva Houthi continua spre sud, către Aden, Iranul s-a oferit deja să sprijine noile autorităţi printr-un pod aerian cu două curse pe zi, care avea să aducă alte noi echipamente şi să preia pentru cursuri în Iran sute de operatori Houthi pentru noile sisteme militare. Pentru ca antrenamentele să decurgă mai rapid, sprijin cu instructori a venit şi din partea Hezbollah, gruparea militantă libaneză cu care Houthi are o anumită platformă comună religioasă şi de la care a putut veni şi o certă experienţă de luptă transfrontalieră.

Până să se dezmeticească statele din regiune, dar şi comunitatea internaţională, Teheranul a organizat şi transporturi navale către porturile preluate sub control de mişcarea Houthi la Marea Roşie.

... şi arsenalul se extinde

În războiul care a urmat, şi în care Arabia Saudită a intervenit în fruntea a altor nouă state arabe pentru a-l readuce la Sanaa pe preşedintele demisionar Abdrabbuh Mansur Hadi, forţele Houthi au utilizat rachetele balistice ca principală armă de atac atât asupra forţelor inamice din interior cât şi asupra unor ţinte de peste graniţă. Uneori, chiar foarte departe de aceasta. Rachetele au fost şi instrument propagandistic eficace, demonstrând capabilităţile mişcării de a gestiona nu numai o gherilă eficientă, dar şi tehnologii sofisticate.

Şi deşi ţării îi lipseşte infrastructura de bază, sistemul de educaţie nu este unul de perfomanţă, industria este mai mult manufacturieră, aceasta nu a împiedicat dezvoltarea unor centre de cercetare în domeniul tehnologiilor militare. Liderii Houthi le prezintă drept realizări exclusiv locale, dar Ryadul şi Washingtonul spun că e imposibil. Unele lucruri nu se pot improviza în fierăriile săteşti, chiar şi doar asamblarea rachetelor cere capabilităţi care nu sunt la îndemâna oricui. Şi toate acestea în contextul unei intense campanii aeriene din partea coaliţiei anti-Houthi, ale cărei ţinte au fost tocmai aceste depozite, spaţii de cercetare şi de asamblare a rachetelor.

Au trecut anii, bombardamentele saudite au continuat cu intensitate şi, totuşi, proliferarea armamentului performant a avut loc în aceste dificile condiţii. S-au dezvoltat depozitele, protejate acum împotriva atacurilor aeriene, s-au creat manufacturi pentru drone, s-au realizat centre de comunicaţii.

La mijlocul anului 2017 a apărut Burkan 2-H (Vulcanul 2-H), o rachetă indigenă, prezentată astfel de propaganda Houthi dar despre care analiştii afirmă că este bazată pe racheta iraniană Qiam 1. Care, la rândul ei, are nişte planuri sovietice...

Arabia Saudită acuză că ar fi integral iraniană, deşi tot analiştii, nu aceiaşi, spun că ar fi destul de greu de transportat integral aceste rachete în condiţiile de embargo comercial şi de interdicţie totală aeriană şi navală.

Cel mai probabil, ele au fost transferate demontate, pe o rută maritimă şi terestră - se sugerează că traseul ar trece prin Oman -, fiind montate ulterior în atelierele din Yemen. Specialiştii care au cercetat resturile de la un număr de 10 rachete Burkan distruse au concluzionat că este vorba de aceeaşi echipă de tehnicieni, bine instruită, dar care, lucrând în condiţiile restricţionate din Nordul Yemenului, şi-a pus amprenta specifică pe modul în care au fost sudate piesele componente.

Desigur, Iranul a respins orice insinuare că ar fi încălcat vreun embargo. Crezând şi noi asta, nu putem decât să apreciem reuşitele tehnologice ale inginerilor Houthi care au reuşit să producă, ulterior, seria de rachete navă – navă Qaher pe care, nemaiavând îndeajuns de multă ieşire la mare, le-au folosit asupra unor ţinte terestre saudite, unele la 250 kilometri distanţă de graniţă.

Uşurinţa cu care aceste tehnologii s-au implementat în aridele condiţii locale nu poate avea explicaţia decât într-un sprijin extern consistent şi neîntrerupt. Cu atât mai mult cu cât forţele Houthi, deşi au preluat arsenalul strategic al guvernului pe care îl răsturnaseră, au transferat doar rachetele în zonele sigure din nordul Yemenului, fără personalul aferent (Garda Republicană, fidelă fostului preşedinte Saleh). Ceea ce nu le-a împiedicat să obţină în scurt timp expertiza utilizării lor asupra unor ţinte punctuale şi depărtate.

E, poate, doar o coincidenţă faptul prototipul dronei Qasef-1 seamănă izbitor cu modelul Ababil-T, fabricat în Iran. Aceste drone au fost capul de lance în atacurile care au vizat radarele şi bateriile Patriot care protejează infrastructura petrolieră saudită, putând fi utilizate şi asupra centrelor militare de comandă şi pe timpul operaţiilor militare.

Un alt exemplu al modului în care noile tehnologii militare au fost adoptate de nişte forţe de gherilă anterior dotate doar cu armamentul individual de bază, îl reprezintă evoluţiile din războiul naval. Deşi linia de coastă de la Marea Roşie a fost intens disputată, asigurarea protecţiei acesteia a fost considerată obiectiv strategic datorită impactului traficului naval din Marea Roşie. Iarăşi este greu de presupus că doar cu forţe locale, militanţii Houthi, oricât entuziasm războinic ar poseda, au fost capabili să transforme flotila de vase mici de război, preluate după 2015, în nave rapide echipate pentru executarea de lovituri directe cu proiectile ghidate asupra unor platforme navale superioare ale Arabiei Saudite (inclusiv o fregată), să facă din staţiile radar de observare a coastei un sistem integrat de supraveghere, să desfăşoare antrenamente şi după aceea operaţii cu subunităţi de scafandri de luptă.

Atât în operaţiile navale, dar, mult mai pregnant în cele care au vizat lansările de rachete, sistemul utilizat a fost cel al trinomului: forţă de atac – centru de comandă – suport media. Pare, iarăşi paradoxal, ca în unul din cele mai izolate conflicte, cu atât de puţine conexiuni cu lumea exterioară, datorate, inclusiv, funcţionării intermitente a sistemului naţional de asigurare cu energie electrică, să se acorde atâta atenţie componentei media a războiului.

Războiul de la Marea Roşie – lecţii învăţate

Într-un raport realizat de Center for Strategic and International Studies / CSIS, sunt trecute în revistă câteva din caracteristicile acestui conflict, care îl fac unul din cele mai complexe din ultima perioadă, cu certe elemente de război al tehnologiilor viitoare. Deşi raportul este axat pe utilizarea rachetelor balistice, considerate a fi centrul de greutate al confruntărilor, dar şi piatra de moară pentru negocierile de pace, el suprinde diversitatea conceptuală şi în spaţiu a războiului, numai bună de a servi drept „lecţii învăţate” pentru specialiştii militari chiar din ţări foarte bine poziţionate în terenul securităţii. Referirile sunt, desigur, în primul rând la operaţiunile desfăşurate de forţele Houthi. Coaliţia condusă de Arabia Saudită a recurs mai ales la modelul clasic de război, cu concentrări mari de forţe umane şi materiale, la operaţii ofensive şi atacuri aeriene unde elementul principal l-a constituit dotarea superioară.

Există, astfel, clasicul război de gherilă, în care combatanţii Houthi, împărţiţi în echipe foarte reduse numeric, în general de trei persoane, s-au dizolvat în populaţia civilă, cel mai adesea au circulat neînarmaţi, nu au fost limitaţi de liniile de front, au avut o reţea de sprijin în interiorul teritoriului propriu controlat, care le-a asigurat permanent resursa umană necesară, precum şi o reţea de informatori în teritoriul inamic, inclusiv din afara ţării.

Războiul media s-a bazat pe mai multe componente, dintre care postul de televiziune Al Masirah, creat cu ajutorul Hezbollah şi cu platfoma dispusă în Liban, pentru a nu fi ţinta atacurilor aeriene saudite, este, probabil, cea mai importantă componentă. Pentru o populaţie cu acces redus la presa scrisă şi Internet, televiziunea este principalul canal de comunicare, iar sprijinul masiv de care se bucură liderii Houthi se datorează, în parte, şi utilizării acesteia pentru operaţiile de propagandă. Loviturile de rachete sunt filmate din momentul lansării şi, uneori, când e posibil, chiar în cel al impactului. Materialele video sunt regizate şi dramatizate, pentru a se transforma în adevărate manifeste vizuale ale capacităţii de rezistenţă şi combativitate a forţelor Houthi.

Anecdotic, poate fi menţionată expoziţia din vara anului 2019, când autorităţile Houthi au prezentat cele mai recente realizări în domeniul tehnologiei rachetelor, machete şi chiar prototipuri expuse doar în faţa camerelor video, într-o locaţie necunoscută. Proaspăt vopsite, rachetele erau inscripţionate, ca orice produs de fabrică, şi cu sloganul „Fabricat în Yemen”. Desigur, semnul întrebării lipsea.

Războiul economic. Ştiu, v-aţi gândit la cel purtat de Arabia Saudită pentru blocarea conexiunilor economice internaţionale ale regimului de la Sanaa. E mai degrabă invers. Forţele Houthi au fost cele care au încercat prin loviturile militare, scurtcircuitarea economiilor Arabiei Saudite şi Emiratelor Arabe Unite. Atunci când au reuşit să ajungă la ţintă, chiar dacă nu au produs decât distrugeri simbolice, atacurile cu rachete au dus la scăderea traficului comercial, a exporturilor de petrol, au avut efecte asupra pieţelor şi burselor, au crescut costul asigurărilor. 

În luna august 2019, o operaţie militară executată de forţele Houthi chiar s-a numit „Operaţia Descurajarea economică” / „Operation Economic Deterrence,” ţintă fiind câmpul petrolifer Shaybah. Nu a reuşit militar, a fost, însă, o bună lovitură în planul pagubelor economice. Chiar şi continuarea conflictului este o lovitură economică. Cele 5-6 miliarde de dolari cheltuiţi lunar de Arabia Saudită pentru operaţiile din Yemen şi susţinerea regimului preşedintelui Hadi sunt mărturie.

Războiul rachetelor, dronelor, radarelor. Deşi desfăşurat departe de ochiul interogativ al opiniei publice internaţionale, cu puţine date despre modul în care au loc acţiunile de luptă, teatrul de operaţii din Yemen relevă o serie de lecţii învăţate, moderne, necesare mai ales celor care se pot întâlni cu situaţii similare celor din acest „conflict al rachetelor”. Un studiu israelian, prezintă câteva dintre acestea:

● loviturile aeriene nu rezolvă problema arsenalelor militare ascunse. Forţele Houthi au găsit resurse pentru transferul rapid al rachetelor din depozite în locaţii noi;

● loviturile de răspuns (la campaniile aeriene ale unor coaliţii aeriene, n.n.) nu vor fi direcţionate numai către ţinte militare. Obiectivele atacurilor cu rachete, s-a demonstrat în conflictul din Yemen, pot fi aeroporturi şi porturi, infrastructură economică, centre populate din apropierea graniţei, ocazional concentrări de forţe. Simbolurile puterii politice, personalităţile publice nu trebuie excluse;

● oricât de puternic ar fi embargoul, oricâte măsuri se vor lua pentru securizarea graniţelor, vor există întotdeauna posibilităţi de transfer ilegal de tehnologie şi piese componente, chiar şi pentru cele mai sofisticate echipamente. Blocada nu e niciodată efectivă 100%, iar exercitarea ei stimulează adesea un proces de identificare de mijloace militare neconvenţionale, uneori la fel de eficiente precum cele la care e interzis accesul;

● dronele s-au dovedit un înlocuitor eficient şi mult mai ieftin pentru rachetele balistice. Chiar şi producţia lor indigenă este mai uşor de realizat, componentele mai simplu de procurat, iar efectele la ţintă, mai complexe. Dronele, în combinaţie cu rachetele balistice, pe lângă care pot acţiona, de exemplu, pentru neutralizarea radarelor, sunt o combinaţie expozivă.

Concluzia este că războiul din Yemen are unele asemănări cu conflicte anterioare, unele extrem de diferite, cum este războiul civil spaniol din 1936 – 1939 (denumit şi „antecamera celui de-al doilea război mondial”), prin  faptul că el este, în fapt, un poligon în care forţe exterioare exersează operaţii şi verifică tehnologii care urmează a fi utilizate în viitorul apropiat.

Se urmează, însă, şi modelul unui alt conflict civil din regiune, cel din Siria, unde state sponsor ale diferitelor facţiuni, le sprijină pe acestea cu echipamente, uneori chiar cu trupe, pentru a identifica, printre altele, şi modul în care va arăta un viitor conflict regional de amploare.

Multe aspecte sunt diferite între cele două războaie, dar există şi unul comun: Iran.