Războiul hipersonic deasupra Ucrainei

De la începutul invaziei Ucrainei din 24 februarie, conform informaţiilor difuzate de Pentagon, Rusia a lansat între 10 şi 12 rachete hipersonice. Totodată, forţele ruseşti au lansat aproape 2.200 de rachete de croazieră şi balistice, conform preşedinţiei ucrainene.

Ca şi lansările anterioare, utilizarea recentă a armelor hipersonice în conflictul din Ucraina subliniază pe de-o parte impasul forţelor ruseşti în cadrul ofensivei din Donbas, iar pe de altă parte nevoia de a marca la capitolul propagandă. Per ansamblu, cele 97 de grupări tactice batalionare din Ucraina (fiecare dispunând în jur de 1.000 de militari), dislocate în special în partea de est şi sud a ţării, nu au înregistrat succese semnificative în ultimele zile în faţa rezistenţei considerabile din partea forţelor ucrainene.

Preşedintele Comitetului Întrunit al Şefilor de State Majore al Armatei SUA, generalul Mark Milley, a declarat că utilizarea armelor hipersonice în războiul contra Ucrainei „nu are consecinţe asupra luptelor terestre şi nu reprezintă un avantaj decisiv pentru forţele ruseşti”. În plus, generalul american a mai declarat că „în afară de viteză, în privinţa efectului asupra oricărui tip de ţintă nu distingem vreun rezultat semnificativ până în prezent prin lansarea numărului mic de rachete hipersonice de către ruşi”. 

Aşadar, prin utilizarea rachetelor hipersonice Kinzhal în luptele din Ucraina ruşii punctează în special la capitolul propagandă şi mai puţin ca mijloc de atac cu efecte decisive. Rachetele hipersonice sunt evident mai scumpe şi mai dificil de dezvoltat şi fabricat decât rachetele de croazieră din arsenalul Rusiei.

Unii oficiali americani, britanici sau ucraineni avertizează că Rusia îşi consumă rapid cantităţile existente de rachete pentru lovirea cu precizie a obiectivelor şi întâmpină dificultăţi pentru refacerea stocurilor, crescând riscul înregistrării de pierderi colaterale prin utilizarea proiectilelor reactive nedirijate sau bombelor standard.

Faptul că ar putea fi echipate cu încărcătură nucleară ar putea fi însă un semnal către NATO asupra capabilităţilor sale. Cu toate acestea, utilizarea armelor hipersonice de către Moscova nu reprezintă un indicator că se pregăteşte o escaladare a conflictului prin utilizarea armelor nucleare tactice.

Sunt însă lansările de rachete hipersonice Kinzhal un mesaj ameninţător către Occident, subliniind capabilităţile sale invincibile, sau pot fi combătute de sistemele antiaeriene/antirachetă NATO?

Despre capabilităţile armelor hipersonice

Comparativ cu rachete balistice şi de croazieră actuale, armele hipersonice dispun de o serie de avantaje, dar prezintă şi limitări serioase, care pun sub semnul întrebării eficacitatea acestor arme.

Viteza extrem de mare se pare că impresionează întreaga lume şi plasează armele hipersonice într-o ligă unică, dar, practic, acestea nu sunt mai rapide decât rachetele balistice actuale chiar şi în circumstanţe favorabile. Mai mult, împotriva unor ţinte mobile, lucrurile se complică pentru armele hipersonice indiferent că sunt rachete de croazieră (HCM) sau planoare hipersonice (HGV).

În prezent, rachetele hipersonice sunt eficiente doar în lovirea ţintelor strategice fixe dispuse la sol, după cum s-a dovedit în Ucraina. Nimic nu demonstrează că rachetele hipersonice ar fi eficiente împotriva unor ţinte mobile terestre, cum ar fi neutralizarea/distrugerea sistemelor antiaeriene adverse (misiuni SEAD/DEAD), lansatoarelor mobile de rachete balistice, ca să nu mai vorbim de lovirea unui portavion.

Viteza extrem de mare afectează nu numai manevrabilitatea armelor hipersonice, dar micşorează precizia, procesul de descoperire, încadrare şi recunoaştere a ţintei fiind mult mai eficient la viteze mai mici.

Această limitare nu se întâlneşte în cazul rachetelor balistice sau de croazieră curente care sunt extrem de precise. Echiparea armelor hipersonice cu încărcături nucleare – după cum au declarat China şi Rusia - ar rezolva parţial problema preciziei la ţintă.

Racheta hipersonică Kinzhal

Kh-47M Kinzhal (Pumnalul), cea mai mediatizată şi folosită în acţiunile din Ucraina, este o rachetă hipersonică cu lansare din aer şi este derivată din racheta cu rază scurtă de acţiune lansată de pe platforme terestre - Iskander-M, intrată în serviciul activ în 2006.

În iulie 2018, Kinzhal a fost testată cu succes de la bordul unui interceptor modificat MiG-31K Foxhound, conform rapoartelor elaborate de serviciile de informaţii americane.

După lansare, Kinzhal a accelerat la Mach-4, atingând în final o viteză de Mach-10 (12.250 km/h). Cu o rază de acţiune între 1.500 şi 2.000 km când este lansată de la bordul avioanelor MiG-31K, Kinzhal a fost probabil dezvoltată pentru a permite Rusiei să lovească ţinte de infrastructură critice sau elemente ale sistemului american antirachetă din Europa (cele două baze AEGIS Ashore din România-Deveselu şi Polonia-Redzikowo). În ianuarie 2021, primele două regimente de aviaţie au primit în dotare avioane MiG-31K echipate cu rachete Kinzhal.

Cu toate acestea, viteza maximă atinsă de Mach-10 şi raza de acţiune de aproape 2.000 km, declarate de presa rusă, nu au putut fi verificate, iniţial, de serviciile de informaţii occidentale. Câţiva analişti independenţi occidentali s-au declarat rezervaţi în privinţa performanţelor rachetei Kinzhal, pretinzând că viteza rachetei nici nu depăşeşte Mach-5, fapt ce o exclude din categoria armelor hipersonice.       

Ţinând cont de platforma de lansare, Kinzhal nu apare ca o rachetă de croazieră hipersonică care urmează o traiectorie de zbor aproape rectilinie şi la altitudine mai joasă (20-30 km). Dimpotrivă, ca şi Iskander-M, Kinzhal urmează o traiectorie balistică mai joasă cea mai mare parte a traiectoriei de zbor atingând o altitudine de zbor de 50 km. Versiunea lansată din aer creşte raza de acţiune a rachetei, iar interceptorul MiG-31 a fost ales tocmai pentru posibilităţile de lansare de la mare altitudine.

Rusia pretinde că Kinzhal poate executa câteva manevre de evitare pe porţiunea finală a traiectoriei. Însă, vitezele hipersonice fac imposibilă autodirijarea către ţintă a rachetei cu ajutorul echipamentelor de bord datorită învelişului de plasmă ionizată supraîncălzită care acoperă racheta şi care blochează emisiile echipamentelor de comunicaţii şi a radarului de descoperire şi identificare a ţintelor de la bord în timpul zborului. Pe porţiunea finală a zborului, singura posibilitate este reducerea vitezei hipersonice la un nivel supersonic, prin manevre de urcare/coborâre, care să permită radarului de bord să funcţioneze şi să descopere ţinta. Până aici nimic spectaculos sau revoluţionar ţinând cont că aceste manevre se efectuau încă din anii 1980.

De exemplu, racheta balistică cu rază intermediară de acţiune americană Pershing II, operaţionalizată în 1983, executa o manevră de ridicare pe porţiunea finală a traiectoriei de 25-g, când avea o viteză hipersonică de Mach-8 (9.800 km/h), nu pentru a evita apărarea antirachetă, ci pentru a încetini suficient de mult încât să permită radarului de urmărire a terenului din vârful rachetei să poată descoperi ţintele terestre de la sol.

Aceste urcări cu forţe g mari pot face, iniţial, interceptarea mai dificilă, dar în acelaşi timp, ţinând cont că viteza va scade, va permite angajarea rachetei în partea finală a zborului de către unii interceptori occidentali. Născocirea noţiunii că sunt ”imune” faţă de apărarea antiaeriană/antirachetă este discutabilă, cel puţin pentru rachetele hipersonice Kinzhal şi 3M22 Zircon, şi aplicabilă momentan doar pentru planoarele hipersonice Avangard.

Faptul că au folosit iniţial Kinzhal pentru a distruge depozite de muniţii şi combustibili, ţinte fixe cu apărare redusă, demonstrează că ruşii au vrut să aibă un succes garantat la prima folosire în luptă a armelor hipersonice. Evident, acele depozite puteau fi lovite fără probleme cu rachete de croazieră Kalibr sau Iskander. În general, rachetele hipersonice au lovit obiective fixe, care nu dispuneau de o apărare eficientă. Misiunea de bază a unei rachete scumpe ca Kinzhal este lovirea unor obiective de importanţă strategică dispuse la mare distanţă, nicidecum câteva ţinte fixe, de importanţă redusă şi la distanţă mică de bazele proprii.   

Armele hipersonice americane

SUA au dezvăluit, pe 5 aprilie, că a desfăşurat în secret la puţin timp după atacurile ruseşti cu arme hipersonice din martie 2022 un al doilea test reuşit cu o armă hipersonică. Primul test a fost efectuat în septembrie 2021 cu prototipul firmei Raytheon (cu motor dezvoltat de Northrop-Grumman) în cadrul programului comun DARPA/USAF - Conceptul de armă hipersonică cu motor statoreactor - HAWC (Hypersonic Air-breathing Weapon Concept).

Prototipul firmei Lockheed Martin a fost lansat de pe un bombardier strategic B-52 H Stratofortress şi a atins viteze hipersonice pentru perioade lungi de timp. Racheta a zburat la înălţimi de 20 km şi pe o distanţă de 550 km. La aceste viteze, energia cinetică de care dispune poate distruge fără probleme ţintele chiar şi fără încărcătură explozivă. 

Deşi SUA au fost văzută deseori ca fiind în urma Chinei şi Rusiei în dezvoltarea acestor arme, în realitate, americanii conduc cursa de dezvoltare a rachetelor de croazieră hipersonice (HCM) cu două prototipuri testate cu succes, lucru mult mai dificil decât proiectarea planoarelor hipersonice (HVM).   

Deşi dispun de anumite capabilităţi, armele hipersonice sunt încă destul de departe pentru a fi considerate invulnerabile sau că pot schimba decisiv echilibrul la nivel global sau în cadrul operaţiilor din Ucraina.