17 septembrie 2020

Războaie în stand-by. Trei perspective: Siria, Libia, Estul Ucrainei

Laurenţiu Sfinteş

Uneori se întâmplă. În diferite părţi ale lumii, uneori nu atât de departe de noi, se semnează armistiţii, armele se aşază, majoritatea, în rastele şi luptătorii revin la cele obişnuite, redevin funcţionari, fermieri, învăţători. Mulţi dintre ei ar dori să rămână aşa. Nu e în firea lucrurilor să porţi războaie, chiar şi în acele state şi regiuni unde meseria armelor se învaţă de la vârste fragede şi este considerată singura opţiune pentru a asigura un trai decent familiilor. Aceste armistiţii nu rezolvă marile probleme ale conflictelor, fiind doar pauza înainte de următoarele reprize de confruntare. De ce se întâmplă astfel? Una din explicaţii este faptul că niciun război nu mai pare a fi doar o confruntare militară. Bătăliile se poartă între tabere care nu au doar militari, dar şi politicieni, dar şi state care sponsorizează conflictele, dar şi structuri politico - economice care câştigă dividende din vărsarea de sânge, uneori, sau din armistiţiile pe care le negociază, alteori. Sunt conflicte care rămân, o perioadă, în standby, până se calculează câştigurile şi pierderile. Ele nu sunt atât de departe de noi, iar efectele lor ne ating, de multe ori, direct.

Sursă foto: Mediafax

Idlib, Siria, luna august 2020...

...un loc unde armistiţiul încheiat pe 5 martie, pe deasupra celor care se luptau, regimul de la Damasc şi opoziţia armată siriană, continuă să fie încălcat zilnic, de toate părţile. După o jumătate de an de la impunerea acestui armistiţiu de către Rusia şi Turcia, cele două state care demonstrează pe viu că poţi fi partener, adversar sau inamic în aceeaşi relaţie bilaterală, nimic nu e rezolvat în nord-estul Siriei, în partea de provincie Idlib care încă se află sub controlul facţiunilor islamiste siriene şi pe care regimul a declarat întotdeauna că o vrea înapoi.

În luna august, taberele s-au comportat ca şi cum în martie nu s-ar fi întâmplat nimic, doar propriile reţineri făcând ca bătălia pentru Idlib să nu înceapă imediat. Atacurile aeriene ruse sunt permanente şi intense, aşa cum s-a întâmplat pe 18 august, când avioanele militare dislocate la Baza Aeriană de la Hmeimim au avut 12 ieşiri de luptă pentru a bombarda obiective din localităţile Harbanoush, Kokania, Maarat al-Sin şi al-Sheikh Bahr, precum şi tabăra al-Salama, de la vest de Idlib.

Numele localităţilor nu spun mare lucru observatorului extern, dar bombardamentele au loc şi pentru raţiuni aflate dincolo de considerentele militare imediate. Rusia şi Turcia, în primă instanţă, dar şi Iranul, SUA, Franţa – mai nou, şi Israelul, cu toţii sunt mai mult sau mai puţin implicaţi în evoluţiile siriene şi îşi transmit semnale prin intermediul forţelor proprii sau proxy, supraveghindu-se reciproc.

Evoluţiile militare din Idlib au o puternică încărcătură politică regională, ce rezonează chiar şi prin Europa, de aceea ce se întâmplă la nivelul solului trebuie coroborat cu ce se aude de prin cancelarii, cu ce se mai discută în întâlnirile bilaterale, fie ele şi online.

O primă concluzie este că un atac al regimului de la Damasc asupra forţelor rebele din provincie este inevitabil. Forţele acestuia se adună la graniţa provinciei, retorica preşedintelui Assad este una ofensivă, iar Rusia sprijină acest demers bombardând discret taberele de pregătire ale islamiştilor.

Dacă ar fi după Kremlin, ofensiva ar putea începe şi mâine, Moscova declarând întotdeauna că Damascul are dreptul de a-şi recupera toate teritoriile. Problema este că pe cele câteva mii de kilometri pătraţi care se mai află sub controlul unei opoziţii militare siriene divizate şi cu sponsori diferiţi se află şi echivalentul a una – două brigăzi turce, plus unităţi de sprijin, ducând totalul la vreo  10 – 12.000 de militari şi 6.000 de unităţi de tehnică militară şi auto. Cu alte cuvinte, dublul forţelor ruse dislocate în baza de la Latakia, exceptând componenta aeriană. E un raport de forţe care face Kremlinul să se gândească de două ori în cazul unei decizii radicale.

Aşa că deocamdată, forţele ruse şi turce nu au avut altceva mai bun de făcut decât să desfăşoare un exerciţiu în comun tocmai în provincia siriană care nu duce lipsă de acţiune militară, antrenându-se şi repetând procedurile prin care speră să asigure pacea măcar pe coridorul autostrăzii M4, Alep – Latakia, adică exact aliniamentul unde se presupune că ar putea avea loc viitoarea ofensivă.

O a doua concluzie ar fi că pachetul de joc din Siria are câteva cărţi risipite prin Libia. Turcia, asigurată prin armistiţiul din martie că nu vor fi evoluţii abrupte în Idlib, Siria, în perioada următoare, a transferat mii de luptători sirieni din această provincie pentru a combate, alături de guvernul de la Tripoli, împotriva mareşalului libian Khalifa Haftar, un personaj interesant, nu foarte eficient militar dar cu uşi deschise atât la Moscova, cât şi la Washington, nu şi la Ankara. Semnalul că în Idlib se strică lucrurile îl va reprezenta repatrierea precipitată a acestor combatanţi sirieni.

Deocamdată, însă, şi în nisipurile libiene s-a pus de un armistiţiu între părţi, adică tot între Ankara şi Moscova, să ne înţelegem.

Potenţial de evoluţie: regimul de la Damasc nu va renunţa la capturarea provinciei rebele. Singurul element care întârzie declanşarea unei ofensive militare este prezenţa turcă. Forţele armate siriene nu sunt pregătite pentru operaţii militare de amploare, dar războiul se va purta metodic, prima fază fiind capturarea părţii din provincie aflată la sud de autostrada M4 şi a zonei muntoase de la graniţa cu provincia Latakia. Dacă forţele guvernamentale sunt slăbite, nici cele ale opoziţiei rebele nu stau mai bine. Liniile de aprovizionare funcţionează doar către Turcia, teritoriul sub control nu are resurse economice importante. În momentul în care Ankara va întoarce, dintr-un motiv sau altul, privirea, preocupată de o altă criză regională, Damascul va acţiona, iar Rusia îi va acorda sprijin.

 

Libia – un armistiţiu pentru liniştea companiilor petroliere

Un armistiţiu aranjat, conform media, de către SUA, dar care se adresează în principal celor două forţe prezente şi în conflictul sirian, Rusia şi Turcia, pare să funcţioneze încă în Libia. Spre deosebire de bătăliile din nord – vestul Siriei, unde combatanţii continuă să se bombardeze şi după ce se semnează documentele, în Libia, încetarea luptelor avusese loc deja cu o lună înainte de negocieri.

Războiul din această ţară este mai mult economic, luptătorii locali nu ţin neapărat să se arunce cu miile în calea inamicului, preferă, în ultima perioadă chiar ca luptele să fie purtate de alţii, de pe unde s-o nimeri: islamişti sirieni, aduşi de Turcia, mercenari Wagner veniţi din Rusia, desigur fără ştirea Moscovei, cel puţin aşa spune Kremlinul, că nu a fost informat şi nimic nu-i miroase, posibil şi de prin alte părţi.

Iar dacă părţile sunt ajutate şi cu aviaţie, turcă - de partea autorităţilor de la Tripoli, emirateză - în spatele liniilor lui Haftar, cine ajută e bine să vină şi cu piloţi, cu mentenanţă, cu sisteme de control şi comunicaţii.

Din încheierea armistiţiului din 21 august, cu binecuvântarea SUA, altfel un actor nu foarte implicat în conflictul din Siria după incidentul din 2012, soldat cu uciderea ambasadorului John Christopher Stevens în Benghazi, a transpirat destul de clar prin comunicatele oficiale ale celor două părţi, că războiul a devenit o povară mult prea costisitoare, uman şi material, pentru combatanţii libieni şi că se încearcă refacerea punţilor dintre cele două tabere.

Ceea ce nu convine chiar tuturor. Premierul de la Tripoli, Fayez Mustafa al-Sarraj, a fost invitat imediat la Ankara pentru explicaţii, Turcia fiind lăsată un pic în offside de iniţiativa partenerului şi aliatului american adresată partenerului şi aliatului libian. La mijloc nu e numai faptul că se iroseşte, în analiza părţii turce, ocazia de a continua o ofensivă militară de succes, dar şi legitimitatea acordurilor de delimitare maritimă, întrucât armistiţiul va presupune că şi autorităţile de la Benghazi / Tobruk vor avea un cuvânt de spus  în această problematică.

De cealaltă parte, Aguila Saleh Issa, preşedintele Parlamentului de la Tobruk, principala autoritate politică din est, a fost şi el chemat la ordine, probabil, de cealaltă autoritate din est, reprezentată de mareşalul fără victorii Khalifa Haftar. Ţinând cont cine a mediat armistiţiul, reproşurile au fost, posibil, ponderate.

După o butadă cunoscută, armistiţiul din Libia a adus SUA înăuntru, a scos Rusia din jocurile diplomatice locale (Saleh nu a făcut nicio menţiune privind eforturile ruse începute în luna mai pentru realizarea unui armistiţiu), şi menţine statele europene implicate (Italia, Franţa şi Germania, aceasta din urmă şi ca reprezentantă a UE), dar în tribune.

Nu e sigur că acest aranjament va fi funcţional, el depinzând de multe elemente, în primul rând de dorinţa celor doi lideri politici, Sarraj şi Saleh, de a convinge proprii sponsori că e cea mai bună opţiune. Dar fiecare dintre cei doi este contestat chiar în propriile tabere, în special de către comandanţii militari.

Problema cea mai mare este însă împărţirea beneficiilor din creşterea producţiei de petrol permisă de încetarea luptelor. Pentru că războiul civil post 2011, nu este numai unul dintre clanurile din est şi vest ale ţării, dintre autonomiile cultivate de-a lungul timpului de puterile occidentale (Italia şi Imperiul Britanic) în cele două părţi ale ţării. Principalul motor al confruntărilor este modul în care se împart veniturile din petrol, provinciile de sud şi de est considerând că Tripoli îşi rezervă cea mai mare parte din dividendele financiare, fără ca resursele să se afle în zona sa de coastă.

Nu este poate un secret prea mare faptul că, în ciuda luptelor, extracţiile de petrol au continuat, iar cele 23 de companii occidentale cu active în Libia încă de dinainte de conflict, au desfăşurat afaceri fără întrerupere. Şi nu este iarăşi un secret prea mare faptul că Moscovei nu prea i-a priit în Libia, deşi a încercat să fie neutră şi să cultive diplomatic atât Tripoli cât şi Benghazi. Situaţia din Siria nu a putut fi replicată în nordul Africii, unde interesele sunt altele şi intervenţiile externe la fel, mai intense şi mai diverse, pe fondul unei rezistenţe locale mai scăzute decât în Siria.

Cele 150 de milioane de dolari, cât reprezintă în prezent afacerile ruse în Libia, sunt o picătură într-un ocean şi doar perspectiva ca Moscova să solicite mareşalului Haftar o bază militară permanentă la Tobruk ar fi putut ridica într-un fel nivelul relaţiilor bilaterale. Nu a fost nici aceasta să fie, Moscova neavând în acest moment flotă suficientă pentru o prezenţă divizată în Mediterana.

Astfel că, dincolo de calculele strategice, de acordurile bilaterale cu terţi, tot petrolul rămâne valuta forte a Libiei, cea care divizează încă taberele interne. Dar o informaţie de ultim moment, venită din partea reprezentanţei diplomatice a SUA în Libia, neconfirmată deocamdată de Benghazi, afirmă că mareşalul Haftar şi-ar fi dat acordul pentru deblocarea transferului petrolului extras din oazele libiene din sud către terminalele petroliere de pe coastă, dând astfel un semnal puternic de reconciliere internă. Deciziile mareşalului nu sunt, însă, scrise în piatră, omul forte din estul Libiei fiind cunoscut pentru desele schimbări de optică.

Potenţial de evoluţie: taberele militare adverse sunt la un echilibru care le împiedică să spere la o victorie în conflictul civil. Stagnarea este rezultatul, în primul rând, al echilibrării balanţei de forţe dintre sponsorii externi. Iar când aceşti sponsori impun „linii roşii” dincolo de care nu e bine să se treacă dacă se doreşte evitarea unei intervenţii militare (cum este cazul Egiptului, care a precizat că oraşul Sirte este situat pe o astfel de linie roşie), opţiunea rămasă este cea a identificării unei soluţii politice. Posibilitatea desfăşurării de alegeri prezidenţiale şi parlamentare în martie 20121 este, la acest moment, destul de realistă, ţinând cont, încă o dată de echilibrul din teren ale forţelor şi de cel din exterior al sponsorilor. Petrolul ar putea să fie elementul unificator al forţelor combatante, după ce, mult timp, el a fost principalul element de discordie. Dar acest lucru va depinde, în cea mai mare măsură, de interesele din tribune, ale statelor europene importatoare, ale Turciei şi Egiptului, ale SUA şi Rusiei. A mai rămas cineva?

 

Armistiţiul care îngheaţă conflictul din Donbass, Ucraina

Spre deosebire de celelalte două situaţii anterioare, din  Siria şi Libia, unde armistiţiile încheiate în martie 2020 – Siria sau august 2020 - Libia  ar putea fi urmate fie de reînceperea luptelor – Siria, fie de un acord de pace – Libia, cel mai probabil, după armistiţiul din 27 iulie a.c., pentru încetarea focului în Donbass, nu va urma nimic. Nici pace, nici război. Şi, tot spre deosebire de celelalte două situaţii, în cazul Donbassului nicio intervenţie externă nu va putea convinge Moscova să facă ceva ce nu doreşte.

Astfel că armistiţiul de la sfârşitul lunii iulie a fost rezultatul unui calcul bilateral, pus în operă prin discuţia directă care l-a precedat, între preşedinţii Vladimir Putin şi Volodimir Zelenski. Convorbire telefonică, să ne înţelegem. Cei doi preşedinţi nu sunt foarte guralivi unul cu celălalt dar, cam o dată la cinci luni, mai au câte o discuţie, după care urmează fie un schimb de prizonieri, fie, cum s-a întâmplat în acest caz, un armistiţiu.

Moscova menţine teza că republicile autonome din estul Ucrainei sunt autonome şi faţă de Rusia, dar dacă Ucraina nu doreşte să discute direct cu ele, face acest hatâr şi intermediază  în plan politic şi militar. Şi în alte câteva. Cum ar fi cine să le conducă şi pentru cât timp.

Timp de mai mult de 40 de zile, Ucraina nu a înregistrat nicio pierdere pe linia de front, aşa cum se întâmpla anterior în fiecare zi. De partea cealaltă lipsesc cifrele, dar probabil situaţia este similară, altfel ar fi urmat reacţiile violente, la reciprocitate. Este un semn că părţile sunt interesate în menţinerea armistiţiului. Chiar dacă a apărut, pe 6 septembrie, şi o victimă, dar decesul soldatului ucrainean a avut loc ca urmare a unei explozii provocate de o mină rămasă din perioada luptelor. Deci nu se pune.

Comunicate zilnice transmise de pe linia de contact au fost în ultima perioadă, monotone şi identice: „По всей линии фронта наблюдалась тишина” / „По всій лінії фронту спостерігалася тиша” / „A fost linişte pe toată linia frontului”. Ca în romanul lui Erich Maria Remarque: All Quiet on the Western Front.

Probabil ce urmează va fi un nou conflict îngheţat  la marginile spaţiului etnic rus, margini care nu se suprapun cu graniţele Federaţiei Ruse, din existenţa căruia Kievul va avea, cu siguranţă, cel mai mult de pierdut.

Zona din estul Ucrainei este deja pregătită să se dezvolte autonom, şi de Kiev dar, într-o oarecare măsură şi de Moscova, creându-şi o economie specifică de „zonă gri” în care se aplică doar regulile şi principiile luptei de supravieţuire  între diferite structuri de forţă locale. Aşa cum s-a întâmplat şi în Transnistria, dar nu numai, Rusia va tolera aceste evoluţii pentru că grupurile economice şi militare rivale sunt dependente de recunoaşterea sa, dar sunt şi singurele care pot asigura ordinea într-un teritoriu unde legea se aplică discriminatoriu, viaţa de zi cu zi este caracterizată de violenţă şi lipsuri. Iar în timp ce Moscova declară că nu are un cuvânt de spus în aceste regiuni, Ucraina le pedepseşte economic şi financiar.

În urma acestei situaţii, la graniţa dintre Ucraina şi Rusia se dezvoltă un focar de tensiuni, aflat sub presiunea militară şi politică a celor două ţări, unde comunitatea internaţională mai aruncă, din când în când, doar câte o privire circumspectă. Doar atât. Donbassul e departe de Europa, deşi geografia joacă feste uneori. În 2015, Siria era, şi ea, departe de Germania.

Potenţial de evoluţie: situaţiile gen autonomiile din Donbass nu se pot rezolva pe termen scurt şi în circumstanţe normale. De aceea conflictul din estul Ucrainei va fi aici pentru multă vreme, în aşteptarea unei crize politice, fie în Ucraina, fie în Rusia, fie în regiune, pentru a găsi o rezolvare. Desigur, într-o astfel de conjunctură, pot avea loc alte complicaţii şi alte tragedii. De aceea, îngheţarea acestuia, cu o presiune constantă a comunităţii internaţionale asupra Rusiei şi structurilor politice şi militare sprijinite de Kremlin în estul Ucrainei, pare a fi, la acest moment, cea mai logică dezvoltare a situaţiei. Nu este un caz fericit, Uniunea Europeană se va afla la doar câteva sute de kilometri distanţă de acest focar de destabilizare militară şi umanitară, iar Rusiei îi va fi pusă la dispoziţie o pârghie eficientă pentru a face Kievul inabordabil pentru marile proiecte pan-europene.

 

Trei războaie în standby, pe trei continente diferite, cu trei potenţiale cursuri diferite de evoluţie. În fiecare dintre ele, luptele nu sunt doar între forţele militare ale părţilor adverse, dar şi între perspectivele şi interesele adverse pe care le au puterile care sprijină una sau alta din părţile în conflict. Războaiele au copt recolta, liderii politici vor să o strângă.

Pentru conflictul din Libia acest moment se pare că a sosit. Sau se pregăteşte să vină, în primăvara viitoare.

Pentru confruntarea din nord – estul Siriei, mai e nevoie de timp. Nu mult. Cât e necesar pentru o ultimă ofensivă militară a Damascului.

Doar pentru războiul din Donbass, timpul este alocat din belşug. Iar dacă nu vor mai fi lupte, asta nu înseamnă că va veni pacea. Va fi doar linişte îngheţată pe frontul de est.