Raport special - Orientul Mijlociu şi Africa de Nord (Ianuarie 2020)

I. Oman. Sultan nou la probleme vechi!

Sultanul Omanului, Qaboos bin Said Al Said, monarhul cu cea mai îndelungată domnie din lumea arabă, cunoscut pentru promovarea păcii, a decedat vineri, 10 ianuarie, la vârsta de 79 de ani. O zi mai târziu, sâmbătă, Haitham bin Tariq Al Said, văr al lui Qaboos şi ministru al culturii, în vârstă de 65 de ani, a fost desemnat noul conducător al ţării, într-un proces de tranziţie paşnic, în urma deschiderii unei scrisori a fostului sultan care stipula numirea acestuia ca succesor.

Qaboos s-a remarcat prin hotărârea de a-şi menţine ţara ferm orientată spre Occident, dar urmând calea moderaţiei şi a co-existenţei paşnice cu vecinii. Omanul a salutat Acordurile de la Camp David, care au pus capăt conflictului egipteano - israelian şi a fost una dintre primele ţări din Peninsula Arabică care a deschis linii de comunicare cu guvernul Israelului, menţinându-şi totodată sprijinul pentru un stat palestinian independent. Mai mult, Omanul şi-a asumat un rol de intermediar între Iran şi comunitatea internaţională. Fostul sultan a fost, de asemenea, unul dintre fondatorii Consiliului de Cooperare al Golfului (CCG), format în 1981, la apogeul războiului Iran - Irak şi a fost un lider timpuriu al efortului de promovare a structurilor militare integrate pentru cele şase state CCG , care a culminat cu formarea forţei „Peninsula Shield” (Scutul Peninsulei) în 1984.

Va reuşi noul sultan să continue linia impusă de predecesorul său? Care este rolul Omanului în Orientul Mijlociu şi cu ce provocări se va confrunta noul monarh?

Moartea sultanului Qaboos bin Said al-Said a marcat sfârşitul unei ere. Lumea arabă l-a pierdut pe cel mai longeviv lider (a urcat pe tron în urma unei lovituri de stat în 1970, înlăturându-l pe tatăl său), niciun stat din Golf neavând un conducător de pe vremea ​​când a fost creat CCG. Majoritatea omanezilor nu a cunoscut niciodată un alt lider şi, drept urmare, această perioadă de tranziţie are o puternică încărcătură emoţională. Membrii familiei conducătoare al-Said au respectat voinţa sultanului Qaboos exprimată în scrisoarea deschisă după moartea sa şi au agreat alegerea lui Haitham ca succesor.

A fost important ca Omanul să treacă prin acest proces rapid şi decisiv, nepermiţând să apară zvonuri despre vreo luptă asupra succesiunii în această tranziţie sensibilă. În ultimii ani, la cârma statului, când sultanul Qaboos lupta împotriva bolii (cancer la colon, se pare), nu a fost desemnat public niciun eventual succesor. Ani de zile, diverşi jurnalişti, analişti şi servicii de informaţii au luat în serios scenariul unui proces de tranziţie turbulent, cu confruntări în vederea adjudecării succesiunii la tron. În aşteptarea numirii noului sultan, în Oman se simţea multă anxietate, iar unii experţi regionali au ridicat întrebări cu privire la coeziunea politică şi unitatea naţională a sultanatului. Cu toate acestea, tranziţia s-a desfăşurat rapid şi fără probleme...

„Inaugurând” perioada post-Qaboos, sultanul Haitham bin Tariq al-Said a trimis un mesaj important lumii şi regiunii despre unitate, coeziune şi continuitate. În primele declaraţii în calitate de şef al statului, Haitham a promis să susţină principiile care au ghidat agenda de politică externă a predecesorului său în timpul celor aproape cinci decenii pe tron: „Vom urma aceeaşi linie ca fostul sultan şi principiile pe care el le-a afirmat pentru politica externă a ţării noastre, de convieţuire paşnică între naţiuni şi oameni, precum şi un comportament bun de vecinătate şi de ne-interferenţă în treburile altora”.

De când sultanul Qaboos a urcat pe tron, ​​în 1970, nu a întrerupt niciodată relaţiile diplomatice cu vreun guvern, considerând că este utilă angajarea constructivă cu toţi actorii regionali. Fostul sultan s-a străduit să menţină o neutralitate relativă în conflictele regionale, evitând presiunile să se alăture vreunui bloc care să impună sultanatului să se alinieze sau să acţioneze împotriva vreunui stat. Când Egiptul şi Israelul au semnat Tratatul de pace, în 1979, Omanul a fost unul dintre cei trei membri ai Ligii Arabe care s-a opus izolării Cairo. Spre deosebire de celelalte capitale ale CCG, Muscatul a rămas neutru în războiul Iran - Irak, iar diplomaţii săi au lucrat pentru intermedierea încetării focului între Bagdad şi Teheran. După izbucnirea conflictului sirian în 2011, Omanul a fost singurul membru al CCG care nu a întrerupt relaţiile oficiale cu Damascul. În acelaşi an, pe măsură ce Primăvara Arabă lua amploare în Libia, Omanul (spre deosebire de Qatar şi Emiratele Arabe Unite / EAU) nu a intervenit militar în criză. În 2015, Muscatul nu s-a aliniat celorlalte cinci capitale ale CCG şi a rămas în afara coaliţiei anti-Houthi din Yemen. Pe fondul crizei saudito-iraniene de la începutul anului 2016, Muscatul a fost singura capitală din Golf care nu a întreprins nicio acţiune diplomatică împotriva Teheranului. În anul următor, când trei dintre statele membre ale CCG (Arabia Saudită, Bahrain şi EAU) şi Egiptul au instituit blocada asupra Qatarului, Omanul a refuzat să se alăture acestui grup.

Strategia de urmărire a co-existenţei şi a relaţiilor pozitive cu toţi vecinii a permis Muscatului să se poziţioneze ca un pod diplomatic în regiune. Sub conducerea sultanului Qaboos, Omanul a fost adesea o platformă neutră de dialog între adversari care, în mod normal, nu ar fi comunicat niciodată direct. În ultimii ani, Oman a facilitat discuţiile de pace pentru Yemen şi negocierile care au condus la semnarea Planului comun de acţiune (JCPOA). În 2018, Oman a devenit primul membru al CCG care l-a găzduit pe premierul israelian Benjamin Netanyahu, dar în 2019, Muscatul a anunţat că intenţionează să deschidă o ambasadă în Teritoriile Palestiniene.

Fără îndoială, pe fondul creşterii tensiunilor dintre Washington şi Teheran, nu este un moment potrivit pentru tranziţia la conducerea Omanului, Orientul Mijlociu pierzând un şef de stat respectat şi care pleda consecvent pentru pace în regiune. Într-adevăr, poziţia de echilibru a Omanului a devenit din ce în ce mai greu de menţinut în timpul preşedinţiei lui Donald Trump. Abandonarea de către Washington a JCPOA şi, în plus, campania militară condusă de Arabia Saudită în Yemen şi blocada Qatarului, au potenţialul de a implica Omanul în campanii forţate de remaniere a ordinii regionale, deşi viziunea Muscatului se bazează pe rezolvarea conflictelor în mod diplomatic şi avansarea integrării economice, inclusiv cu Iranul şi Qatarul.

Ceea ce rămâne de văzut este modul în care alţi membri ai CCG, şi anume Arabia Saudită şi EAU, vor reacţiona la această tranziţie şi dacă vor căuta să-l preseze pe noul sultan Haitham pentru a alinia Muscatul împotriva Iranului şi, poate, a alianţei Qatar-Turcia.

Dincolo de prestanţa fostului sultan şi rolul său diplomatic în regiune, Omanul mai are un as în mânecă – Peninsula Musandam, o fâşie de pământ despărţită de restul teritoriului Omanului, care formează coasta de sud a Strâmtorii Hormuz. Până în anii ’90, era o zonă militară închisă. Musandamul este o zonă puţin populată, în mare parte nedezvoltată, greu accesibilă din caza faptului că pentru a ajunge aici din Oman trebuie parcurşi aprox. 80 km pe teritoriul EAU. Dar poziţia acestei zone este extrem de importantă strategic prin controlul asupra Strâmtorii Hormuz. Controlul acesteia a permis, în parte, sultanului Qaboos să adopte o politică externă în mare măsură independentă, menţinând în acelaşi timp legături cu statele din Golf, Iranul şi statele occidentale şi va rămâne, cel mai probabil, o prioritate şi pentru noul sultan şi guvernul său.

Nu în cele din urmă, poziţiile neutre ale Muscatului cu privire la crizele geopolitice regionale sunt determinate de propriile interese de securitate naţională şi economice, care sunt strâns legate. Pe plan intern, guvernul din Oman trebuie să facă faţă şomajului ridicat în rândul tinerilor şi creşterii economice lente. Deficitul bugetar al ţării a crescut rapid după scăderea preţurilor petrolului din 2014 şi, în pofida eforturilor de diversificare a economiei, petrolul şi industriile aferente reprezintă aproape trei sferturi din veniturile guvernamentale omaneze.

De-a lungul ultimilor ani ai sultanului Qaboos pe tron, aceste probleme au fost principalele dificultăţi interne cu care s-a confruntat Omanul, iar noul sultan Haitham va trebui să le gestioneze. Autorităţile omaneze sunt conştiente de faptul că mai multe investiţii din surse din ce în ce mai diverse sunt esenţiale pentru interesele sale de dezvoltare pe termen lung, în special în raport cu porturile şi infrastructura sultanatului, preocupare concretizată în viziunea de dezvoltare 2020-2040. Iar relaţiile bune cu cât mai multe ţări sunt esenţiale pentru ca Omanul să obţină diversificarea economică şi să-şi continue istoricul diplomaţiei de succes.

Dar sultanul Qaboos nu a fost un avocat al modernizării cu orice preţ. Mai degrabă, a fost hotărât să păstreze tot ce era mai bun din societatea tradiţională a Omanului, în timp ce o integra într-un cadru modern. El a insistat ca Muscatul, capitala sultanatului, să rămână fidelă rădăcinilor sale istorice şi a supravegheat toate caracteristicile de design ale oraşului, până la stilul lămpilor stradale. În dezvoltarea economică, sultanul a insistat ca Omanul să urmărească un ritm măsurat şi a rezistat unor evoluţii tentante precum deschiderea ţării către turismul de masă, despre care credea că ar submina tradiţiile sociale şi culturale omaneze. Numai relativ recent, economia Omanului a fost deschisă spre o mai mare diversificare şi dezvoltare.

Drept urmare, modul în care noul sultan va alege să-şi conducă guvernul devine foarte important. S-a spus despre conducerea Qaboos că a fost foarte personală, sultanul implicându-se în probleme pe care majoritatea şefilor de stat abia le observă. Cum va acţiona Haitham?...O situaţie internaţională nu liniştită, o evoluţie internă preocupantă mai ales în plan economic şi presiunea moştenirii aurei predecesorului sunt doar trei mari pietre de încercare pentru noul sultan! Va reuşi să treacă peste ele?

II. Libia. Maxim interes, minimă acţiune!

La summit-ul de la Berlin (duminică, 19 ianuarie), care a reunit susţinătorii principalelor facţiuni aflate în război în Libia, liderii mondiali s-au angajat să pună capăt ingerinţelor străine şi să acţioneze pentru o încetare permanentă a confruntărilor. Participarea atâtor actori majori implicaţi în conflict a semnalat un interes reînnoit pentru a urgenta oprirea violenţelor, dar viitorul asupra căruia s-a convenit depinde în mare parte de buna-credinţă a semnatarilor şi de capacitatea acestora de a manifesta presiune asupra libienilor, chestiune rămasă sub semnul îndoielii.

A ajuns într-adevăr problema libiană să suscite un interes major şi urgent din partea actorilor internaţionali? A fost îndeajuns reuniunea de la Berlin pentru a trasa o cale de urmat?

Luna ianuarie a noului an a cunoscut mai multe încercări eşuate ale puterilor străine de a intermedia o încetare a focului în Libia. În primul rând, Fayez al-Sarraj, care conduce Guvernul Acordului Naţional (GAN), susţinut internaţional şi recunoscut de ONU, a refuzat să se deplaseze la Roma când a aflat că adversarul său, mareşalul Khalifa Haftar, comandantul Armatei Naţionale Libiene (ANL), va fi prezent la întâlnirea convocată de premierul italian Giuseppe Conte. O săptămână mai târziu, la Moscova, al-Sarraj a agreat un acord de încetare a focului sub intermediere rusă, dar Haftar a plecat fără să semneze.

Apoi, liderii din Germania, Franţa, Rusia, Turcia, Egipt şi alte câteva ţări s-au reunit la Berlin pentru a sprijini un proces de pace în Libia. La întâlnirea de la Berlin au participat şi Emiratele Arabe Unite (EAU). dar şi reprezentanţi din SUA, Marea Britanie, Congo, Algeria, ONU şi Uniunea Africană. Fayez al-Sarraj şi rivalul său, mareşalul Khalifa Haftar, au participat, dar fără implicare în discuţii. Părţile participante au semnat un comunicat în 55 de puncte, prin care s-au angajat, în principal, să respecte embargoul asupra armelor, impus de ONU, care până acum nu a reuşit să oprească afluxul de trupe, sprijin financiar şi cu arme în statul nord-african. Cancelarul german, Angela Merkel, care a convocat summit-ul, a declarat că al-Sarraj şi Haftar au fost informaţi despre discuţii, dar nu au luat parte şi nu s-au întâlnit între ei.

Mesajul summit-ului de la Berlin este că acesta a fost util pentru a arăta că Europa şi statele europene sunt mai implicate în dosarul Libiei şi sunt mai dornice să relaţioneze cu puterile regionale implicate direct în conflict pentru a presa facţiunile libiene spre o de-escaladare a conflictului. Dar întrebarea cheie rămâne: va fi suficient sau nu? Un embargou ONU privind furnizarea de arme către Libia există încă din 2011, dar aplicarea a fost deficitară, iar actorii străini au continuat furnizarea de sprijin către ambele tabere. În timp ce Turcia şi-a sporit sprijinul cu trupe şi arme pentru GAN în ultimele luni, tabăra lui Haftar a fost consolidată de Rusia, Egipt şi EAU. Concluziile summit-ului de la Berlin vor fi transmise Consiliului de Securitate al ONU pentru a aproba şi adopta promisiunea de a pune capăt ingerinţelor străine în Libia. În lipsa unei rezoluţii privind acest angajament, situaţia revine la cea anterioară...

Mareşalul Khaliha Haftar controlează o mare parte din regiunile producătoare de petrol ale Libiei, pârghie pe care a folosit-o chiar pe timpul summit-ului de la Berlin: chiar în ajunul reuniunii, producţia de petrol libian a fost redusă de la 1,2 milioane la doar 72.000 de barili pe zi. Şi, probabil pentru că reuniunea de la Berlin nu şi-a atins scopul său, în completarea acesteia, joi (23 ianuarie), miniştrii de externe din ţările care se învecinează cu Libia  s-au întâlnit în Algeria pentru a discuta modalităţi de a opri luptele între cele două tabere. La întâlnire au participat miniştrii de externe din Tunisia, Egipt şi Ciad, precum şi diplomaţi din Sudan şi Niger. Mali a trimis un reprezentant în timp ce Marocul a fost absent la discuţii.

Comunicatul final al summit-ului de la Berlin solicită tuturor părţilor să respecte embargo-ul armelor impus de ONU, de aproape zece ani, asupra Libiei, un embargo încălcat în mod repetat, şi a reafirmat necesitatea unei soluţii politice, mai degrabă decât militare, a conflictului. Însă, apelului reînnoit de a respecta embargo-ul asupra armelor îi lipseşte un plan de sancţionare a ţărilor care continuă să îl încalce. Recent, Turcia a anunţat desfăşurarea de trupe în Libia pentru a sprijini GAN. Mai mult, în Libia acţionează deja mercenari din mai multe ţări, inclusiv Ciad, Sudan, Siria şi Rusia.

În acest context, un eşec al actorilor europeni şi din Orientul Mijlociu de a stabiliza situaţia din Libia nu ar fi o surpriză, mai ales că mulţi dintre aşa-numiţii brokeri de pace au alimentat, de fapt, violenţa prin, de exemplu, încălcări repetate ale embargo-ului asupra armelor. În intervenţiile lor în conflictul libian, unii actori străini au avut viziuni opuse pentru viitorul regiunii. Alţii, în special europenii, au intervenit, sperând să obţină câştiguri economice şi sprijin pentru a ţine migranţii africani (şi nu numai) departe de graniţele europene. O mare parte din confruntările actuale au mai mult legătură cu distribuirea resurselor şi a puterii, fără îndoială un motiv central pentru care mai multe guverne străine din Europa şi Orientul Mijlociu se zbat să păstreze influenţa şi controlul în Libia.

Dar, în timp ce soarta Libiei continuă să fie negociată în diferite oraşe europene şi arabe, aspiraţiile libienilor continuă să fie lăsate deoparte. Până când şi cu ce repercusiuni?

III. Siria. Provocarea rămâne în Idlib!

Marţi (20 ianuarie), membrii unei familii de opt persoane, inclusiv şase copii, au fost ucişi în satul Kfar Taal, la vest de Alep, controlat de guvern, în timp ce alţi patru civili şi-au pierdut viaţa în Maardabseh, în sud-estul provinciei Idlib, în raidurile aeriene ale forţelor siriene. Nu este o ştire de senzaţie, ci doar o relatare de rutină a ceea ce se întâmplă în ultimele zone asupra cărora Damascul încearcă să preia controlul. Ştirile de acest gen sunt aproape zilnice,  însă întrebările rămân: până când şi cu ce consecinţe?

Violenţele din provinciile Alep şi Idlib au atins un nou vârf, după încercările diplomatice nereuşite de până acum de reducere a ostilităţilor. Cea mai mare parte din Idlib şi anumite părţi ale provinciei Alep sunt controlate încă de facţiuni opuse guvernului preşedintelui sirian, Bashar al-Assad. Guvernul de la Damasc, care controlează aproximativ 70 la sută din teritoriul naţional după aproape nouă ani de război, a afirmat în mod repetat că va redobândi controlul asupra acestei regiuni. Potrivit agenţiei ONU pentru coordonarea afacerilor umanitare (OCHA), aproape 350.000 de persoane s-au refugiat din zonă începând cu 1 decembrie anul trecut, în principal îndreptându-se spre nord. Potrivit unor estimări, alte 650.000 de persoane ar putea fi forţate să-şi părăsească domiciliile dacă violenţele vor continua. Armistiţiile apar şi dispar precum stelele căzătoare de pe cer...

Însă strategia este bine pusă la punct: atacurile vizează în principal infrastructura civilă, fără dovezi ale unor ţinte militare reale. Multe oraşe şi sate din regiunea sudică a provinciei Idlib sunt acum goale ca urmare a ofensivei guvernului sirian susţinut de forţele armate ruse. Atacurile forţelor guvernamentale au vizat în principal zonele adiacente autostrăzii M5, de importanţă strategică, una dintre cele mai importante artere din reţeaua de transport din Siria. Guvernul sirian luptă pentru a prelua controlul acestei căi de comunicaţii, care leagă capitala Damasc cu oraşul nordic Alep, demers care i-ar permite să conecteze mai rapid oraşele aflate sub controlul său şi să impulsioneze comerţul.

În prezent, 3,5 milioane de civili (aproximativ 20% din populaţia Siriei) trăiesc în provincia Idlib, care reprezintă aproximativ 3% din teritoriul Siriei. Şi sunt ţinte uşoare pentru avioanele siriene şi ruseşti, care au dezvoltat o artă în a distinge comunităţile civile şi infrastructura aferentă, fie acestea şcoli, spitale sau pieţe. Dar consecinţele a ceea ce se întâmplă în Idlib ar putea să definească viitorul Siriei. Regimul sirian şi partenerii săi ruşi desfăşoară cea mai brutală campanie a războiului: spre deosebire de toate operaţiunile anterioare ale regimului, comunităţile din Idlib nu au nicio cale de evadare. În acest mediu, rezistenţa democratică anti-Assad rămâne neînvinsă, dar s-a schimbat. Eroziunea acesteia la un grad aproape de irelevanţă a oferit oportunităţi extremiştilor, inclusiv Statului Islamic din Irak şi Levant (SIIL) şi al-Qaida (AQ). Cel mai mare beneficiar potenţial este Hayat Tahrir al-Sham (HTS), fosta grupare afiliată AQ, care domină acum o mare parte din Idlib. Dar, în timp ce SIIL şi AQ menţin o agendă globală clară şi publică, HTS rămâne concentrată doar pe teatrul sirian.

Bashar al-Assad nu a câştigat războiul din Siria, ci doar a supravieţuit. Teritoriul geografic al ţării, statul şi naţiunea nu sunt unitare în acest moment. Iar perspectivele unei reconstrucţii semnificative şi încercările Moscovei de a insufla „reconcilierea” au eşuat deocamdată. Odată cu începutul anului 2020, Idlib pare să rămână cea mai intensă zonă de conflict din Siria. Pe lângă ostilităţile continue turco-kurde, arabo-kurde şi israeliano-iraniene, SIIL este, de asemenea, probabil să susţină o reînviere lentă şi constantă, în special în zonele deşertice din centrul ţării. Dar cel mai semnificativ, 2020 este probabil să fie anul în care rezistenţa armată să se revigoreze în mai multe zone din Siria... Brutalitatea nu naşte pace!