MAS Raport SpecialRegiunea extinsă a Mării Negre

Raport săptămânal NATO - UE LEVANT Balkanii de Vest Regiunea Mării Negre

Raport special - REGIUNEA EXTINSĂ A MĂRII NEGRE (martie)

Cristian Eremia

I. Ucraina a intrat în carantina Covid-19 şi în cel de al şaptelea an de confruntări multiple cu Rusia. II. Moscova între probleme de tot felul şi ”oportunităţi” aferite de pandemie. III. Parteneriatul fragil Turcia – Rusia, menţinut în viaţă. IV. Presiunea refugiaţilor din Turcia s-a atenuat. Probabil datorită Covid-19. Grecia este ajutată de UE să gestioneze situaţia. V. Pandemia nu crează probleme liderului R.Belarus.

Sursă foto: Mediafax

I. Ucraina a intrat în carantina Covid-19 şi în cel de al şaptelea an de confruntări multidimensionale cu Rusia.

Datorită pandemiei Covid-19, autorităţile din Ucraina au introdus starea excepţională pe întreg teritoriul statului pentru perioada 12 martie – 24 aprilie, cu posibilitatea prelungirii acesteia. Situaţia epidemiologică nu este încă foarte gravă în comparaţie cu statele vecine vestice, însă a fost decis starea de carantină, iar frontierele de stat au fost închise, cu excepţie pentru cetăţenii ucrainieni care se întorc în ţară.

Preşedintele Zelensky are un guvern nou, chestiune prezentată deja în rapoartele MAS. Dar a trecut şi la noi numiri în funcţii în primul eşalon de comandă al Forţelor Armate ale Ucrainei (FAU). Aceasta şi datorită faptului că, la 4 martie, Rada Supremă (n.n. – parlamentul) a adoptat ”Legea cu privire la securitatea naţională a Ucrainei”. Aceasta prevede, printre multe altele, că în acest an va fi introdus un nou sistem unificat de comandă şi control al FAU, cu scopul adaptării la standardele NATO. A fost astfel realizată o delimitare între funcţia de comandant-şef al FAU şi cea de şef al Statului Major General al FAU. Comandantul-şef al FAU (Commander-in-Chief, în engleză) este numit/eliberat în/din funcţie de preşedinte, la propunerea ministrului apărării, şi raportează despre activitatea sa numai celor două personalităţi. Ca atare, au fost realizate următoarele numiri în funcţii:

- Generalul Ruslan Khomchak a fost desemnat - prin decretul 125/27 martie, în funcţia de comandant-şef al FAU,

- Generalul Sergey Korneychuk a fost numit şef al SMG al FAU - prin decretul nr.126 din aceeaşi dată,

- Generalul Serghei Nayev a fost numit în funţia de comandant al Forţelor Unificate ale FAU - prin decretul nr 127 din aceeaşi dată, funcţie pe care acesta a mai avut-o pe vremea preşedintelui Poroshenko. Este un semnal clar ca ceilalţi comandanţi ai acestor forţe - care acţionează împotriva separatiştilor din Donbas, nu au avut o prestaţie care să mulţumească pe şeful statului ucrainean.

Guvernul ucrainean are din nou mari probleme financiar-economice, precum şi cu derularea reformelor de tot felul. Aceasta este situaţia generală a statului ucrainean, care a intrat în cel de al şaptelea an al lungilor confruntări multidimensionale cu Moscova. Economia naţională, abia stabilizată după anii de criză, este ameninţată să intre din nou în blocaj. În aceste condiţii, Zelensky solicită să se extindă programul de cooperare cu Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială şi Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare. Calculele preşedintelui arată că "...acum putem obţine cel puţin o creştere (n.n. - a creditelor) de până la 8 miliarde de dolari. Împreună cu cele de la Banca Mondială şi BERD, putem primi cel puţin 10 miliarde de dolari". Şeful statului vrea sprijin imediat de la parlament pentru a  susţine ”facturile şi condiţiile” impuse de FMI şi celelalte instituţii menţionate, astfel încât să fie posibil primirea sprijinului financiar internaşional. Dacă Rada va da curs pozitiv, Ucraina va putea primi prima tranşă rapidă de până la 2 miliarde de dolari în jumătate de lună, iar aceste fonduri vor trece imediat la bugetul de stat.

Preşedintele Zelensky decisese cel mai probabil încă înainte de a se confrunta cu Coronavirusul că nu mai poate forţa nota în termeni politici convenabili Kievului pentru a negocia o soluţie la războiul din Donbas şi anunţase ca trecerea la implementarea unuia dintre cele două-trei planuri ale sale (despre care nu există informaţii clare) va necesita circa un an de zile. Şi asta pentru că rezilienţa Kievului este pe punctul de a-şi atinge limitele.

Poate fi notat că până acum, în fiecare fază a crizei ucrainiene, SUA şi UE au reuşit să-şi coordoneze politicile într-o strategie cât de cât convergentă, în ciuda unor diferenţe de opinii cu privire la ritmul şi la amplitudinea reacţiilor lor faţă de Moscova. Lideri europeni s-au angajat în eforturi de mediere diplomatică, care s-au dovedit cruciale pentru de-escaladarea conflictului în perioadele de violenţă intensă. Dar nici formatul Normandia - cu Franţa şi Germania la timonă, nu a reuşit să pună capăt conflictului din estul Ucrainei. SUA s-au delimitat treptat de UE, folosind în special instrumentul sancţiunilor împotriva Rusiei. Această divizare a Occidentului a fost speculată de către Kremlin. Ca rezultat, agenda negocierilor politice cu Moscova s-a redus la reglementarea conflictului din Donbas, trecându-se sub preş celelalte probleme ale imixtiunilor ruse în problemele de suveranitate şi integritate teritorială ale Ucrainei. Instrumentul sancţiunilor a fost folosit de altfel şi de UE, dar cu efecte modeste asupra Moscovei. Şi asta pentru că legături politice şi economice mai profunde între anumite state membre UE şi Rusia au diluat considerabil orice încercare ca sancţiunile să devină în toţi aceşti ani un instrument crucial pentru a forţa schimbarea conduitei Moscovei.

Pe de altă parte, asistenţa financiar-comercială a Occidentului a ajutat Ucraina să evite colapsul social-economic şi financiar. Iar recuperarea economică a Ucrainei nu poate fi realizată nici acum fără angajamente occidentale concrete. Ofertele pentru Kiev de integrare euro-atlantică au rămas pe masă, dar realităţile social-economice, militare şi de altă natură din Ucraina nu au făcut posibilă materializarea acestora. Pe de altă parte, simpla menţinere de către Kiev a opţiunilor euro-atlantice motivează Kremlinul să continue cu îndârjire acţiunile de subminare a securităţii Ucrainei.

Implementarea Acordurilor Minsk rămâne blocată, părţile învinovăţindu-se reciproc pentru această situaţie insurmontabilă. Situaţia este însă mai problematică acum pentru Kiev, care a fost practic somat în acest sens la ultimul summit Normandia Patru (decembrie 2019). Autorităţile ucrainiene nu au întreprins de atunci eforturi dedicate pentru această chestiune, iar preşedintele Putin a condiţionat desfăşurarea următorului summit planificat pentru aprilie a.c. la Berlin în format Normandia, de implemnetarea de către Kiev a respectivelor acorduri.

În această perioadă în care statele vest-europene – printre care Franţa şi Germania, se confruntă cu probleme de securitate naţională extrem de serioase şi prioritare datorită calvarului Covid-19, este posibil ca problematica războiului din Donbas şi a unui nou summit în format Normandia să treacă pe un loc insignifiant. Urmează deci pentru preşedintele ucrainean o perioadă în care să se decidă privind viitoarea abordare a dosarului Donbas. Între timp, situaţia din Donbas nu a cunoscut ameliorări semnificative, fiind marcată de episoade mai ample sau mai puţin intense de încălcare a regimului de încetare a focului peste linia de contact. Şi asta cu toate că autorităţile militare ucrainiene au încercat să restrângă cât mai mult circulaţia persoanelor peste linia de demarcaţie, ca urmare a epidemiei Covid-19.

Pe ansamblu, se pare că Zelensky reuşeşte să gestioneze situaţia, deşi problemele au rămas la fel de grave ca şi înainte de instalarea noului guvern. În plus a apărut epidemia pe care sistemul medical ucrainean nereformat nu ştie cum o va gestiona. În aceste condiţii se pare că există o dilemă pentru Zelensky: să menţină un regim democratic greoi de condus, sau să treacă la un registru autoritar.

II. Moscova între probleme de tot felul şi ”oportunităţi” aferite de pandemie.

În condiţiile actuale internaţionale, preşedintele rus, Vladimir Putin, nu mai este interesat să mascheze sub nicio formă stilul său profund autoritar în care conduce statul rus. De altfel, acesta a reamintit destul de recent concetăţenilor săi şi lumii întregi că Rusia trebuie să aibă un preşedinte puternic şi un sistem capabil să gestioneze marile probleme ale statului rus.

Cel mai probabil este însă faptul că pandemia Covid-19 l-a pus pe preşedintele rus pentru prima dată într-o situaţie mai complexă în care trebuie să se ocupe simultan pentru a definitiva construcţia statală demarată la începutul anului printr-o reformă constituţională, pentru a organiza salvarea vieţilor compatrioţilor săi, pentru a iniţia acţiuni interne ferme de a menţine cât de cât pe linia de plutire economia naţională, aflată şi aşa în declin.

Şi tot în acelaşi timp să gestioneze în condiţii critice de securitate medicală naţională şi internaţională, ambiţioasa sa politică externă şi de securitate, precum şi gestionarea dosarelor de securitate curente din Estul Europei, din Caucazul de Sud, Orientul Mijlociu sau în altă parte a lumii. Mai mult decât atât, ca şi şef al unui stat care doreşte modificarea ordinii mondiale în interesul Rusiei, vede cu siguranţă în această pandemie o oportunitate pentru politici internaţionale ruse centrate pentru a forţa, în perioada post-pandemie, reaşezarea sistemului raporturilor internaţionale şi instalarea unei noi ordini globale în care Rusia să deţină o poziţie cât mai avansată. Iar modul în care Rusia a acţionat pentru a ”sprijini” Italia - greu încercată în aceste zile, spune multe lucruri în acest sens.

Totuşi, prima prioritate a şefului statului rus a fost aceea de a rezolva problema rămânerii la putere şi după 2024, sens în care reforma constituţională a şi răspuns la problema preşedintelui. Mai rămâne un singur pas, pur formal, acela al validării modificărilor constituţionale prin referendum naţional. Chiar dacă acesta va fi amânat din luna aprilie până la o nouă dată când situaţia epidemiologică o va permite, validarea este certă, de unde şi posibilitatea ca, fix peste patru ani, preşedintele Putin să se înscrie la alegerile prezidenţiale şi să le (re)câştige.  

Desigur, Putin va trebui să dovedească cetăţenilor ruşi că are puterea să scoată ţara din epidemie fără jerfe consioderabile. Ca autocrat consacrat, probabil că va fi în stare să disciplineze sistemul medical şi societatea pentru ca proporţiile pierderilor să fie cât mai mici. În ceea ce priveşte structurile de forţă ale statului, preşedintele deţine sprijinul liderilor acestora, lideri pe care el i-a promovat şi susţinut. Deţine deci toate pârghiile de putere, de control şi coerciţie necesare pe plan intern pentru gestionarea crizei medicale.

O problemă mult mai dificilă pentru Putin şi guvernul său va fi cea a salvării economiei ruse în condiţiile acestei pandemii şi ale unei recesiuni mondiale asociate. Scăderea preţurilor mondiale la hidrocarburi a produs o primă lovitură finanţelor ruse - devalorizarea cu peste 20% a rublei ruseşti, şi aşa una dintre cele mai slabe valute internaţionale.

Guvernanţii ruşi pot miza însă că marea majoritate a populaţiei – de altfel greu încercată economic în ultimul sfert de veac, va înţelege că instabilitatea economică, scumpirile mărfurilor din importuri sau caderea economică sunt lucruri de înţeles în acest coşmar mondial. Protestele de stradă nu mai pot pune presiuni pe Kremlin sau Guvern, atât timp cât restricţiile de adunare a oamenilor sunt la discreţia guvernanţilor, iar pedepsele multiplicate pot fi aplicate fără explicaţii politice.

Mai mult, Kremlinul are deja implementată şi funcţională reţeaua rusă de internet -  RuNet, cu ajutorul căreia poate promova propaganda de stat, poate controla propaganda ostilă statului rus, respectiv poate controla cu mare eficacitate şi promtitudine orice reţea de socializare rusă ostilă regimului. Deşi este cu mult mai ”permisiv” decât internetul chinezesc, RuNet este un instrument la care nimeni dintre guvernanţi chiar nu se gândea iniţial că va fi atât de bun pentru aceste circumstanţe extreme, generate de pandemie.

Tot recent, oficiali din instituţiile UE au acuzat Moscova că practică din nou ”dezinformarea” la scară largă pentru a submina coeziunea şi interesele Uniunii, în special în legătura cu acţiunile întreprinse de Bruxelles pentru combarea Covid-19. Trebuie însă precizat că nu este nimic nou şi de mare mirare în conduita Moscovei, confruntarea cu ”Occidentul cel Adversar” continuă, prin multiplicarea şi adaptarea la realităţi a vectorilor războiului informaţional rus.

Modul în care Rusia joacă politic  ”cartea coronavirusului” prin acte de solidarizare concretă cu unele state din UE în lupta contra epidemiei – am menţionat cazul Italiei, arată că, post-pandemie, Rusia ar vrea modificări profunde în ceea ce priveşte arhitectura politică şi de securitate europeană. Iar UE şi statele membre trebuie să se pregătească de pe acum să facă faţă noilor provocări, atunci când acestea vor fi lansate.

III. Parteneriatul fragil Turcia – Rusia, menţinut în viaţă

Toate cele trei puncte esenţiale ale înţelegerii privind abordarea militară a Idlib/Siria dintre liderul rus şi cel turc din 6 martie au fost îndeplinite. Despre acestea s-a vorbit deja în materialele MAS. Din 15 martie, militarii ruşi şi turci au început să deruleze împreună patrule militare mixte pe autostrada Alepo – Latakia, aşa cum prevede ultimul punct al înţelegerii menţionate. În acest fel, parteneriatul fragil ruso-turc în care ambii şefi de stat au investit mult capital politic şi de încredere reciprocă în ultimii ani a fost menţinut în viaţă.

Dar asta nu înseamnă că profundele diferenţe dintre interesele celor două părţi în Orientul Mijlociu, la Marea Neagră sau Mediterană au fost aplanate. Dimpotrivă, cauzele fundamentale care produc de acum episoade de criză în relaţiile reciproce nu au fost eliminate sau tranşate, deşi ambele capitale doresc o agendă comună de cooperare cât mai dezvoltată, fără însă a face concesii reciproce în problemele politice critice, de bază, la care fiecare capitală ţine în mod special. Agravarea situaţiei din nordul Siriei pe fondul incursiunilor militarilor turci a pus Moscova într-o situaţie politică complexă, pe care Putin nu avea cum să o rezolve de la distanţă.

Pe de o parte, Rusia este un stat aliat Siriei şi angajată prin mai multe acorduri politico-militare cu această ţară, unde are baze militare de importanţă strategică. Ca atare, a renunţa în aceste circumstanţe politico-militare la Damasc, ar înseamna pentru Moscova nu numai pierderea credibilităţii geopolitice în Orientul Mijlociu. De aceea, Kremlinul a optat pentru politici paralele cu Ankara şi Damascul. În condiţiile în care Erdogan nici nu mai vrea să audă de Bashar al-Assad, nu este clar pentru moment pe ce fel de soluţie de reglementare a crizei siriene mizează acum Kremlinul.

Cert este că în mod cu totul neaşteptat, ministrul rus apărării, Sergey Şoigu, a derulat (23 martie) o vizită extrem de scurtă la Damasc unde a avut convorbiri cu preşedintele sirian. Desigur nu există informaţii asupra obiectivului acestei vizite. Se estimează însă că a fost necesară o informare de urgenţă a liderului sirian asupra problemelor curente ale asigurării regimului de încetare a acţiunilor militare în zona de de-escaladare Idlib şi a noului context al situaţiei militare din nordul Siriei şi, în context, transmiterea unui mesaj din partea preşedintelui rus cu privire la conduita de urmat în condiţiile în care partea turcă nu vrea să-şi reconsidere politica din nordul Siriei.

În context trebuie menţionat că în Turcia se vorbeşte despre aparţia pe teren în Siria a unei ”a treia forţe” constituită din unele grupuri necunoscute de rebeli care ar intenţiona să interzică îndeplinirea înţelegerii de la Moscova menţionată mai sus. Deşi voci avizate nu văd cum ar mai putea apare o nouă grupare în acest ”nou Sector Gaza” – după cum a denumit ministrul turc de externe zona Idlib. Se estimează că forţele siriene vor trebui totuşi să se abţină, cel puţin o perioadă de timp, de la orice atac asupra militarilor turci pentru menţinerea coridorului de securitate de ”şase+şase kilometri” de-a lungul autostradei M4 pe care acţionează patrulele ruso-turce.      

Pe de altă parte, a intra într-un conflict de natură militară cu Ankara din cauza ”Idlibului”/Siriei, este o chestiune cu totul nedorită la Moscova. Siria este un element important pentru politica externă rusă, dar nici pe departe cel mai important element politic de natură a trece în plan secund importanţa legăturilor dintre Rusia şi Turcia. Cercuri de interese ruse arată că există unele certitudini potrivit cărora Moscova ţine extrem de mult la voluminoasele relaţii economico-comerciale – din care se detaşează magistrala ”TurkStream”, construcţia centralei nucleare de la Akkua, dar şi la relaţiile în domeniul securităţii în Caucazul de Sud şi în general în zona Mării Negre. Pentru Kremlin ar conta chiar şi conduita Ankarei la NATO, care nu a făcut posibilă constituirea unei grupări navale permanente aliate în Marea Neagră.

Pentru moment, preşedintele Erdogan are acum în mână mai multe atuuri pentru a contracara o eventuală politică arogantă sau de subminare a Turciei din partea Kremlinului şi, de aceea, la acest stadiu al operaţiilor din Siria, preşedintele Putin nu are de ales şi trebuie să negocieze diplomatic şi să gestioneze cu extrem de multă atenţie şi răbdare relaţia cu preşedintele Erdogan. Este perioada în care şi rivalitatea trebuie să fie manifestată cu maximă ”flexibilitate”.

IV. Presiunea refugiaţilor din Turcia s-a atenuat. Probabil datorită Covid-19. Grecia este ajutată de UE să gestioneze situaţia.

Uniunea Europeană nu mai are timp să acorde o atenţie suplimentară fluxului de refugiaţi lasaţi de preşedintele turc Erdogan să asalteze din nou frontierele de sud-est ale statelor europene. Închiderea frontierelor UE şi ale statelor sale membre, combinată cu introducerea stării excepţionale sau de urgenţă în aceste state, oferă acum statelor UE alte instrumente pentru a respinge refugiaţii sirieni sau de altă naţionalitate, pentru ca aceştia să ajungă pe teritoriile europene lovite extrem de puternic de pandemie.

Totodată, se pare că s-a instalat şi o anumită lipsă de apetit din partea refugiaţilor (mai ales a celor care mai deţin ceva resurse financiare) de a asalta statele europene lovite de Covid-19, pentru a se refugia şi a forţa acolo primirea statutului de refugiat sau de de altă natură. Pe scurt, statele aflate pe prima linie de apărare la asaltul refugiaţilor – Grecia şi Bulgaria, s-au concentrat pe protecţia graniţelor prin metode de forţă pentru păstrarea migranţilor în afara UE.

Trebuie să ”menţinem linia”! În aceşti termeni s-a exprimat preşedintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, când a vizitat frontiera dintre Grecia şi Turcia la 3 martie 2020, pentru a se asigura că vor fi interzise condiţii pentru replicarea crizei refugiaţilor din 2015. Incluzând aici întregul pachet de probleme creat de Turcia, respectiv de Rusia, în contextul crizei din nordul Siriei.

Observatori europeni au semnalat imediat că în cazul în care von der Leyen doreşte cu adevărat ca UE să fie ”ambiţioasă şi strategică” şi să menţină ordinea internaţională bazată pe reguli, atunci Comisia Europeană şi celelate instituţii  UE ar trebui să se concentreze pe eliminarea cauzelor principale ale fluxurilor de refugiaţi. Liderii europeni au dorit însă ca, în afară exprimării solidarităţii cu Grecia pentru implementarea de întăriri urgente a frontierelor terestre şi maritime ale UE, au avut ca prim scop urgent să trimită un mesaj către toate statele membre UE că vor împiedica un nou val de refugiaţi într-o perioadă în care Uniunea se confruntă cu o provocare securitară extremă, epidemia Covid-19.

Ca atare, în luna martie, UE a susţinut eforturile Greciei şi Bulgariei pentru a stopa pătrunderea altor refugiaţi dinspre Turcia. Nu este vreme acum pentru a judeca ”cinismul” preşedintelui Erdogan, care a folosit ”arma” deschiderii porţilor către Europa pentru refugiaţi. Cum nu se poate trece cu vederea nici eforturile turceşti pentru găzduirea de către Turcia a peste 3,5 milioane de refugiaţi, fiind deci justificate voci avizate occidentale care susţin că asistenţa financiară acordată Turciei pentru găzduirea refugiaţilor pe teritoriul său trebuie să continue, indiferent de circumstanţele de moment ale degradării relaţiilor UE cu Ankara.

Grecia susţine şi speră că negocierile dintre UE şi Ankara vor ajuta la ameliorarea substanţială a crizei refugiaţilor de la frontierele sale, care a creat mari probleme acestei ţari. Premierul grec, Kyriakos Mitsotakis, a declarat că liderii Germaniei şi Franţei ar putea tranşa cu preşedintele Erdogan oportunitatea creată acum de a pune capăt scenelor periculoase pe graniţa greco-turcă. ”Acum că lucrurile s-au liniştit, acesta este momentul pentru...a ne asigura că ceea ce s-a întâmplat nu se va mai repeta” – a declarat Mitsotakis.

Indiferent de negocieri, rapoartele arată că mii de refugiaţi şi solicitanţi de azil în UE rămân în continuare la graniţa terestră turcă, probabil indecişi când şi cum să forţeze trecerea în Grecia. Organizaţiile internaţionale sunt marcate de îngrijorări serioase datorită scenariului din ce în ce mai ameninţător ca aceste aglomerări de refugiaţi să fie lovite simultan şi de epidemia Covid-19. Ceea ce ar duce după toate probabilităţile la decimarea acestor grupuri. Iar pentru Grecia, asta ar însemna gestionarea simultană a două crize grave: migraţia şi epidemia coronavirus. Poate că tocmai de aceea, premierul grec a formulat o concluzie: ”Trebuie să trăim cu Turcia !”. Iar la întrebarea jurnaliştilor dacă Grecia doreşte relaţii bune cu statul vecin turc, premierul elen a adăugat că ”Trebuie să avem legături economice puternice. Avem divergenţele noastre, avem nevoie însă de o foaie de parcurs pentru a le rezolva.”

UE trebuie să susţină în continuare eforturile Greciei. Există cercuri analitice potrivit cărora guvernul grec ar trebui să fie încurajat implicit acum să copieze ”manualul de migraţie” al lui premierului Ungariei, Viktor Orbán. Pentru că, în actuala conjunctură, UE nu va reuşi să ofere Greciei sprijinul de care are nevoie şi nu va mai putea construi, o bună perioadă de timp, un sistem european de primire şi protecţie a refugiaţilor la frontierele externe ale Europei. Despre planurile de trimitere acolo a unor medici, asistente etc. nici nu mai poate fi vorba în aceste luni de zile. Şi cu toate că Frontex este o instituţie menită să preia controlul frontierelor externe ale Uniunii, responsabilităţile reale de a gestiona noua criză a migranţilor rămân, în aceste circumstanţe europene grave, la micul stat membru Grecia.

Preocupările privind refugiaţii rămân deci pe agenda europeană indiferent de dezvoltările crizelor suprapuse. A ignora această chestiune şi a lăsa la mâna hazardului această problemă nu ar face decât să creeze probleme social-economice suplimentare pentru europeni, care oricum numai de aşa ceva nu au nevoie acum. Cum va fi această chestiune rezolvată rămâne de văzut. Se pare că a venit momentul în care UE să acţioneze ferm pentru a face aproape imposibil ca migranţii ilegali din orice motive  să ajungă pe teritoriul european.

V. Pandemia nu crează probleme liderului R.Belarus.             

În total contrast cu importantele şi gravele abordări ale liderilor politici europeni şi cu toate măsurile restrictive excepţionale luate de aceştia în toată Europa pentru lupta împotriva Covid-19, liderul Republicii Belarus, Aleksandr Lukashenko, pare un politician lider de stat dintr-o altă realitate, din cu totul al ”film”. Lukashenko (65 de ani) este un lider autoritar - dictator cum mai este etichetat în Occident, care a condus mica republică ex-sovietică mai mult de un sfert de secol, şi care se va prezenta din nou la alegerile prezidenţiale programate pentru luna august.

În aceste circumstanţe europene grave la care şi marele vecin estic al Belarus a reacţionat, ”extravaganţa” politică a liderului politic belarus este pusă acum în evidenţă de măsuri de securitate medicală pe care nu a dorit le decidă şi le aplice, de o abordare politică diferită de lumea înconjurătoare a acestui lider.

Mai mult de atât, Lukashenko consideră că lumea ”se panichează inutil”, că Europa nu ar fi cuprinsă de o pandemie, ci de o ”psihoză” provocată de Covid-19. Astfel justifică Lukashenko evitarea majorităţii măsurilor luate de ţările vecine europene sau de pe alte continente. Acesta a cerut concetăţenilor săi să combată virusul cu tractoarele pe câmpuri. Iar liga de fotbal naţională este singura activă în toată Europa. Aproape incredibil la prima vedere, dar Belarus pare ”o insulă de inacţiune” faţă de o pandemie declarată oficial la nivel mondial.

Autorităţile ascultă ”vocea dictatorului” aşa cum au făcut zeci de ani de supunere, în timp ce opoziţia – atât cât mai există ea pe teritoriul statului belarus, sau mai bine zis ”oponenţii tăcuţi” ai regimului sunt îngroziţi la propriu de lipsa de acţiuni concrete împotriva epidemiei din partea regimului Lukashenko. Se consideră o ”crimă” refuzul din partea autorităţilor de a închide şcolile şi universităţile pe durata acestei crize de sănătate. Dar Lukashenko a admis abia la 19 martie o întrunire cu membrii ai guvernului şi cu experţi din sănătate pentru a discuta problemele legate de pandemie. Ca un autocrat adevărat, acesta vrea să arate că deţine controlul asupra oricărei crize, în general asupra oricărei situaţii care poate apare.

Toate acestea se întâmplă şi în momentul în care restricţiile de circulaţie prin frontierele terestre ruso-belaruse au intrat în vigoare la 30 martie, conform deciziei  guvernului rus condus de premierul Mikhail Mishustin. Acesta a introdus restricţiile tocmai pentru a preveni răspândirea coronavirusului, unele restricţii au fost luate deja de Moscova din 16 martie. În context, este de menţionat faptul că restricţiile se referă şi la cetăţenii ruşi care locuiesc pe teritorii din regiunile Donetsk şi Luhansk, şi care nu sunt sub controlul Ucrainei. După ce Mishustin a anunţat că intenţionează să închidă frontierele terestre cu Belarus, preşedintele Lukashenko a declarat că ”lumea a înnebunit din cauza coronavirusului”, deoarece închiderea frontierelor ”nu este adecvată” pentru a lupta împotriva bolii.

Moscova a răspuns imediat că Minskul a ignorat recomandările Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii şi nu a luat măsuri pentru a împiedica răspândirea epidemiei în Belarus. Şi asta chiar dacă potrivit statisticilor din 28 martie numărul de persoane infectate cu coronavirus în Belarus era de numai 94, în timp ce în Rusia erau înregistrate 1264 de cazuri de infecţie cu Covid-19.

Din ieşirile pe mass-media belarusă– aflată sub controlul statului în covârşitoarea majoritate, Lukashenko se crede câştigător şi în alegerile prezidenţiale din august a.c. şi se bănuieşte că acesta nu vrea să pară un lider conpleşit de ameninţările epidemiei. Mai degrabă se arată în continuare extrem de îngrijorat de intenţiile politice în dezvoltare ale Kremlinului de a atrage definitiv sau de a încorpora Belarus în spaţiul rusesc. Acum Lukashenko poate răsufla uşurat o perioadă, cel puţin căt timp  frontierele ruso-belaruse vor fi închise de către Moscova.