Raport special - Orientul Mijlociu şi Nordul Africii (OMNA) - Aprilie 2020

I. Irak – Al treilea premier desemnat... să fie de data asta cu noroc?

În a doua săptămână a lunii aprilie, preşedintele irakian, Barham Salih, l-a desemnat pe şeful Serviciului Naţional de Informaţii, Mustafa al-Khadimi, să formeze un nou guvern. Decizia survine după ce precedentul premier desemnat, Adnan al-Zurfi, a renunţat la candidatură înainte de expirarea termenului constituţional de 30 de zile. La ceremonia de anunţare a desemnării au participat cele mai importante figuri politice ale ţării, mobilizare ce pare să indice un sprijin larg pentru al-Khadimi, de care nu s-a bucurat niciunul dintre candidaţii anteriori... Tot 30 de zile are la dispoziţie şi al-Khadimi pentru a forma un cabinet... Va reuşi oare?

După demisia premierului Adel Abdul Mahdi în decembrie anul trecut, urmare a presiunilor manifestaţiilor populare anti-guvernamentale, Irakul a rămas mai bine de patru luni fără un guvern pe deplin funcţional, timp în care ţara s-a confruntat cu crizele generate de uciderea generalului iranian, Qassem Soleimani, comandantul Forţei Quds, în atacul american de pe Aeroportul Internaţional din Bagdad şi de apariţia pandemiei coronavirusului Covid-19.

După eşecul celor doi candidaţi anteriori, speranţele sunt mari în rândul elitei politice din Irak că noul premier desemnat va putea forma un cabinet. Desemnarea lui al-Kadhimi a fost anunţată (joi, 09 aprilie) de preşedintele Salih într-o ceremonie la palatul prezidenţial al-Salam din Bagdad, la care au participat reprezentanţii majoritatăţii formaţiunilor politice irakiene.

Cu câteva momente mai devreme, predecesorul lui al-Kadhimi, fost guvernator al provinciei Najaf şi lider al blocului parlamentar Nasr, Adnan al-Zurfi, îşi anunţa retragerea candidaturii, la câteva săptămâni după ce fostul ministru al comunicaţiilor, Mohammed Allawi, renunţase, de asemenea, la candidatură din cauza unei respingeri puternice din partea grupurilor politice influente irakiene şi a mişcării de protest anti-guvernamentale.

Dar, în timp ce Allawi nu a reuşit aprobarea cabinetului în Parlament din cauza opoziţiei formaţiunilor sunite, kurde şi a unor partide şiite, al-Zurfi, care a fost însărcinat să formeze un guvern pe 17 martie, nu a ajuns nici măcar să propună un cabinet, confruntându-se cu o opoziţie unificată din partea tuturor formaţiunilor politice. Blocurile şiite apropiate Iranului au respins candidatura lui al-Zurfi încă din momentul anunţării acesteia de către preşedintele irakian, acesta fiind perceput ca fiind prea apropiat de SUA.

În ajunul retragerii candidaturii, Alianţa Forţelor Irakiene, cel mai mare bloc sunnit din Parlament, a lansat o declaraţie prin care anunţa respingerea lui al-Zurfi şi sprijinul pentru al-Kadhimi. Declaraţia a fost sprijinită de preşedintele regiunii kurde din nordul Irakului, Nechirvan Barzani, reflectând un sentiment similar în rândul kurzilor. Această coagulare a susţinerii pentru al-Khadimi pare să fi fost rezultatul unei serii de întâlniri politice care au avut loc în săptămâna anterioară desemnării, la care a participat inclusiv generalul iranian Esmail Ghaani, succesorul lui Soleimani la comanda Forţei Quds.  Al-Khadimi are acum 30 de zile (începând din 09 aprilie) pentru a-şi prezenta membrii cabinetului în Parlament pentru obţinerea unui vot de încredere...

Cine este akâl-Kadhimi? ...născut Mustafa al-Ghareebawi, a fugit din Irak în 1985, în timp ce era încă student, stabilindu-se în cele din urmă în Regatul Unit şi obţinând cetăţenia britanică. După ce a lucrat ca jurnalist între anii 1990 şi 2000, a obţinut o diplomă în drept în 2012 şi apoi a fost numit şef al Serviciului Naţional de Informaţii din Irak în 2016. Al-Kadhimi pare să-şi fi cultivat relaţiile cu SUA de-a lungul carierei sale, făcând posibilă o aprobare americană a candidaturii sale.

Care ar fi atu-urile lui al Khadimi? Spre deosbire de predecesorii săi, noul premier desemnat se bucură de sprijin din tot spectrul politic al Irakului, fapt demonstrat de participarea reprezentanţilor acestuia la ceremonia de numire. Un factor cheie din spatele acestei susţineri pare a fi înclinaţia sa către menţinerea sistemului politic din Irak, introdus după intervenţia SUA în 2003, în care puterea este repartizată pe criterii etnice şi sectare.

Iranul exercită o influenţă politică şi militară puetrnică în Irak, iar „aprobarea” Teheranului este considerată importantă pentru orice decizie politică majoră, precum numirea unui nou premier. Facţiunile pro-Iran s-au opus cu vehemenţă nominalizării lui al-Zurfi la funcţia de prim-ministru, ceea ce l-a forţat în cele din urmă să-şi retragă candidatura. Pe de altă parte, şi al-Kadhimi a avut legături strânse cu SUA, dar surse politice citate de media susţin că acesta şi-a îmbunătăţit legăturile cu Iranul în ultimele luni.

Irakienii care au participat luni de zile la mişcarea de protest anti-guvernamentală îl consideră pe al-Kadhimi o întruchipare a sistemului pentru a cărui schimbare au luptat, acuzând corupţia, favoritismul şi eşecurile de a oferi oportunităţi de muncă şi servicii de bază cetăţenilor. Reprezentanţii mişcării au respins desemnarea lui al-Khadimi, dar pandemia de coronavirus a domolit protestele, marcate anterior de demonstraţii masive în Bagdad şi regiunile sudice şiite. Irakul se confruntă acum cu răspândirea coronavirusului şi prăbuşirea preţurilor petrolului, resursa cea mai însemnată pentru bugetul naţional, iar irakienii doresc sfârşitul incertitudinii politice pentru o gestionare cât mai bună a celor două crize. Astfel că, pe lângă susţinerea politică, noul premier desemnat pare să câştige un sprijin larg şi din partea populaţiei, în pofida mesajelor de respingere emise de reprezentanţii manifestanţilor.

Un alt factor important care ar putea stimula şansele de succes ale noului ministru este capacitatea sa aparentă de a echilibra relaţiile Irakului cu SUA şi Iran.

Dar sunt şi provocări.... Pentru a forma un nou guvern, al-Kadhimi trebuie să finalizeze sarcina dificilă de a asigura şi menţine sprijinul între diferitele grupări politice din Irak şi de a-i linişti pe protestatarii care doresc o revizuire a sistemului politic. Şi chiar dacă va trece testul formării cabinetului, oferind suficient partidelor pentru a obţine voturile necesare în Parlament şi reuşind totuşi să numească membri ai guvernului capabili să facă faţă provocărilor şi să menţină o anumită credibilitate în rândul protestatarilor şi publicului intern (mai ales miliţiile şiite), este probabil să apară contestări ale lui al-Kadhimi după ce va fi confirmat, iar măsurile de reformă pe care la va prezenta legislativului s-ar putea să nu treacă.

Există o fragmentare profundă între marile grupuri politice irakiene, iar al-Kadhimi va trebui să mulţumească pe toată lumea, în acelaşi timp cu măsuri de satisfacere a cerinţelor protestatarilor privind combaterea corupţiei şi revizuirea vechiului sistem...

II. Israel – Netanyahu îşi păstrează mandatul... pe jumătate, deocamdată!

La începutul săptămânii trecute (luni, 20 aprilie), premierul israelian, Benjamin Netanyahu, liderul partidului de dreapta Likud, şi rivalul său, Benny Gantz, liderul alianţei de opoziţie Albastru şi Alb, au ajuns la un acord pentru a forma un guvern de coaliţie „de urgenţă”, punând capăt celei mai grave crize politice din istoria ţării şi evitând un al patrulea tur de scrutin în mai puţin de un an.

În pofida acuzaţiilor de corupţie, Netanyahu, cel mai longeviv premier al Israelului, a reuşit să-şi prelungească mandatul cu un an şi jumătate în baza acordului. Gantz, care pe timpul campaniei electorale a exclus posibilitatea unui guvern de coaliţie cu Netanyahu, va deveni prim-ministru „alternativ”, înainte de preluarea mandatului de la Netanyahu pentru a doua parte a guvernării. Care sunt implicaţiile acestei „coabitări determinate de coronavirus”?

După ultimele alegeri din martie, preşedintele israelian, Reuven Rivlin, i-a acordat lui Gantz mandatul de a forma un guvern. Termenul a expirat miercuri (15 aprilie), după prelungirea acestuia cu două zile de către preşedinte, iar acum cei doi vor trebui să formeze un cabinet şi să obţină 61 de voturi în Knesset până pe 07 mai. În caz contrar, parlamentul va fi dizolvat şi vor avea loc noi alegeri până pe 4 august.

Potrivit acordului încheiat pentru trei ani, motivat de necesitatea gestionării crizei coronavirusului, cabinetul va avea 36 de portofolii şi 16 miniştri adjuncţi. Netanyahu va ocupa funcţia de premier pentru prima jumătate (18 luni), iar Gantz va prelua mandatul pentru a doua jumătate. Alianţa lui Gantz va prelua controlul mai multor ministere importante, inclusiv afacerile externe şi apărarea, dar partidul lui Netanyahu va obţine dreptul de veto asupra numirilor în domeniul judiciar - o cerere specială a premierului.

Netanyahu, aflat la putere consecutiv în ultimii 11 ani, se află sub rechizitoriu penal pentru acuzaţii de corupţie (mită, fraudă, înşelăciune) pe care le-a negat. Procesul său, în trei cazuri de corupţie, va începe pe 24 mai la Înalta Curte de Justiţie. Acordul de împărţire a puterii înseamnă că Netanyahu va fi în funcţie pe durata următorului său proces. Gantz a promis în campania electorală că nu va susţine un guvern condus de un premier care se confruntă cu acuzaţii penale, dar a făcut un un pas înapoi sub motivul că gestionarea pandemiei de coronavirus a necesitat un guvern de unitate de urgenţă.

Potrivit unei declaraţiei comune, coaliţia va servi iniţial timp de şase luni ca „guvern de urgenţă”. În acest timp, nu vor fi iniţiate legi care să nu aibă legătură cu pandemia de coronavirus. O excepţie este însă intenţia israeliană, în conformitate cu planul preşedintelui american Donald Trump pentru Orientul Mijlociu, de a anexa teritorii din Cisiordania. Potrivit acordului, Netanyahu ar putea supune aprobării aceste planuri începând cu luna iulie, iar Gantz va fi, de asemenea, invitat să participe la consultările cu premierul pe acest subiect.

Acordul de partajare a puterii a fost semnat după săptămâni de negocieri intense. Este de remarcat răbdarea şi încăpăţânarea lui Netanyahu de a refuza să renunţe după ce a fost acuzat de corupţie şi după trei ture de alegeri neconcludente, inclusiv sub ameninţarea celei de-a patra dacă nu s-ar fi ajuns la acest acord...

Încă de la început, alianţa Albastru şi Alb şi-a exprimat preferinţa pentru un guvern de unitate cu Likud. Principala condiţie, chiar dacă nu şi singura, ar fi fost înlocuirea lui Netanyahu cu un alt membru al partidului Likud. Însă Netanyahu a rezistat şi alianţa de opoziţie a trebuit să aleagă între aderarea la un guvern condus de Netanyahu şi organizarea de noi alegeri, în mijlocul unei crize economice şi sociale. Dar decizia lui Gantz şi a aliaţilor din opoziţie a ignorat principalul angajament asumat în campanie de a nu intra într-un guvern de coaliţie cu Netanyahu şi este de aşteptat să ca aceasta să reducă durata vieţii politice a alianţei.

Va fi greu să-i convingă pe alegători că nu au avut de ales decât să se asocieze cu Netanyahu într-un guvern cu mai mult de 40 de miniştri şi miniştri adjuncţi pur şi simplu pentru a face faţă coronavirusului! Iar longevivul premier nu are decât de câştigat...

III. Libia – campania lui Haftar împotriva Tripoli... un pas înainte, unul înapoi!

„Campania va fi rapidă!” Acesta a fost angajamentul comandantului taberei din est, mareşalul Khalifa Haftar, când a lansat ofensiva împotriva guvernului recunoscut internaţional la Tripoli în aprilie 2019! Însă, după mai bine de un an de lupte, Armata Naţională Libiană (ANL) nu s-a apropiat de obiectivul de a cuceri capitala libiană. Pe 14 aprilie, o contraofensivă a forţelor Guvernului Acordului Naţional (GAN) a dus la pierderea a şapte oraşe aflate la vest de capitală, până la graniţa cu Tunisia, o suprafaţă de aprox. 500 kmp. ANL a ripostat cu raiduri aeriene asupra Tripoli. Cât de fezabil mai este planul lui Haftar?

Au trecut 9 ani de la începutul luptelor în Siria... Şi situaţia nu pare să se îndrepte spre o soluţionare! Confruntările dintre cele două tabere, susţinute financiar, material şi chiar cu trupe de diverşi actori străini, continuă fără un câştig clar pentru vreuna din părţi.  

Întors în Libia în 2011, în plină revoltă pentru îndepărtarea lui Muammar Gaddafi, Haftar s-a alăturat rebelilor, însă a ieşit în evidenţă abia în 2014 când, ajuns comandant al ANL, a reuşit să se facă cunoscut prin ambiţia de a stabiliza Libia. Şi a fost luat în serios nu numai de tabăra estică, ci şi de alte ţări. Cu sprijin, printre altele, din Emiratele Arabe Unite (EAU) şi Egipt, Haftar a reuşit să elibereze Benghazi, cel de-al doilea oraş al Libiei, de mai multe grupuri armate, inclusiv afiliaţi al-Qaeda şi Statului Islamic. Ofensiva din aprilie, cu doar câteva zile înainte de negocierile de pace mediate de ONU, a fost prezentată ca o extensie a eforturilor sale de succes pentru restabilirea ordinii în estul Libiei.

Dar, dincolo de dezvăluirea ambiţiilor proprii ale lui Haftar pentru Libia, bătălia pentru Tripoli a dezvăluit amploarea intervenţiei străine în ţara bogată în resurse de hidrocarburi şi cu o poziţie strategică în Nordul Africii/ Sudul Mediteranei. EAU şi-au sporit sprijinul, executând cu frecvenţă crescută raiduri aeriene şi atacuri cu dronă împotriva adversarilor vestici. Între timp, au intervenit şi mercenarii ruşi ai companiei Wagner în mai multe etape ale luptelor împotriva Tripoli.

De cealaltă parte, alături de sprijinul Qatarului a intervenit militar Turcia (cu instructori militari turci şi luptători rebeli sirieni), singurul actor extern care şi-a asumat public rolul pe care îl joacă în Libia. Şi astfel situaţia s-a echilibrat...

Forţele GAN au preluat controlul oraşelor vestice... Dar cât de departe sunt dispuse şi, mai ales, capabile să înainteze rămâne o necunoscută. Capacitatea Turciei de a furniza forţe terestre a fost complicată de recenta misiune navală a Uniunii Europene care urmăreşte impunerea unui embargo asupra armelor. Spre deosebire de susţinătorii lui Haftar, care au folosit frontiera vastă a Egiptului cu estul Libiei pentru a furniza armament, pentru Turcia marea este singura rută disponibilă spre Tripoli.

La sfârşitul lunii decembrie, preşedintele turc, Recep Tayyip Erdoğan, a vizitat Tunisia învecinată, în ceea ce analiştii au descris ca fiind un efort de a curta Tunisul pentru a construi baze înaintate pentru a sprijini eforturilel de război ale GAN. Poate şi de aceea preluarea controlului coastei de la Tripoli la frontiera cu Tunisia, deşi, oficial, preşedintele acestei ţări părea să respingă propunerea turcă, susţinând calea diplomatică promovată de ONU. Nici Ankara nu ar fi împotrivă, dar menţinerea controlului asupra Tripoli slăbeşte poziţia lui Haftar la eventuale negocieri...

Deocamdată, luptele continuă fără vreun semn de pace. Cert este însă că resursele celor două părţi se vor epuiza, iar pandemia coronavirusului va face mai dificilă atragerea de sprijin extern.

IV. Iran – lansarea primului satelit militar... de ziua Gardienilor Revoluţiei!

Iranul a anunţat că a lansat cu succes primul satelit militar de recunoaştere după luni întregi de eşecuri, un program despre care SUA susţin că este o acoperire pentru dezvoltarea rachetelor. Lansarea a fost executată de Corpul Gardienilor Revoluţiei Islamice (CGRI) miercuri (22 aprilie), a 41-a aniversare a fondării acestor trupe. Întrebarea este, dincolo de succesul lansării şi capabilităţile reale ale satelitului, dacă această acţiune se vrea a fi o provocare pentru SUA sau o măsură de creştere a încrederii publicului intern?

Satelitul, denumit Nour („Lumină”), a fost lansat de pe platforma Qassed din deşertul Markazi, situat în platorul central iranian. Potrivit site-ului oficial al CGRI, satelitul a fost lansat cu sistemul Ghased („Mesagerul”, necunoscut până în prezent) şi orbitează Pământul la o înălţime de 425 km, fiind primul satelit militar lansat vreodată de Teheran.

Potrivit cercetătorului Fabian Hinz de la Centrul James Martin pentru studii de neproliferare (Institutul Middlebury de studii internaţionale, Monterey, California), pe baza analizei imaginilor transmise de media de stat iraniană, lansarea pare să se fi efectuat de la o bază CGRI (nume necunoscut), în apropiere de Shahroud (aprox. 330 km NE Teheran). Baza se află în provincia Semnan, care găzduieşte şi Aeroportul Imam Khomeini, de unde operează programul spaţial civil al Iranului.

Teheranul a avut mai multe încercări de lansare de sateliţi eşuate în ultimele luni. Ultima a fost în februarie, când nu a reuşit să poziţioneze pe orbită satelitul de comunicaţii Zafar 1. Acest eşec a avut loc după alte două lansări ratate ale sateliţilor Payam şi Doosti anul trecut, precum şi după o explozie a rachetelor de lansare din august. Un incendiu la Centrul Spaţial Imam Khomeini din februarie 2019 a ucis şi trei cercetători, au precizat autorităţile iraniene la acea vreme.

Explozia rachetelor din august a atras atenţia preşedintelui american Donald Trump, care ulterior a postat pe Tweeter ceea ce părea a fi o imagine clasificată de supraveghere a eşecului lansării. Eşecurile succesive au ridicat suspiciunea de interferenţe externe în programul spaţial al Iranului, ipoteză sugerată chiar şi de Trump, care a ţinut să precizeze că SUA „nu au fost implicate în accidentul catastrofal”.

De noutate este faptul că pentru prima dată CGRI şi-a asumat lansarea unui satelit militar. Pe măsură ce lumea este tot mai preocupată cu pandemia de coronavirus şi cu preţurile cele mai scăzute din punct de vedere istoric ale petrolului, lansarea unui satelit militar de către CGRI poate semnala o nouă dorinţă de a provoca SUA. Dincolo de capabilităţile de supraveghere şi de asigurare de comunicaţii pentru Forţele Armate iraniene, lansarea satelitului este mai importantă pentru Washington din punctul de vedere al dezvoltării capabilităţilor programului de rachete, domeniu extrem de sensibil pentru americani... şi nu numai!