Raport săptămânal (15-21.10.2018)

I. UNIUNEA EUROPEANĂ. Summit-ul UE nu a avut un acord pe care să îl aprobe, dar a apărut soluţia „prelungirii perioadei de tranziţie”, deşi nu s-a soluţionat impasul frontierei irlandeze. Conflictul UE cu statele problematice se amplifică: Italia deschide ostilităţile în problema bugetului, iar Polonia primeşte un răspuns din partea Comisiei Juridice. Germania şi Franţa, au probleme de stabilitate politică.

II. RUSIA. Războiul continuă pe toate fronturile, chiar dacă Kremlinul anunţă moderaţie. SUA au anunţat ieşirea din INF. Patriarhia Moscovei a declanşat „Marea Schismă Ortodoxă”. La Conferinţa Valdai, Putin a transmis un „mesaj liniştitor”, dar care nu linişteşte. UE a creat cadrul de răspuns la atacurile cibernetice ruse, dar caută o cale de comunicare cu Rusia. SUA au pus sub acuzare un cetăţean rus pentru implicarea în alegerile americane. Ambasadorul rus la Bucureşti a făcut declaraţii. Avioanele canadiene au interceptat un avion militar rusesc deasupra Mării Negre.

III. BALCANII DE VEST. Un pas înainte spre stabilitate şi unul înapoi. Parlamentul Macedonean a votat începerea procedurii de schimbare a numelui ţării. Parlamentul din Kosovo a votat legea de „înfiinţare a forţelor sale armate”.

 IV. REPUBLICA MOLDOVA. Puterea dictatorială a lui Vladimir Plahotniuc a eşuat în încercarea de a-şi păstra „acoperirea europeană”.

I. UNIUNEA EUROPEANĂ.

Summit-ul UE nu avut un acord pe care să îl aprobe. În pofida semnalelor optimiste şi a navetei diplomaţilor, un acord privind Brexit nu a fost găsit deoarece nu s-a soluţionat impasul privind frontiera irlandeză, UE cerând ca soluţia ce va fi implementată să fie una de durată, nu una temporară. Astfel, summit-ul „crucial” al UE nu a avut un acord Brexit pe care să îl aprobe, dar el a fost util prin faptul că a apărut soluţia „prelungirii perioadei de tranziţie”, agreată de ambele părţi, pe fondul dorinţei comune de a găsi, după despărţire, un modus vivendi economic şi politic optim. Ultimele semnale de la Londra arătau că Teresa May ar ceda în această problemă şi astfel s-ar deschide calea spre un Brexit mai lung, dar negociat într-o atmosferă de colaborare. Şi totuşi, lucrurile nu stau aşa, deoarece Teresa May nu este sigură că mai are sprijinul propriului partid[i]. Chiar dacă ea este hotărâtă să continue pe calea deschisă în negocierile cu Bruxelles-ul, majoritatea parlamentarilor partidului său sunt de altă părere, atât privind soluţia prelungirii perioadei de tranziţie (în care Marea Britanie va plăti contribuţiile la UE şi va respecta regulile europene, dar fără să aibă posibilitatea să decidă asupra lor), cât şi a frontierei irlandeze, mai ales că soluţia va trebui să fie una permanentă, aşa cum cere UE. În aceste condiţii, orice evoluţie este posibilă, de la trecerea forţată prin Parlament a planului Teresei May (acceptaţi acest plan, neexistând alternativă) la căderea cabinetului său, nefiind exclusă nici varianta unui nou referendum (în sprijinul căruia, a fost organizat la Londra o mare demonstraţie). 

Comisia Europeană (CE) a trimis (18.10) o scrisoare guvernului italian, în care îi cere să modifice proiectul de buget până pe 22.10, în caz contrar, acesta urmând să fie respins. Scrisoarea a fost transmisă Romei de către comisarul pentru economie şi finanţe, Pierre Moscovici, după summit-ul de la Bruxelles, unde prim ministrul italian, Giuseppe Conte, a avut întrevederi nefructuoase cu „cei care dau banii”: cancelarul german Angela Merkel, preşedintele francez Emanuel Macron şi prim ministrul olandez, Mark Rutte. Bruxellesul se află într-o situaţie dificilă deoarece, dacă face concesii guvernului italian, se creează un precedent periculos de care vor profita şi alţii, iar Italia se va duce spre o datorie externă şi un deficit care va pune în pericol întreaga zonă euro, iar dacă refuză, populiştii şi extrema dreaptă italiană vor amplifica propaganda: „Bruxelles-ul este împotriva poporului italian”. Aşa că CE va folosi tactica prelungirii negocierilor, aşteptând ca piaţa să impună Romei decizia economică corectă: deja, bonurile de tezaur italiene s-au prăbuşit în raport cu cele germane, iar agenţia Moody's a degradat ratingul Italiei. Imediat, tensiunile dintre populiştii lui Luigi Di Maio şi extrema dreaptă a lui Matteo Salvini au crescut deoarece este greu să împaci intenţia de a da ceva săracilor, mai ales celor din sud, aşa cum vrea „5 Stelle”, cu aceea de a le oferi avantaje bogaţilor, mai ales celor din nord, aşa cum vrea „Lega”, în condiţiile în care nu merge manevra „bugetului de aur pe care îl plăteşte zona Euro”. Singurul argument al acestora este faptul că o ţară ca Italia (a treia economie din UE, performantă, chiar dacă bugetul statului a avut mereu deficit) nu poate fi tratată de către UE aşa cum a fost tratată Grecia. Şi totuşi, este Italia atât de puternică încât să nu poată da faliment? Roma ştie că nu, aşa că răspunsul, pe termen lung, la criza bugetară italiană ar trebui să fie previzibil.

Curtea Europeană de Justiţie (CEJ) a transmis (19.10) Poloniei decizia de a suspenda controversata reformă a Curţii Supreme de Justiţie. CEJ a cerut Poloniei să reinstaleze în funcţie pe judecătorii Curţii Supreme de Justiţie (CSJ) care au fost îndepărtaţi prin pensionarea forţată. Cu o săptămână înainte, sfidând Bruxelles-ul, preşedintele Andrzej Duda, numise noi judecători la CSJ, în locul celor pensionaţi în baza legii care impunea retragerea la vârsta de 65 de ani a judecătorilor din CSJ, lege votată de Parlamentul dominat de partidul conservator din care acesta provine, Prawo i Sprawiedliwość (PiS). Decizia reprezintă încă un pas spre tensionarea relaţiilor dintre Varşovia şi Bruxelles, dar şi unul de stopare, în cadrul legislaţiei europene, a derivei autoritare a conservatorilor polonezi conduşi de Jarosław Kaczyński. Decizia CEJ este una provizorie, o asemenea decizie fiind cerută de CE înainte de judecarea completă a cazului. Tocmai cerinţa CE arată gravitatea situaţiei şi atenţia pe care Bruxelles-ul o acordă problemei derivei antidemocratice şi împotriva statului de drept din estul Europei. În situaţia în care nu va respecta decizia CEJ, Varşovia va fi penalizată financiar. Este de aşteptat ca Varşovia să treacă acest test…conformându-se decizie CEJ. Deja, activarea Articolul 7 şi reducerea semnificativă a fondurilor europene creează probleme politice şi economice conducerii poloneze.

Preşedintele francez, Emmanuel Macron, a remaniat guvernul (16.10), numind un nou ministru de interne[ii], Christophe Castaner, un fost socialist din cercul său de apropiaţi. Au mai fost schimbaţi şi alţi miniştri (cultură, coeziune socială), cea mai importantă fiind cea a ministrului agriculturii, semn că E.Macron caută să îmbunătăţească relaţia cu electoratul rural, care poate fi uşor captat de către extrema dreaptă. Remanierea a fost impusă de demisia din funcţia de ministru de interne a lui Gerard Collomb (02.10), o lovitură pentru E.Macron, acesta fiind unul dintre colaboratorii săi cei mai apropiaţi. E.Macron şi forţele politice adunate în jurul său trec printr-o perioadă dificilă: preşedintele a scăzut drastic în sondaje (30%); societatea, în primul rând sindicatele, au reacţionat la politica sa de reforme de orientare liberală („înainte să împărţim plăcinta, trebuie să o avem”); pe de altă parte, reforma nu are încă efecte notabile, creşterea economică nefiind la nivelul aşteptărilor; mişcarea sa politică, „En Marche”, care adună, pe centru, politicieni pragmatici de stânga şi de dreapta, este în căutare unei platforme ideologice care să-i dea consistenţa necesară; la acestea, s-a adăugat scandalul legat de un bodyguard al lui E.Macron, dar mai ales disensiunile interne (aceasta a fost cauza reală a demisiei lui G.Collomb). Eterogenitatea mişcării politice „En Marche”, dar şi lipsa unei platforme ideologice clar definite a acesteia, a fost uşor de observat chiar şi în actul de remaniere, E.Macron trebuind să găsească un echilibru între diversele grupări ideologice. În aceste condiţii, cum va reuşi E.Macron să-şi impună agenda la nivel european[iii], unde sunt atâtea provocări, mai ales că nici aliatul german nu o duce bine? Alegerile parlamentare europene sunt testul pe care „En Marche” trebuie să îl treacă dacă vrea să fie mişcarea care stabilizează Franţa şi UE.

Pierderea monopolului puterii, în urma alegerilor din landul Bavaria (14.10), de către CSU, aliatul creştin democrat bavarez al partidului cancelarului Angela Merkel, CDU, a fost resimţită la Berlin ca un avertisment asupra viitorului politic fragil al alianţei de guvernare. CSU, obişnuit să obţină peste 50% din voturi, formând singur guvernul din landul bavarez, a obţinut doar 37,2%, o scădere de circa 10%. Beneficiară a fost extrema dreaptă, AfD, care a obţinut 10,2%. La fel de grav, aliaţii social-democraţi, SDP, au suferit o înfrângere usturătoare, cu numai 9,7%, în detrimentul ecologiştilor (17,5%). Pentru creştin democraţi, în general, alegerile bavareze au fost un avertisment: preluarea retoricii antimigraţioniste a extremei drepte, aşa cum a încercat Horst Seehofer[iv], ministru de interne din partea CSU, nu dă rezultate, electoratul de dreapta cerând soluţii raţionale, fără excese, la problema migraţiei, nu un discurs xenofob. Angela Merkel a reacţionat, cerând strângerea rândurilor şi avertizând că, în situaţia în care, creştin democraţii se cramponează în discuţii inutile despre criza migraţionistă din 2014, pot pierde poziţia de partid major. Următorul test va fi reprezentat de alegerile din landul Hessa, inima financiară a Germaniei. Dacă şi acestea vor da rezultate proaste pentru creştin democraţi şi social democraţi, coaliţia de la Berlin va începe să se gândească la alternative. Ea are, totuşi, câteva atuuri: economia germană performează, iar valul migraţionist, ca şi reacţiile negative la acesta, s-au redus.

II.  RUSIA. Războiul continuă pe toate fronturile, chiar dacă Kremlinul anunţă moderaţie.

SUA au anunţat că vor ieşi din INF. Preşedintele SUA, Donald Trump, a anunţat (20.10) că SUA vor renunţa la tratatul Intermediate-Range Nuclear Forces (INF) care elimina rachetele bazate la sol cu raze de acţiune între 500 km şi 5500 km, invocând violarea acestuia de către Rusia. Rusia a reacţionat (21.10) prin viceministrul de externe, Sergei Ryabkov: retragerea SUA din INF va reprezenta un pas periculos. Dispare, astfel, încă un acord care asigura atât stabilitatea în Europa, cât şi limitarea cursei înarmărilor. Oricare i-au fost calculele atunci când a încălcat INF (obţinerea unui avantaj în faţa SUA sau forţarea negocierilor legate de scutul antirachetă), Rusia va fi afectată serios de această decizie, neavând capacitatea financiară să facă faţă răspunsului american. Din acesta va face parte şi dislocarea de sisteme de rachete în Europa, în pofida opoziţiei unor state, mai ales a Germaniei. Oricum, SUA şi Rusia erau limitate de INF în răspunsul lor în faţa Chinei[v], care, nefiind parte a acordului, a dezvoltat asemenea rachete.

Patriarhia Moscovei a declanşat „Marea Schismă Ortodoxă”. Aşa cum era de aşteptat, după iniţierea de către Patriarhia Constantinopolului a procesului de recunoaştere a Bisericii Ortodoxe Ucrainene (11.10), Patriarhia Moscovei a anunţat, după întrunirea de la Minsk (15.10), că încetează toate legăturile cu Patriarhia Constantinopolelui, acuzând-o de schismă deoarece „a acceptat schisma BOU”[vi]. Decizia se traduce prin ruperea de Patriarhia Constantinopolului nu numai a Bisericii Ortodoxe Ruse, dar şi a celorlalte biserici ortodoxe din fostul spaţiu sovietic, aflate în subordinea Patriarhiei Moscovei, de fapt, bisericile din statele rămase sub influenţa politică a Moscovei[vii]. Dimensiunea politică a schismei dintre cele două patriarhii este evidentă[viii]: preşedintele V.Putin a convocat CSN (12.10) pentru a discuta această problemă, Rusia anunţând că îşi va proteja enoriaşii din Ucraina. Decizia Patriarhiei Moscovei pune celelalte biserici ortodoxe în faţa unei alegeri (să taie legăturile cu Patriarhia Constantinopolului sau nu) pe care acestea vor ezita să o facă, până când Moscova va da un ultimatum[ix]. În situaţia în care vor fi forţate să aleagă, acestea, chiar şi cea bulgară, vor alege, probabil, tradiţia, adică Patriarhia Constantinopolului. Moscova va evita să dea un asemenea ultimatum, realizând dimensiunea spirituală (ruperea ortodoxiei, într-una europeană, cu centrul la Constantinopol, şi una euro-asiatică, cu centrul la Moscova), dar şi pe cea politică: pierderea argumentului major al imperialismul rus.

La Conferinţa Valdai, Vladimir Putin a transmis un „mesaj liniştitor”, care nu linişteşte. (18.10) Vladimir Putin a exclus lansarea de către Rusia a unui atac nuclear preventiv, afirmând că ţara sa va utiliza armele nucleare numai ca răspuns la un atac nuclear al unei alte ţări. Aparent, această clarificare doctrinară ar trebui să ne liniştească, Rusia renunţând la escaladarea nucleară pentru a obţine deescaladarea unui conflict, element doctrinar exersat de armata rusă, multe din exerciţiile sale convenţionale încheindu-se cu simularea lansării unei rachete nucleare. Dar, având în vedere, ameninţarea transmisă, în acelaşi discurs, Ucrainei, conform căreia, dacă acest stat continua politica actuală de confruntare cu Moscova, „va pierde teritorii”, apar elementele de dubiu. Astfel, dacă Rusia ocupă teritorii ucrainene într-o ofensivă convenţională, iar apoi le declară teritoriu rus (aşa cum a făcut cu Crimeea), iar Ucraina încearcă să le recupereze, ce va face Rusia, dacă forţele sale convenţionale nu ar putea opri contraofensiva, având în vedere că în strategia de securitate rusă este menţionat faptul că se va apela la arma nucleară în situaţia în care existenţa statului rus este ameninţată? Acceptă Rusia să piardă teritoriile pe care le-a cucerit? Nu.

Mesajul este un element de pregătire a negocierilor ruso-americane în problema armamentului strategic[x], dar şi o ultimă încercare de a convinge SUA să nu iasă din acordul INF. V.Putin a reamintit de sistemele de armament moderne pe care Rusia le dezvoltă, o rachetă hipersonică[xi] şi o nouă rachetă intercontinentală, Avangard, care ar fi capabilă să treacă de scutul antirachetă. În rest, V.Putin a transmis un mesaj de moderaţie (nu a atacat Vestul), „Rusia având răbdare” până când Vestul renunţă la sancţiuni. De fapt, aparenta linişte este generată de şansa economică dată de creşterea preţului petrolului şi de sprijinul politic dat de China[xii].

Rusia se confruntă cu consecinţele acţiunilor sale de destabilizare a Vestului. Liderii UE au aprobat (18.10) cadrul de răspuns la atacurile cibernetice ruse, atât în privinţa măsurilor, cât şi sancţiunile ce ar urma să fie impuse statului agresor. Aşa cum, supărată, a constat Moscova, UE se pregăteşte să impună sancţiuni Rusiei şi legat de acest domeniu. Totuşi, UE nu a impus sancţiuni şi este dornică să găsească o cale de comunicare cu Rusia, dar nu în termenii acesteia (tolerarea agresiunii ruse, de la Ucraina la spaţiul cibernetic). Astfel, la summitul Asia - UE (19.10), la care a participat prim ministrul rus, Dmitri Medvedev, liderii europeni, în frunte cu Angela Merkel, au transmis un mesaj de cooperare. În general, summitul a arătat dorinţa europenilor de a coopera cu Rusia şi China pentru păstrarea comerţului liber, dar şi în alte probleme – acordul de denuclearizare a Iranului şi acordul climatic de la Paris (acesta este şi un mesaj pentru Donald Trump), dar cu limitele de rigoare[xiii].

Dincolo de ocean, agenţiile de informaţii ale SUA au făcut o declaraţie comună (19.10) în care se arată îngrijorarea faţă de acţiunile Rusiei, Chinei şi Iranului de a influenţa rezultatele alegerilor americane, iar justiţia americană a pus sub acuzare (19.10) un cetăţean rus pentru acţiuni cibernetice de implicare în alegerile americane[xiv].

Ambasadorul Rusiei la Bucureşti, Valeri Kuzmin, a făcut declaraţii (16.10) privind relaţiile bilaterale, acuzând România că a devenit „furnizor de destabilizare” datorită scutului antirachetă de Deveselu. Partea pozitivă este faptul că V.Kuzmin a menţionat că relaţiiile bilaterale „ar putea fi mult mai bune” şi că Rusia încearcă să “urnească această diplomaţie blocată în punctul mort”. Partea negativă este acuzarea României că „a devenit un furnizor de insecuritate şi de destabilizare în regiune, din cauza rachetelor de la Deveselu”, menţionând atât faptul că scutul antirachetă, în sine, ar avea un rol destabilizator, dar şi teoria rusă conform căreia din lansatorul universal al scutului antirachetă se pot lansa şi rachete de croazieră care încalcă INF. Să răspundem acuzaţiilor: 1) scutul antirachetă de la Deveselu nu poate intercepta rachetele balistice intercontinentale ruseşti ICBM (amplasarea scutului şi viteza interceptorilor exclud această posibilitate). Scutul a fost instalat pentru a răspunde ameninţării cu rachete balistice cu rază intermediară, iar Rusia nu are aşa ceva, conform INF (sau are, dacă este să credem acuzaţiile SUA, şi acordul va dispărea, fapt cu adevărat grav pentru securitatea europeană!); 2) din lansatorul universal al scutului, chiar dacă tehnic ar fi posibil, nu ar avea logică să se lanseze rachete de croazieră; 3) Transportul unor rachete de croazieră nu poate trece neobservat. De ce s-ar amplasa, pe uscat (ţintă fixă, uşor de lovit), încălcând INF, rachete de croazieră în locul interceptorilor, făcând astfel nefuncţional scutul antirachetă, în condiţiile în care un singur crucişător american, greu de detectat, poate lansa peste 100 de asemenea rachete? Deci, nu destabilizăm, ci doar găzduim un sistem antirachetă care apără Europa, este adevărat, în urma unei strategii corect asumată de întreaga clasă politică românească: suntem parteneri strategici cu SUA, „îi aducem aici”, şi ne integrăm în NATO şi UE. Oare de ce am adoptat o asemenea strategie, aprobată de întreaga naţiune, şi care ar fi ameninţarea? Întrebarea este retorică, răspunsul fiind evident: de ce să nu ne gândim că ni s-ar fi putut întâmpla exact ceea ce i s-a întâmplat Ucrainei, dacă am fi fost, fără să „cedăm suveranitate la Bruxelles”, la fel de independenţi, dar şi expuşi, ca aceasta.

Avioanele canadiene dislocate la baza Mihail Kogâlniceanu au interceptat un avion militar rusesc de vânătoare deasupra Mării Negre. Într-un comunicat al Forţelor Aeriene Canadiene/FAC (19.10) se anunţă că: „în cadrul cooperării cu Forţele Aeriene Române/FAR, ca parte a programului NATO de Poliţie Aeriană Extinsă, avioanele canadiene F 18 Hornet au interceptat un avion de vânătoare rus SU-27 Flanker care opera în apropierea spaţiului aerian românesc de deasupra Mării Negre. După ce avionul rus a fost detectat de către Centrul de Control şi Raportare a Situaţiei Aeriene al FAR, avioanele canadiene Hornet au primit, de la Centrul de Operaţii Aeriene de Sud al NATO de la Torrejon, ordinul de decolare în regim de urgenţă. Avionul rus a fost monitorizat de aproape de către avioanele Hornet, înainte ca acesta să părăsească FIR-ul[xv] românesc”. Să constatăm că NATO a fost „la nivelul aşteptărilor” testului rus, respectiv că sistemul NATO de detectare a reacţionat prompt, iar aviatorii canadieni au executat impecabil misiunea de interceptare a unui avion supersonic. Probabil, zborul avionului rus a fost parte a exerciţiului complex desfăşurat de navele, aviaţia şi apărarea anti-navă de la litoral, din Crimeea. Cât priveşte intenţiile politico-militare ruse la adresa NATO, acţiunea avionului SU-27 vorbeşte de la sine.

III. BALCANII DE VEST. Un pas înainte spre stabilitate şi unul înapoi.

Parlamentul macedonean a votat (19.10) începerea procedurii de schimbare a numelui ţării, fiind întrunită majoritatea necesară. După ce referendumul, la care participanţii îşi declaraseră aprobarea cu o largă majoritate, nu a fost validat deoarece nu a fost atins pragul minim de prezenţă, guvernul socialist a forţat votarea în Parlament, deşi nu avea asigurată majoritatea de două treimi. Aceasta a fost asigurată prin atragerea deputaţilor de la partidul de opoziţie VMRO-DPMNE, premierul Zoran Zaev negociind cu conducerea acestui partid permisiunea ca unii deputaţi de-ai săi să poată vota aşa cum le dictează conştiinţa, având în vedere impactul acestei decizii asupra viitorului ţării. Pentru „a le convinge conştiinţa”, s-au folosit toate mijloacele legale posibile, inclusiv promisiunea de amnistiere a celor asupra cărora planează acuzaţii de corupţie, deşi premierul a refuzat să recunoască acest lucru. Rusia a acuzat Vestul că a făcut o presiune mare pentru a obţine acest rezultat. Foarte probabil, UE şi SUA au făcut promisiuni privind viitorul ţării, acestea fiind un element de convingere mult mai mare decât presiunile politice. Până la votul final din ianuarie 2019, Macedonia va fi un câmp de bătaie geopolitic între Vest, care vrea să o integreze, şi Rusia, care se opune procesului.

Parlamentul din Kosovo a votat legea de înfiinţare a forţelor sale armate.

Parlamentul din Kosovo a votat (18.10), în primă citire, legea prin care se extind mărimea, dar şi competenţele Forţelor de Securitate/FS kosovare, parlamentarii sârbi boicotând şedinţa. De fapt, prin această lege, se transformă FS, care au fost antrenate de NATO, în armată naţională. În baza legii, efectivele FS, de 2,500 de militari, vor creşte până la 5000 de militari activi şi 3000 de rezervişti. Legea urmează să fie aprobată şi în a doua citire, urmând ca apoi să fie semnată de preşedintele Hashim Thaci. Primul ministru al Kosovo, Ramush Haradinaj, a declarat că legea (de fapt, un pachet de trei legi) va proteja integritatea teritorială şi pe cetăţenii tuturor comunităţilor din Kosovo. Problema este că sârbii de la nord de Ibar vor să fie protejaţi de către Serbia împotriva ameninţării FS, cu atât mai mult cu cât aceasta este transformată în armată naţională. Sârbii kosovari afirmă că legea încalcă Rezoluţia ONU 1244 (în baza căreia NATO a preluat misiunea de protejare a populaţiei din Kosovo), dar şi constituţia Kosovo (în baza căreia, pe teritoriul Serbiei, a fost înfiinţat un nou stat, nerecunoscut de Serbia şi nici de multe alte state, între care şase state europene, inclusiv România). Belgradul, prin ministrul apărării Aleksandar Vulin, a declarat că legea este o ameninţare la adresa păcii şi o ameninţare la adresa „Serbiei şi a sârbilor”, adăugând că „nu poate exista nicio forţă armată în Kosovo, decât KFOR (misiunea trupelor NATO), atâta vreme cât este valabilă rezoluţia 1244”. Un oficial NATO a replicat că „este la latitudinea autorităţilor kosovare să decidă structura, mandatul şi misiunile FS”. Situaţia este cu atât mai gravă cu cât ambasada SUA din Pristina a declarat că „nu a fost consultată şi nici anunţată din timp pentru a analiza proiectul de lege în vederea înţelegerii scopului şi a consecinţelor”, reamintind că eforturile SUA recente s-au concentrat asupra normalizării relaţiilor dintre Kosovo şi Serbia. Având în vedere că SUA se desolidarizează de acţiunea Pristinei (la fel ca şi reprezentanta UE, Federica Mogherini) şi s-au concentrat asupra normalizării relaţiilor dintre Pristina şi Belgrad, acceptându-se soluţia la care se ajunsese, de comun acord, între cele două părţi, de schimb de teritorii, se pune întrebarea cine este sponsorul acţiunii, căci Pristina nu poate să acţioneze singură? Ştim că Germania s-a opus rezolvării normalizării situaţiei prin schimbul de teritorii, dar să încurajezi Pristina să se înarmeze e cu totul altceva. Oricare ar fi sponsorul, apare o întrebare firească: nu era mai firesc să se aprobe paşii de normalizare a relaţiilor dintre cele două state (de facto, Kosovo este stat, indiferent de nerecunoaşterea lui de o serie de state) înainte să se aprobe un element, FS kosovare consolidate, care poate duce la conflict. Şi cine îşi asumă situaţia în care o FS kosovară consolidată şi armata sârbă se vor ciocni la nord de Ibar? Asta în condiţiile în care situaţia se putea rezolva mai întâi politic, urmând ca apoi să se dezvolte şi FS kosovare. A.Vulin a catalogat legea ca fiind o ameninţare la adresa păcii şi, din păcate, având în vedere ultimele acţiuni de incursiune ale militarilor FS la nord de râul Ibar, dar şi înarmarea Serbiei de către Rusia, nu a prea greşit.

IV. REPUBLICA MOLDOVA. Puterea dictatorială condusă de Vladimir Plahotniuc a eşuat în încercarea de a-şi asigura o „acoperire europeană”. Astfel, în şedinţa din 18.10, Parlamentul RM a respins (întrunind doar 54 de voturi din cele 67 necesare) propunerea Partidului Democrat, majoritar, de a modifica Constituţia prin introducerea unui articol care să se prevadă că „integrarea europeană este obiectivul strategic de dezvoltare a Republicii Moldova”. Socialiştii lui Igor Dodon opunându-se din start, puterea avea nevoie de votul parlamentarilor PLDM şi PL, dar aceştia au refuzat, considerând că acţiunea nu este decât un joc al puterii, în vederea păstrării unei aparenţe pro-europene, pentru puterea dictatorială a lui V.Plahotniuc. Demonstrativ, PL (pro-românii, conduşi de Mihai Ghimpu) au condiţionat votul lor de introducerea în Constituţie şi a „limbii române” în locul „limbii moldoveneşti”, aşa cum a apărut în Declaraţia de Independentă şi pentru care există o decizie a Curţii Constituţionale. Fireşte, partidul „pro-european şi pro-românesc” (cel puţin la mâncat banii) al lui V.Plahotniuc a refuzat. Motivul real al refuzului PL de a vota a fost dezvăluit de Mihai Ghimpu: PL nu putea cauţiona o manevră de-a lui V.Plahotniuc, aceea de a face o alianţă guvernamentală post-electorală cu I.Dodon, invocând faptul că aceasta nu ar dăuna ţării, de vreme ce orientarea europeană este protejată de constituţie. Probabil, situaţia este mai gravă, lui V.Plahotniuc fiindu-i frică de faptul că, fără sprijinul politic al Vestului (sprijin forţat fie şi printr-o „impostură constituţională”), Moscova îl va elimina de pe scena politică, dacă nu se va supune voinţei ei.

Săptămâna aceasta – evoluţii de urmărit:

            ● Rusia-SUA. Consilierul SUA pentru securitate naţională, John Bolton, va vizita Moscova şi va discuta problemele în dispută, de la relaţiile bilaterale şi Ucraina, la Siria şi Iran. Discuţiile vor fi marcate de anunţul făcut de SUA că vor ieşi din INF, fapt care a înfuriat Kremlinul. Măsurile care vor fi luate de Rusia şi de SUA după renunţarea la INF, vor marca securitatea noastră naţională.

            ● UE: Brexitul va rămâne în faza critică, mai ales la…Londra, unde este de aşteptat amplificarea crizei politice, în condiţiile în care guvernul Teresei May nu are sprijinul majorităţii Partidul Conservator în implementarea proiectului de acord pe care îl discută cu UE şi nici a soluţiei prelungirii perioadei de tranziţie. Astfel, nu poate fi exclus un vot de neîncredere în Parlament, deschizându-se posibilitatea unui Blind Brexit, dar şi cea a unei reacţii care să ducă la un al doilea referendum. Problema bugetului italian va ocupa prim planul zonei Euro, consecinţele unei politici economice populiste la Roma având efecte economice, atât pe termen scurt, cât, mai ales, pe termen lung, asupra zonei Euro şi a UE. Momentul crucial va fi 29.10, când Bruxelles va respinge proiectul de buget, dacă Roma nu e flexibilă. Problema tendinţelor antidemocratice din Polonia şi Ungaria (la care este adăugată, din ce în ce mai des, şi România) vor ocupa agenda la Bruxelles, UE fiind hotărâtă să stopeze aceste evoluţii.

● CSI: După ce guvernul din UCRAINA a ajuns la un acord de principiu cu FMI care o salvează de la faliment, îndeplinind cerinţa de creştere a preţului gazului, este de urmărit reacţia socială, alegerile prezidenţiale, moment aşteptat de Rusia, apropiindu-se. În ARMENIA, Nikol Pashinian, un premier dornic de reformă, a demisionat, forţând astfel alegeri parlamentare. Dar pentru asta, are nevoie de sprijinul promis de „primul oligarh al ţării”. Nikol Pashinian are un atuu: sprijinul popular.

● ORIENTUL MIJLOCIU: ARABIA SAUDITĂ va încerca, în continuare, să muşamalizeze crima politică din consulatul său din Istanbul, miza politică fiind mare. Cât de reală poate fi reforma anunţată de prinţul moştenitor?

IRANUL se pregăteşte de momentul zero al sancţiunilor americane, sperând că acordul semnat cu Rusia, cu ştiinţa europenilor, îl va salva. Recenta remaniere guvernamentală arătă că tensiunile interne pot creşte. Cum vor reacţiona SUA, care vor rezultate de pe urma sancţiunilor, vom vedea.