Raport săptămânal (24.09 – 30.09.2018)

1. ONU. La sesiunea Adunării Generale a ONU, „America first” a lui Donald Trump s-a confruntat cu o lume mai „multilaterală” ca oricând.
2. RUSIA. Vorbind la ONU despre diplomaţie, dar continuând în Europa subversiunea şi zăngănind armele în regiunea Mării Negre. 
3. REPUBLICA MOLDOVA (RM). Vizita preşedintelui Igor Dodon în Rusia şi în Tadjikistan, la reuniunea şefilor de state din Comunitatea Statelor Independente.

I. ONU. La sesiunea Adunării Generale a ONU, „America first” a lui Donald Trump s-a confruntat cu o lume mai „multilaterală” ca oricând.

Preşedintele Donald Trump a încercat la ONU un tur de forţă, conducând întrunirea Consiliului de Securitate al ONU şi ţinând un discurs în faţa Adunării Generale ONU pentru a obţine sprijinul internaţional pentru politica sa externă, mai ales în problemele cruciale, Iran şi Coreea de Nord, dar şi în problema palestiniană. Cum era de aşteptat, „America first” nu a avut succes, mai ales în problema Iranului, prietenii îndepărtându-se, iar adversarii rămânând pe poziţiile tradiţionale.

În cadrul CS al ONU (26.09), D.Trump a eşuat în încercarea de a obţine acordul privind introducerea de sancţiuni ONU împotriva Iranului, fiind respins atât de aliaţi (Marea Britanie, Franţa, Germania), cât şi de adversarii strategici (Rusia şi China), motivul principal fiind decizia SUA de a ieşi din acordul de denuclearizare al Iranului. D.Trump a avut argumente solide împotriva Iranului: regimul iranian sponsorizează terorismul[i], alimentează conflicte în întreaga regiune şi dezvoltă programe de înzestrare cu rachete balistice. Dar nici acestea, nici ameninţarea că SUA vor sancţiona orice firmă care va face afaceri cu Iranul, nu au reuşit să modifice nici măcar poziţia aliaţilor săi. Motivul este faptul că, renunţând la acordul nuclear, SUA au închis calea spre soluţionarea paşnică a problemei nucleare iraniene, deschizând una conflictuală: SUA vor să îngenuncheze Iranul, fapt ce nu exclude escaladarea tensiunilor spre un conflict.

Perioada critică va începe după luna noiembrie, când sancţiunile vor fi impuse complet, exportul de petrol al Iranului fiind aproape total blocat. Aproape, deoarece unele state vor continua să importe petrol iranian, indiferent de consecinţe (China, dar şi India, deşi e din ce în ce mai apropiată de SUA). De asemenea, europenii au semnat un acord împreună cu Rusia şi China prin care urmează să dezvolte un mecanism de susţinere a exportului de petrol iranian, ocolind sancţiunile americane care se aplică tranzacţiilor în dolari. Este greu de crezut că se va reuşi, deoarece europenii au reţineri mari legate de Iran (care destabilizează regiunea şi dezvoltă programe de rachete balistice), nefiind pregătiţi să meargă până la capăt alături de Rusia şi China. Pe de altă parte, puţinul care se va reuşi ar putea să fie de ajuns pentru ca Iranul să supravieţuiască economic. Deja, economia iraniană are probleme majore, iar populaţia protestează, uneori cu slogane fără echivoc („inamicul este aici, la Teheran, nu în SUA”), dar, oare, asta vor SUA: schimbare de regim sau, mai grav, un conflict cu consecinţe greu de prevăzut?  

Deşi SUA nu au fost izolate[ii], aşa cum afirma preşedintele iranian, Rohani, două lucruri au ieşit în evidenţă: 1) SUA nu mai pot să se erijeze în forţa principială care susţinea sistemul clădit de ea (probabil, temporar); 2) adversarii săi strategici, China şi Rusia, nu văd în multipolarism decât o modalitate de a-şi promova interesele în cadrul sistemului internaţional creat şi susţinut de SUA, neavând dorinţa, respectiv capacitatea de a-l face mai stabil[iii].

Astfel, ce rezonanţă mai are apelul la păstrarea ordinii internaţionale actuale dacă se enunţă un „America first” indicând a putere care îşi promovează egoist interesele la fel ca şi adversarii săi (SUA era, de fapt, prima în cadrul acestui sistem, atunci când….nu enunţa acest lucru) sau ce rezonanţă mai are chemarea la condamnarea genocidului din Myanmar dacă SUA nu mai sprijină Curtea Internaţională de Justiţie pentru că aceasta ar putea judeca plângerea palestiniană împotriva Israelului, sau ce putere mai are declararea sprijinului pentru soluţia a două state în Palestina, dacă politica Administraţiei Trump coincide cu cea a conducerii de dreapta a Israelului, care respinge această soluţie (neagreată nu numai de opoziţia israeliană, dar şi de organizaţiile evreieşti din SUA).

Cât despre faptul că Rusia, respectiv China sabotează orice acţiune a SUA, chiar şi una benefică pentru toţi, denuclearizarea Coreii de Nord, nu este de mirare. Aceasta este regula după care cele două state, mai ales Rusia, se ghidează. În această problemă, China are o scuză - interesele strategice îi impun sprijinirea regimului de la Phenian, dar sabotarea sancţiunilor ONU împotriva Coreii de Nord de către Rusia nu are nicio logică, decât cea de subminare consecventă a politicii SUA.

Relevante pentru situaţia actuală internaţională sunt cele declarate de secretarul general ONU, António Guterres, atunci când a evitat să răspundă la întrebarea dacă D.Trump reprezintă o ameninţare: „Nu vreau să personalizez evoluţiile, dar, în diferite probleme şi din diferite motive, a fost erodată încrederea oamenilor în elitele lor, încrederea între state şi încrederea în organizaţiile internaţionale”. Acesta nu a continuat cu urmarea firească: atunci când s-au întâmplat aceste lucruri, a început războiul.

Astfel, deşi atentatul de la Ahvaz a fost revendicat de ISIS, Iranul a preferat să acuze Arabia Saudită, SUA şi Israelul. Iranul nu a prezentat dovezi, acuzaţiile sale bazându-se pe deducţii (sunt adversari, deci sunt implicaţi), dar a ameninţat cu un răspuns dur. Deja, SUA şi-au închis un consulat din Irak. Deşi, probabil, Iranul va fi prudent şi va acţiona prin interpuşi, situaţia a escaladat şi mai mult spre ceea ce nu doreşte nimeni, dar pare din ce în ce mai probabil: un nou război în Golf. Chiar şi veştile care par că duc spre detensionare sunt de fapt semnale că se produce o reevaluare a dispozitivului militar: SUA retrag sisteme antiaeriene din Iordania şi Kuweit deoarece acestea nu mai sunt necesare după ce ameninţarea siriană, respectiv cea irakiană au dispărut. Nu este greu de presupus unde vor fi consolidate acestea: acolo unde ameninţarea iraniană se amplifică.

II. RUSIA. Vorbind la ONU despre diplomaţie, dar continuând în Europa subversiunea şi zăngănind armele în regiunea Mării Negre.

Prin discursul ministrul său de externe, Serghei Lavrov, în faţa Adunării Generale a ONU (28.09), Rusia s-a apărat de acuzaţiile că ar interveni în afacerile interne ale altor state, atacând SUA şi aliaţii săi occidentali: aceştia ar utiliza „şantajul, presiunile economice şi forţa brută” pentru a preveni alte state să devină rivali globali. S.Lavrov s-a pronunţat împotriva „unilateralismului” şi pentru „multipolaritate”, acuzând anumite state de „încercarea de a submina guvernele alese în mod democratic”.

Aceasta se poate interpreta: Vestul ar folosi sancţiunile („şantajul, presiunile economice”) împotriva unei Rusii neimplicate în Ucraina şi nesubminând alte state, nelăsând-o să fie putere globală (deşi ea are un singur argument….este putere nucleară, fapt care permite unei conduceri politice agresive să folosească discreţionar forţele armate convenţionale). În aceeaşi logică, de ce oare paşnicele Spania, Olanda, Belgia, care au economii comparabile ca mărime şi sisteme politice mai evoluate decât ale Rusiei, să nu fie şi ele puteri globale? Doar pentru că au optat să nu aibă armament nuclear şi să nu risipească banii pe forţele armate convenţionale? Şi cum ar arătă lumea multipolară propusă: război în Georgia, Ucraina şi Siria, că de reconstrucţie nu poate fi vorba.

Atenţie deosebită trebuie acordată frazei „încercarea unor state de a submina guvernele alese în mod democratic” pentru că următoarea victimă a acesteia ar putea fi R.Moldova, dacă la putere va veni partidul lui Igor Dodon. Această afirmaţie relevă „ciclul intervenţiei” folosit de Rusia în spaţiul post-sovietic: mai întâi, omul Moscovei (exemplul: Ianukovici în Ucraina) câştigă alegerile democratice, cu un sprijin ilegal rusesc, apoi acesta îşi consolidează un regim autocratic corupt, după modelul Rusiei, statul fiind integrat în sfera de influenţă rusă. În momentul în care opoziţia încearcă să reclame puterea, Rusia intervine folosind forţa armată, invocând faptul că puterea „a fost aleasă în mod democratic”[iv], iar opoziţia acţionează ilegal (aceasta nu mai poate altfel, deoarece puterea dictatorială nu o mai permite).   

 Rusia continuă acţiunile hibride. Primul ministru britanic, Teresa May, a menţionat în discursul său pericolul folosirii armelor chimice în atacuri executate pe teritoriul britanic. Cazul Skripal a continuat să se complice, fiind identificată, deşi nu a fost făcută public, o a treia persoană implicată, bănuită că ar fi ofiţer GRU. Mai grav, unul din cei doi atentatori acuzaţi deja de către autorităţile britanice, a fost identificat ca fiind colonelul GRU, erou al Rusiei, Anatoli Chepiga. De remarcat, identificarea a fost făcută de către un ONG, Bellingcat, nu de către autorităţile britanice, care au evitat să ia poziţie în acest caz. Probabil, autorităţile britanice nu vor să escaladeze cazul, concluzia evidentă fiind prea periculoasă pentru a deveni poziţie oficială: un ofiţer GRU cu experienţă, erou al Rusiei, a executat, alături de alţi doi operativi GRU, un atac cu gaze chimice pe teritoriul britanic, iar ordinul pentru un asemenea atac nu putea veni decât de la cel mai înalt nivel, de la preşedintele Vladimir Putin. 

Să adăugăm arestarea pentru spionaj a unui cetăţean rus în Norvegia şi o acţiune de amploare a poliţiei finlandeze împotriva unei firme ruseşti care desfăşura activităţi suspecte (achiziţiona terenuri în apropierea şenalelor navigabile). Există oare vreo stat european în care Rusia să nu desfăşoare asemenea acţiuni? Răspunsul este un îngrijorător „nu”.

Tensionarea relaţiilor cu Israel şi respingerea implicării Vestului în Siria.  

Ministrul de externe rus, Serghei Lavrov, a anunţat (29.09) că Rusia a început livrarea de sisteme de apărare antiaeriană S 300 către Siria. Măsura ar avea ca scop „asigurarea 100% a securităţii şi siguranţei” militarilor ruşi din Siria. Israelul şi SUA îşi exprimaseră, anterior, îngrijorarea faţă de acest demers, cerând Rusiei să revină asupra deciziei. 

După doborârea avionului rus de cercetare radioelectronică IL 20M de către o rachetă S 200 lansată de apărarea antiaeriană siriană, Israelul a mers până acolo încât l-a trimis la Moscova pe comandantul forţelor sale aeriene pentru a arăta că nu este vinovat de doborârea avionului rus. În van, deoarece ancheta rusă (24.09) a continuat să acuze piloţii israelieni că au făcut dovadă de „lipsă de profesionalism şi de neglijenţă criminală”. Aşa cum era de aşteptat, Rusia a găsit o soluţie politică la o problemă militară (un sistem de apărare antiaerian siriano-rus deficitar). Israelul a avertizat că va continua atacurile aeriene împotriva obiectivelor iraniene şi ale Hezbollah din Siria, indiferent de poziţia Rusiei. Rusia a reacţionat, anunţând că va livra sisteme de rachete S 300 părţii siriene, scopul fiind descurajarea Israelului. Astfel, situaţia se complică, cauza incidentului din 17.09 nefiind performanţele reduse ale rachetelor S 200, ci deficienţe grave în sistemul de apărare antiaeriană siriano-rus[v]: Lipsă IFF; lansare pe o ţintă identificată greşit – rachetele nu a zburat spre ţinta cu suprafaţa de reflexie mai mare, ci spre cea indicată de operatorii sistemului S 200; lansarea unui număr mare de rachete, de ordinul zecilor; nedistribuirea la timp a semnalului de avertizare primit: israelienii au declarat că au trimis un avertisment cu 12 minute, nu un minut (aşa cum acuză ruşii), înainte de începerea atacului. 

S.Lavrov a avertizat, de asemenea, statele occidentale să nu încerce să intervină în soluţionarea conflictului sirian, încercând să impună o soluţie ONU, în termenii lor. El se referea la chemarea făcută de SUA, Franţa, Germania, Marea Britanie, Arabia Saudită, Egiptul şi Iordania adresată reprezentantului ONU, Steffan de Mitsura, pentru a relansa discuţiile legate de elaborarea unei noi constituţii şi organizarea de alegeri libere în Siria. Fireşte, Rusia nu are nevoie de o soluţie justă, pentru că ar pierde pacea, după ce a câştigat războiul. Rusia, împreună cu Iran, învingătorii militari din Siria, având complice Turcia (datorită intereselor specifice ale acesteia), vor dicta soluţia de pace care constă în continuarea dictaturii lui Bashar al Assad.

Occidentului îi revine sarcina doar de a plăti reconstrucţia Siriei, ca element de convingere folosindu-se întoarcerea refugiaţilor. Doar Germania este cea care va fi acceptată, ca sponsor, la o viitoare întâlnire Rusia, Iran, Turcia. E bine şi aşa: Germania a avut un rol în găsirea unei soluţii pentru Idlib şi a găsit o cale de comunicare atât cu Rusia şi Iran, cât şi cu Turcia: vizita preşedintelui Recep Erdogan la Berlin a permis relansarea relaţiilor economice, într-un moment în care Turcia are mare nevoie de ajutor economic şi de stabilizarea, fie şi la un nivel minim, a relaţiilor politice. Dar mai rămân multe de făcut, mai ales în Idlib: Rusia şi Bashar al Assad cer eliminarea „teroriştilor”, în timp ce Turcia se gândeşte la relocarea lor[vi].

Exerciţiul în Marea Neagră al Forţelor Aeriene ruse.

            Rusia a anunţat (25.09) desfăşurarea, în această săptămână, în Crimeea şi regiunea adiacentă a Mării Negre, a unui exerciţiu aerian şi de apărare antiaeriană cu participarea a 50 de avioane din aviaţia strategică şi tactică, implicând circa 1000 de militari şi 10 nave. La exerciţiu au participat şi sistemele de apărare antiaeriană cu baza la sol, inclusiv cele trei divizioane S 400 prezente în Crimeea. S-a exersat respingerea unui atac aerian, inclusiv interceptarea rachetelor de croazieră. La exerciţiu au participat avioane dislocate temporar de la alte baze aeriene din cadrul Comandamentului Strategic Întrunit Sud (CSÎ Sud), exersându-se şi realimentarea în aer, precum şi coordonarea operaţiilor de către un avion de supraveghere aeriană, comandă şi control Beriev A 50 (echivalentul rus al sistemului american AWACS). De asemenea, au participat un avion strategic Tu 22M3, avioane de vânătoare Su 30SM şi Su 27, precum şi cele de vânătoare – bombardament Su 34.

Foarte probabil, exerciţiul a avut ca obiectiv interzicerea intrării avioanelor şi navelor NATO în spaţiul aero-naval din Marea Neagră, în eventualitatea în care Rusia va ataca Ucraina. Acesta a testat capacitatea sistemului A2AD de a îşi îndeplini funcţia sa: A2 = Anti-Access, interzicerea accesului avioanelor şi navelor NATO în zona de nord vest şi nord a Mării Negre, respectiv AD = Area Denial, limitarea libertăţii de mişcare a avioanelor şi navelor NATO în aceste zone. Prezentarea acestuia ca pe un exerciţiu de apărare a Crimeii şi respingere a unui atac de pe mare este doar pentru ca Rusia să se prezinte într-o postura defensivă: NATO nu ar ataca Crimeea şi navele, respectiv avioanele ruse, chiar dacă Rusia ar declanşa un nou război în Ucraina.

            Bombardierul strategic Tu 22M3 (capabil să lanseze rachete anti-navă, dar şi rachete de croazieră) a avut, probabil, misiunea de a simula lovirea grupării de nave inamice, dar nu este exclusă şi cea de simulare a lovirii bazelor înaintate ale unui stat NATO: portul Constanţa şi aerodromul Mihail Kogâlniceanu. Avioanele Su 30SM au avut, probabil, rolul de interceptare a avioanelor şi a rachetelor de croazieră inamice, dar şi pe cel de escortă pentru Tu 22M3. Avioanele Su 34 au avut, probabil, rolul de a sprijini aviaţia navală din Crimeea, simulând un atac cu rachete anti-navă asupra navelor inamice.

            Rusia şi-a testat mobilitatea la nivel operaţional, în teatru, respectiv transferarea aviaţiei CSÎ Sud din eşalonul doi în Crimeea, în perspectiva în care aviaţia tactică de aici ar fi implicată în obţinerea supremaţiei aeriene deasupra Ucrainei.

             Declaraţia făcută de un oficial rus, conform căreia Rusia deţine controlul asupra întregului spaţiu aero-naval al Mării Negre, trebuie analizată: foarte probabil, Rusia poate să-şi asigure supremaţia aeriană în aproape întregul spaţiu aerian al Mării Negre, la fel şi pe cea navală în aproape întreaga Mare Neagră, dar un sistem A2/AD care se întinde aproape peste întreaga Mare Neagră este departe de a controla acest spaţiu. Dovadă este ceea ce s-a întâmplat în Siria cu avionul IL 20M.

Dispozitivul militar, respectiv sistemul A2/AD dislocat de Rusia în Crimeea este deosebit de puternic, dar nu trebuie uitat faptul că, de câte ori Rusia s-a confruntat cu armate moderne, cu o coeziune ridicată şi cu înzestrare pe măsură (SUA, Israel, Turcia), a înregistrat eşecuri. 

            Prin achiziţionarea sistemelor de apărare antiaeriană Patriot şi, probabil, pe cele de baterii de coastă cu rachete anti-navă Harpoon (sisteme integrate performante şi verificate în luptă), România poate avea un răspuns defensiv credibil (apărare antiaeriană şi anti-navă de la litoral).

III. REPUBLICA MOLDOVA (RM). Vizita preşedintelui Igor Dodon în Rusia şi în Tadjikistan, la reuniunea şefilor de state din Comunitatea Statelor Independente. 

Preşedintele Igor Dodon a făcut o vizită în Rusia, unde s-a întâlnit (26.09) cu Dmitri Kozak, reprezentantul special al Rusiei pentru dezvoltarea relaţiilor comerciale cu RM, de fapt, însărcinatul cu soluţionarea problemei transnistrene. I.Dodon a fost laconic în a comunica ceea ce s-a discutat: dezvoltarea relaţiilor economice, ajutorarea agricultorilor din RM şi problema transnistreană. A urmat participarea la reuniunea şefilor de state din Comunitatea Statelor Independente în Duşanbe, unde I.Dodon s-a întâlnit (28.09) cu preşedintele rus, Vladimir Putin.

Probabil, la întâlnirea cu D.Kozak, I.Dodon, a primit semnale că va fi ajutat în campania electorală, oferindu-se agricultorilor din RM speranţa că nu le va fi refuzată de către Rusia producţia de fructe şi vin, în schimbul votului pentru socialiştii lui I.Dodon. Foarte probabil, lui I.Dodon i s-a comunicat, de către D.Kozak, conţinutul noului plan rus de reunificare a „Moldaviei”. Noul plan nu poate fi decât vechiul plan Kozak, probabil, mai dur: prezenţa trupelor ruse pe teritoriul RM, ca garant al păcii şi reunificării, va fi prevăzută în document, nu într-o anexă secretă. În rest, imaginaţia imperială a Rusiei poate găsi fel de fel de soluţii: federaţii, confederaţii, statute speciale şi alte soluţii care au ca rezumat „partea, Transnistria, controlează întregul, RM, iar Rusia, cu armata sa, pe amândouă”. Probabil, la întâlnirea cu V.Putin, I.Dodon a raportat înţelegerea planului şi a rolului ce îi revine în implementarea acestuia.

De remarcat, faptul că filiera tadjikă a fost încercată, anterior, de către V.Plahotniuc, atunci când a transmis un mesaj de acceptare către Kremlin, cerere respinsă la acel moment. Nu este exclus ca V.Plahotniuc să încerce din nou, având avantajul că acum este „liderul suprem fără orientare geopolitică”. Foarte probabil, Rusia va sprijini, în această fază, doar pe I.Dodon, în speranţa că acesta va obţine o victorie decisivă, după care va negocia şi cu V.Plahotniuc, având nevoie şi de acesta pentru a implementa noul plan Kozak.