Raport special Orientul Mijlociu şi Africa de Nord (Septembrie 2019)

I. Rusia – exerciţii comune cu Iranul în apele Golfului... Adevăr sau propagandă?

La începutul lunii (luni, 2 septembrie), mass-media din Rusia afirma, citându-l pe ministrul iranian de externe, Javad Zarif, că, în urma unei întâlniri cu omologul său, Serghei Lavrov, Iranul a salutat o propunere rusă de a asigura securitatea în Golful Persic şi că cele două ţări intenţionează să organizeze exerciţii navale comune în zonă. Pe 3 septembrie, rapoartele de presă au indicat că Rusia ar putea, de asemenea, să pună la dispoziţia Iranului rutele de livrare a petrolului via Turcia şi Siria, în special pentru că acestea nu ar fi vulnerabile la sancţiunile americane.

Iniţiativa cooperării pe linie de securitate ale celor două ţări în regiune a venit la cinci zile după ce secretarul apărării american, Mark Esper, a asigurat într-o declaraţie de presă la Pentagon că a fost deja convenit un mecanism de acţiune al unei coaliţii condusă de SUA pentru a asigura tranzitul comercial în Golf. Coaliţia va include Marea Britanie, Australia şi Bahrain, beneficiind de un anumit sprijin de informaţii din partea Israelului.  

Este plauzibil faptul că Rusia ar putea să-şi folosească relaţia cu Iranul pentru a contracara monopolul american de patru decenii privind acordurile de securitate din Golf. De unul singur, Iranul nu are capacitatea de a confrunta Washingtonul, dar sprijinul Rusiei ar putea permite Teheranului să reprezinte o ameninţare semnificativă pentru interesele americane şi ale aliaţilor în zonă. O alianţă ruso-iraniană în Golf s-ar întemeia pe campania de succes în sprijinul preşedintelui sirian Bashar Al Assad împotriva rebeliunii armate rezultate în urma Primăverii arabe din 2011.  

Prin intervenţia în Siria, Moscova a reuşit să-şi restabilească statutul de actor-cheie în regiune, în urma unui lung hiatus după prăbuşirea Uniunii Sovietice în 1991. Pentru Iran, intervenţia în Siria a demonstrat capacitatea de a-şi proiecta influenţa în regiune şi a făcut ca forţele sprijinite de Teheran să fie tot mai capabile să reprezinte o ameninţare directă pentru Israel.

Printr-o iniţiativă de a organiza exerciţii navale comune cu Iranul şi, eventual, de a oferi acestei ţări acces la infrastructura de transport a hidrocarburilor via Siria şi Turcia, Rusia îşi poate reafirma opoziţia faţă de strategia Administraţiei Trump de „presiune maximă” asupra Iranului. La fel ca şi ţările europene şi China, care sunt, de asemenea, părţi în acordul nuclear din 2015, Rusia s-a opus denunţării acestuia şi impunerii de noi sancţiuni de către Washington. Totuşi, în pofida sancţiunilor americane, firmele ruseşti continuă să construiască şi să furnizeze combustibil nuclear pentru centrala nucleară civilă din Bushehr.

Dar, de la vorbe la fapte este un drum lung... este cert interesul pe care îl generează potenţialul pieţei iraniene atât pentru Rusia, cât şi pentru alte puteri... Dar este cel mai probabil îndoielnic un angajament real al Moscovei în Golf, atât din punct de vedere al capacităţii reale de proiectare a puterii militare, cât şi a relaţiilor „strânse” şi nu prea, de conjunctură, cu Iranul şi Turcia. Istoric, această alăturare a celor trei ţări nu un fundament. Dar cutumele par să dispară în Orientul Mijlociu... şi nici intervenţia Rusiei în Siria nu a fost ceva de aşteptat!

II. Demiterea lui Bolton – bucuria Iranului... Este corectă judecata Teheranului?

Marţi, 10 septembrie, preşedintele american Donal Trump a şocat lumea întreagă prin demiterea (cum altfel decît pe Tweeter...!) consilierului său de securitate naţională, John Bolton. Bolton a fost arhitectul cheie al strategiei „presiunii maxime” a lui Trump împotriva Iranului. El a fost văzut atât de SUA, cât şi de Iran, ca un adept al căilor radicale, fiind acuzat în mod repetat că a pus în pericol şansele Washingtonului de a ajunge la un nou acord cu Iranul şi că a crescut perspectivele unui război între cele două ţări.

Ieşirea lui Bolton din scenă oferă o fereastră de oportunitate pentru regimul iranian de a detensiona situaţia şi de a comunica direct cu Trump. Cu toate acestea, cel puţin deocamdată, Teheranul pare mai interesat de exploatarea noii posturi decât de o legătură directă cu preşedintele american. Administraţia de la Washington a exprimat în mod repetat disponibilitatea lui Trump de a se întâlni cu preşedintele iranian, Hassan Rouhani, la Adunarea Generală a Naţiunilor Unite, fără „condiţii prealabile”. Chiar şi după ce a dat vina pe Teheran pentru atacurile cu drone din 14 septembrie asupra instalaţiilor petroliere din Arabia Saudită, Washingtonul nu a exclus posibilitatea unei astfel de întâlniri.

Cu toate acestea, Teheranul a refuzat în mod clar o întâlnire între Trump şi Rouhani. Ministerul iranian de externe a precizat: „Niciun astfel de eveniment nu este pe agenda noastră şi nici nu se va întâmpla. O astfel de întâlnire nu va avea loc”. Insistenţa Teheranului de a refuza dialogul cu SUA indică faptul că demiterea lui  Bolton este considerată o victorie şi credinţa că păstrarea unei poziţii ferme ar putea convinge Casa Albă să îşi nuanţeze poziţia privind Iranul. Într-o altă postare pe Tweeter, un consilier al preşedintelui Rouhani, Hesameddin Ashena, preciza că  „marginalizarea şi eliminarea ulterioară a lui Bolton nu este un accident, ci un semn decisiv al eşecului strategiei de presiune maximă a SUA”.

Are dreptate consilierul iranian sau strategia lui Trump funcţionează? Când s-a retras din acordul nuclear iranian în mai 2018, Administraţia Trump a adoptat o strategie mai agresivă, de „presiune maximă”, împotriva Iranului. Această abordare cu mai multe faţete, care constă în metode complementare de presiune diplomatică, economică şi militară, îşi propune să împingă regimul iranian către masa negocierilor şi să-l forţeze să facă compromisuri pe probleme cruciale, precum ambiţiile nucleare şi programul de rachete.

Prin această strategie, Washingtonul doreşte să descurajeze eventualele operaţiuni ale Teheranului împotriva SUA şi aliaţilor acestora şi să-l priveze de resursele financiare necesare pentru susţinerea/ sporirea influenţei în Orientul Mijlociu.

Oponenţii acestei campanii de „presiune maximă” cred că aceasta nu numai că nu a reuşit să limiteze semnificativ agresiunile regimului iranian, dar a şi agravat tensiunile din Orientul Mijlociu. Criticii spun că strategia nu a pus capăt eforturilor Teheranului de îmbogăţire a uraniului şi nu a obligat regimul să-şi limiteze implicarea în conflictele regionale, precum cele din Yemen şi Siria. Dimpotrivă, strategia i-a determinat pe iranieni să fie mai agresivi şi să-şi folosească elementele proxi pentru a-şi extinde influenţa în regiune. Drept urmare, rezultatul ar fi un război SUA-Iran mai probabil ca niciodată.

Cu toate acestea, Administraţia de la Washington susţine că strategia funcţionează şi unii analişti par să fie de acord. Aceştia susţin că sancţiunile pe care Trump le-a impus Iranului, mai ales asupra exportului de petrol, au lipsit regimul de resurse financiare substanţiale, care ar fi fost utilizate pentru consolidarea influenţei iraniene în regiune şi atacarea intereselor SUA. Urmare a strategiei de „presiune maximă”, susţin susţinătorii acesteia, Teheranul nu mai beneficiază de avantajul timpului şi, în cele din urmă, nu va avea altă opţiune decât să negocieze.

Într-adevăr, este prea devreme ca detractorii lui Trump să anunţe eşecul strategiei de „presiune maximă”, pentru că orice astfel de strategie are nevoie de mai mult timp pentru a reuşi. Dar care sunt limitele suportabilităţii? Este pregătit Iranul să pună capăt operaţiunilor sale regionale, să renunţe la ambiţiile de proiectare a influenţei regionale şi să se transforme într-un stat „normal”? Deocamdată, situaţiile prin care a provocat actorii regionali şi mondiali par să-i susţină încrederea că poate obţine mai mult... Deşi la o „apăsare de buton distanţă”, în condiţiile unui risc ridicat de declanşare, o confruntare directă nu este dorită de niciuna din părţi... Şi Iranul pare să fi înţeles primul această situaţie şi încearcă să profite...

III. Arabia Saudită – ţinta atacurilor cu drone... Trece Iranul la ofensivă?

La jumătatea lunii (sâmbătă, 14 septembrie), rebelii Houthi din Yemen au revendicat noi atacuri cu drone asupra a două instalaţii de extragere şi prelucrare a petrolului (Hijra Khurais, respectiv Abqaiq) aparţinând gigantului saudit Aramco (Arabian American Oil Company). Atacurile au provocat incendii la instalaţii, producţia fiind parţial întreruptă. Întreruperea a redus exportul de petrol cu 5,7 milioane de barili/zi, circa 50% din volumul zilnic al producţiei saudite, cu efecte imediate pe piaţa mondială.

Oficiali ai Administraţiei Trump au menţionat că atacurile nu ar fi fost executate numai cu drone, sugerând că ar fi fost implicate şi rachete de croazieră şi că Iranul este principalul instigator al loviturilor, scenariu negat cu vehemenţă de Teheran.

După ce a catalogat atacurile asupra infrastructurii petroliere saudite drept „acte de război”, secretarul de stat american, Mike Pompeo, s-a deplasat miercuri (18 septembrie), la Jeddah (Arabia Saudită) şi Abu Dhabi (Emiratele Arabe Unite/ EAU), sugerând că Washingtonul va acţiona în direcţia construirii unei coaliţii pentru a descuraja astfel acţiunile Iranului. Între timp, preşedintele american, Donald Trump, a oscilat între declaraţii belicoase şi oferte de potenţial angajament cu preşedintele iranian, Hassan Rouhani, stabilizându-se în cele din urmă pe un „curs de mijloc” de creştere a sancţiunilor, lăsând totuşi deschisă şi posibilitatea negocierilor.

Deşi liderii saudiţi au acuzat iniţial implicarea iraniană, în scurt timp au renunţat la declaraţii tranşante, preferând în schimb ambiguitatea, ceea ce a lăsat mulţi actori din regiune să se întrebe ce se poate întâmpla. Ministerul saudit al Apărării a prezentat rămăşiţe ale armelor folosite în atacuri, precizând că acestea nu ar fi putut fi executate de rebelii Houthi din Yemen, având în vedere distanţa implicată (aprox. 700 km). Purtătorul de cuvânt al armatei saudite, Turki al-Malki, a precizat că în atacuri au fost folosite 18 drone şi şapte rachete.

Începând cu luna aprilie a.c., rebelii Houthi au executat zeci de atacuri separate cu rachete sau drone asupra unor obiective din Arabia Saudită, incluzând aeroporturi, conducte de petrol şi alte elemente ale infrastructurii petroliere a ţării, în încercarea de a determina încetarea acţiunilor Coaliţiei arabe, condusă de Riad, în Yemen. În pofida faptului că se bucură de cel de-al treilea buget militar pe scară mondială, Arabia Saudită a ripostat sub aşteptări. Sistemele de apărare antirachetă achiziţionate din SUA (printre care şi Patriot) nu au avut o reacţie consistentă în confruntarea cu atacurile Houthi.

De la începutul războiului din Yemen, Iranul şi-a sporit continuu sprijinul pentru rebelii Houthi atât în ceea ce priveşte cantitatea, cât şi calitatea sistemelor de armament puse la dispoziţie, probabil şi printr-un transfer de cunoştinţe sau operatori experimentaţi prin intermediul Gardienilor Revoluţiei Islamice. Gradul de complexitate şi coordonare al atacurilor a crescut, iar dronele/ rachetele reuşesc să pătrundă în spaţiul aerian saudit şi să lovească ţintele cu o precizie semnificativă.

Deşi prinţul coroanei saudite, Mohammed bin Salman (MBS), şi-a promovat o imagine de reformator şi salvator al viitorului regatului, conducerea sa a fost asociată cel mai mult cu un impas militar dezastruos în Yemen şi cu incapacitatea de a stopa extinderea influenţei iraniene în Orientul Mijlociu. Atacurile cu drone şi rachete asupra instalaţiilor petroliere demonstrează că „liniile roşii” din regiune s-au modificat, iar Iranul se simte acum încurajat să acţioneze. Totuşi, chiar dacă Teheranul a trecut la ofensivă, liderii iranieni au fost atenţi să evite acţiunile care ar putea provoca o reacţie cinetică semnificativă atât din partea puterilor regionale, cât şi a celor globale, inclusiv Statele Unite.

Atacurile recente asupra infrastructurii petroliere saudite depăşesc impactul acţiunilor anterioare, semnalând probabil că iranienii au sentimentul că sunt pregătiţi să intensifice tensiunile, rămânând încrezători că pot controla dinamica escaladării. Prinţul Faisal bin Farhan, ambasadorul Arabiei Saudite în Germania, a menţionat că „totul este pe masă”, ca răspuns la o întrebare despre represaliile militare ale Arabiei Saudite. Saudiţii ar putea evita un atac direct asupra Iranului optând, în schimb, pentru lovituri punctuale asupra unor obiective iraniene din alte părţi ale regiunii, inclusiv Siria.

Folosirea grupărilor proxy pentru a ataca inamicii regimului face parte din strategia obişnuită a Iranului, dar ritmul operaţional crescut al atacurilor Houthi asupra Arabiei Saudite pare a fi o escaladare a războiului din umbră dintre Teheran şi Riad. Campania actuală ar putea urmări creşterea mizei pentru saudiţi şi obligarea conducerii regatului să-şi schimbe abordarea în Yemen.

În acest moment, Coaliţia arabă se află într-un impas: rebelii Houthi controlează nordul şi vestul Yemenului, iar sudul şi estul, cu sprijinul tacit al Emiratelor Arabe Unite (EAU), urmăresc secesiunea. Dar Riadul nu poate permite o astfel de situaţie, perspectivele consolidării Houthi în nordul Yemenului având implicaţii directe asupra securităţii regatului.

Atacurile pot fi, de asemenea, o modalitate prin care rebelii Houthi încercă să convingă comunitatea internaţională să-şi asume un rol mai activ în negocierea încheierii războiului din Yemen. Dacă pieţele mondiale de petrol se confruntă cu instabilitate, SUA, Marea Britanie şi alte puteri au un interes major de a elimina posibilitatea unor astfel de atacuri. Iranul conştientizează că interferenţele în producţia şi transportul de hidrocarburi constituie o metodă sigură de a atrage atenţia comunităţii internaţionale, evidenţiată de atacurile împotriva petrolierelor din Golful Persic şi infrastructurii petroliere din Arabia Saudită.

Nu este de neluat în seamă nici momentul escaladării confruntărilor. Guvernul Arabiei Saudite analizează posibilitatea demarării unei operaţiuni de cotare publică iniţială în cazul gigantului petrolier Aramco, în cadrul unei strategii de privatizare destinate strângerii de fonduri în contextul unor preţuri reduse la petrol, a declarat MBS într-un interviu acordat joi (19 septembrie) publicaţiei The Economist. Aramco  este cea mai mare companie petrolieră din lume cu rezerve de ţiţei de aproximativ 265 miliarde de barili, respectiv 15% din depozitele mondiale de petrol. Dacă se va organiza o cotare publică iniţială, analiştii estimează că Aramco ar putea deveni cea mai mare companie listată din lume cu o valoare de peste 1.000 de miliarde de dolari, potrivit The Economist. Vânzarea de acţiuni Aramco ar putea acoperi o parte din deficitul bugetar pe care îl înregistrează în prezent Arabia Saudită din cauza scăderii preţului petrolului.

Care sunt şansele strategiei Iranului de a-şi confrunta rivalul regional este greu de prognozat în acest moment... Dar schimbarea semnificativă este forţarea liniilor roşii... Şi, deocamdată, pare să reuşească...

IV. Egipt – cetăţenii rup bariera fricii... Să fie începutul sfârşitului „ultimului faraon”?

Vineri (20 septembrie), cetăţeni egipteni din mai multe oraşe (Cairo, Suez, Alexandria, Mahalla, Mansoura) au participat la proteste anti-guvernamentale, solicitând demisia preşedintelui Abdel Fattah Al-Sisi. Scandărille manifestanţilor le-au reflectat pe cele din protestele Primăverii Arabe („Poporul vrea căderea regimului”, „Pleacă Al-Sisi”), care au dus la înlăturarea dictatorului Hosni Mubarak în februarie 2011. Manifestaţiile au continuat şi sâmbătă în oraşul Suez, şi cu amploare redusă la Cairo şi Mahalla. Poliţia şi alte forţe de securitate egiptene au intervenit în forţă, operând peste 350 de arestări. Mai multe persoane au fost rănite.

De unde şi de ce această răbufnire? La începutul acestei luni, un fost contractor militar nemulţumit, Mohamed Ali, auto-exilat în Spania, a început să lanseze videoclipuri critice la adresa regimului, în care oferea detalii complexe despre acte de corupţie la nivel înalt, inclusiv cheltuieli generoase ale preşedintelui Al-Sisi şi familiei acestuia. Contractorul a lucrat cu militarii egipteni mai mult de un deceniu şi, datorită acestui statut privilegiat, mulţi egipteni consideră că afirmaţiile făcute în videoclipuri sunt credibile.

Guvernul a încercat iniţial să-l discrediteze pe Ali, prezentându-l ca simpatizant al Frăţiei Musulmane, grupare în ilegalitate acum, care a câştigat mai multe alegeri în Egiptul post-revoluţionar, dar aceste eforturi nu au reuşit. Elemente din background-ul politic, de afaceri şi personal al lui Ali arată clar că acesta nu este islamist. O altă încercare de a-l prezenta pe fostul contractor drept un afemeiat lipsit de moralitate a eşuat la rândul ei. Chiar şi mijloacele mass-media islamiste din străinătate l-au numit erou şi îndeamnă să se treacă cu vederea viaţa personală a acestuia.

Pe 14 septembrie, Al-Sisi a încercat să contracareze acuzaţiile lui Ali în timpul unui discurs la o Conferinţă Naţională de Tineret organizată în grabă. Preşedintele a părut să confirme, mai degrabă decât să nege, afirmaţiile potrivit cărora a dispus construirea unor palate prezidenţiale fastuoase: „Da, am construit palate prezidenţiale şi voi continua să fac acest lucru”.

Videoclipurile fostului contractor au strâns milioane de vizionări. În urmă cu o săptămână, Ali i-a chemat pe egipteni să iasă pe străzi pentru a protesta la adresa regimului. Oarecum surprinzător, sute de persoane din mai multe oraşe, inclusiv Cairo, au răspuns vineri la apelul său. Ulterior, Ali a lansat mai multe înregistrări, cerând ministrului apărării, Mohamed Zaki, să-l aresteze pe Al-Sisi, iar armata să se alieze cu  poporul. El a cerut, de asemenea, organizarea unui marş de un milion de oameni pentru vinerea viitoare.

Să fi avut apelul lui Ali un asemenea potenţial mobilizator? De la preluarea puterii în 2014 după o lovitură de stat militară, preşedintele egiptean Abdel Fattah Al-Sisi şi-a consolidat prerogativele, în timp ce a înnăbuşit aproape toată opoziţia politică şi socială. Al-Sisi a echivalat criticile care îi erau aduse cu trădarea regimului şi a arestat sau intimidat mii de jurnalişti şi activişti pentru a se asigura că nu există alternativă credibilă la guvernarea sa. Motto-ul preşedintelui este clar: orice opoziţie, fie determinată de Frăţia Musulmană - pe care Al-Sisi a decretat-o organizaţie teroristă, fie influenţată de entităţi străine, este considerată nelegitimă.

Egiptenii sunt de mai mult timp nemulţumiţi de guvernarea lui Al-Sisi. Preşedintele a împiedicat în mod eficient realizarea şi publicarea de sondaje de opinie, astfel că nu există nicio modalitate de a determina cu exactitate susţinerea de care se bucură din partea cetăţenilor. Din punctul de vedere al revoluţionarilor care au ieşit pe străzi pentru a protesta împotriva lui Mubarak în 2011, Al-Sisi a eşuat pe toate fronturile. În special, libertăţile sunt astăzi mult mai puţine decât pe timpul regimului Mubarak, iar situaţia economică s-a agravat.

Proiectele economice cheie ale lui Al-Sisi - o nouă capitală cu un parc acvatic şi un turn masiv şi extinderea canalului Suez - sunt apreciate de experţi ca proiecte faraonice pentru realizarea cărora este nevoie de cheltuieli imense, fără să aducă beneficii ţării sau egiptenilor. În acelaşi timp, Al-Sisi este perceput că a gestionat greşit criza apei în relaţia cu Etiopia, nu a acordat atenţie infrastructurii care se prăbuşeşte pe zi ce trece şi a acţionat împotriva interesului naţional, cedând Arabiei Saudite două insule din Marea Roşie.

În prezent, aproximativ o treime dintre egipteni trăiesc în sărăcie. Creşterea inflaţiei şi măsurile de austeritate, inclusiv reducerile de subvenţii, au îngreunat accesul egiptenilor la un loc de muncă şi asigurarea hranei şi a tratamentelor medicale. În faţa sărăciei, a abordării politice greşite şi a dezorganizării economice şi a referinţelor persistente ale lui Al-Sisi în discursurile sale publice despre Egiptul „foarte sărac”, învinuirile lui Ali privind cheltuielile fastuoase din banii contribuabililor făcute de preşedinte, familia sa şi confidenţii apropiaţi au constituit scânteia declanşatoare pentru manifestarea publică a nemulţumirilor.

Mijloacele mass-media obediente regimului lui Al-Sisi au redat evenimentele din week-end ca fiind de mică amploare şi lipsite de importanţă, aceeaşi strategie folosită şi de regimul Mubarak în 2011. Dar imaginile protestelor din apropierea zonei simbolice din Piaţa Tahrir şi din alte părţi din Cairo, precum şi într-o serie de alte oraşe, distribuite pe scară largă pe social media au atras atenţia atât a egiptenilor, cât şi a străinilor.

Având în vedere contextul specific al politicii egiptene, demonstraţiile sunt semnificative, chiar dacă nu pot fi comparate cu cele din 2011. Protestele au fost efectiv interzise în Egipt în 2013, după ce forţele de securitate au înnăbuşit în sânge manifestaţiile din august. Începând din vara anului 2013, peste 60.000 de persoane au fost arestate, multe pentru că au protestat ilegal.

Dincolo de consideraţiile privind amploarea şi semnificativitatea manifestaţiilor de săptămâna trecută, un lucru este cert: egiptenii au rupt bariera fricii!

Indiferent de modul în care va evolua situaţia, aceste proteste ar putea semnala începutul sfârşitului pentru regimul Al-Sisi. În următoarele zile şi săptămâni, este posibil ca presiunea să crească. Rămâne de văzut dacă nemulţumirile şi aspiraţiile cetăţenilor vor fi ajuns la masa critică necesară răsturnării unui regim autoritar care se extinde mult dincolo de un singur om. Şi ce rol va juca armata...