Putin - un pragmatist în prelungiri?

Este preşedintele Putin un personaj în alb şi negru?

Răspunsurile la această întrebare ar trebui să se alinieze fie pe percepţia generală / majoritară pe care o are în Vest, de simbol întunecat al autocraţiei ruse, fie pe simbolistica patriotică pe care a generat-o în Rusia, dar nu numai, prin imaginea de patron şi apărător al intereselor Rusiei. Probabil, realitatea este într-o zonă intermediară: preşedintele Rusiei nu este nici sursa primordială a răului dinspre Rusia către Occident, dar nu este nici politicianul angelic, care utilizează numai ceea ce este permis, onest şi acceptat pentru a promova interesele Kremlinului. Patria iartă dacă se simte protejată.

Desigur, în Vest, mai ales în ultima perioadă, preşedintele rus este asociat cu majoritatea evenimentelor care au cauzat fragmentări în viaţa politică a unor state – Brexit, în Marea Britanie, alegerile prezidenţiale din SUA din anul 2016, cu războiul hibrid, cu anexări de teritorii, ici şi colo, cu conflicte îngheţate, cu intervenţii armate pentru „prieteni”. Dar acest lucru nu se întâmpă doar pentru că este implicată o „mână lungă a Kremlinului” în aceste evenimente (ea existând, desigur, dar de multe ori orbecăind pentru că realităţile occidentale şi din restul lumii sunt mult prea complexe pentru a fi manipulate doar de câţiva experţi ai SVR sau GRU), ci şi pentru că unele „incidente de parcurs” ale proceselor democratice se pot vinde mai bine opiniei publice dacă sunt prezentate că fiind influenţate de oamenii din umbra Turnului Spasski.

Probabil, mai aproape de adevăr se află analiştii care consideră că ascensiunea la putere a lui Putin este o consecinţă a modului eronat în care Vestul a tratat Rusia în primii ani de după dispariţia Uniunii Sovietice, în perioada preşedintelui Boris Elţân, perioadă în care, se afirmă, Occidentul a pierdut Rusia.

Caracterizarea în alb şi negru, asociază aspectele negative nu doar cu preşedintele, dar şi cu ţara, ceea ce creează atât o imagine falsă asupra realităţilor ruse, dar permite, pe de altă parte, şi Kremlinului utilizarea acestei viziuni occidentale unilaterale pentru a transmite în plan intern că cei „de afară” nu vor  decât distrugerea Rusiei.

O dezbatere mai „nuanţată” ar schimba viziunea noastră asupra Rusiei şi preşedintelui ei?

Putin este o creaţie a perioadei de tranziţie prin care trece Rusia. La fel ca şi ţara, Vladimir Putin este tributar deceniilor de comunism dar şi nevoii de reformă pentru a menţine ţara pe podium, într-o lume în schimbare. Ca şi zecile de milioane de ruşi ai anilor 90, Putin s-a trezit, peste noapte, din cetăţean al uneia din cele două superputeri mondiale, într-un simplu membru într-un stat nou care nu-şi mai putea proteja nu numai graniţele externe, dar nici chiar propria industrie, propriile resurse.

La o scară, desigur, mai redusă, este acelaşi sentiment pe care l-au încercat britanicii când au renunţat, în mentalul naţional, la moştenirea Imperiului Britanic pentru a se integra în Uniunea Europeană. Frustrările au fost mari şi, până la urmă, ele s-au revărsat sub forma Brexit-ului.

Din această cauză, răspunsul Rusiei şi al generaţiei de lideri de tranziţie pe care îi are, cu Putin, ca principal reprezentant, a fost unul emoţional. Şi pentru că Vestul a întins punţi către Rusia mai ales într-un singur sens, pentru a-şi transmite valorile şi pentru a se apropia fizic de graniţele sale, acest răspuns a venit ca reacţie de contracarare a acestora.

Iar rezultatul a fost o potenţială eroare de comunicare dintre părţi. Dacă Rusia a vazut Vestul într-o ofensivă agresivă către valorile sale, către teritoriul naţional, Occidentul a început să personalizeze Rusia ca un spaţiu asemenea lui Putin, dominat de un trecut KGB-ist şi de setea de putere şi de bani. În ce măsură o astfel de caracterizare se poate face liderului rus e greu de răspuns şi oricum clişeele politice şi media, percepţiile însoţitoare nu vor putea fi schimbate. Nici nu sunt foarte relevante pentru moralitatea şi eficienţa deciziilor în calitate de lider naţional: Stalin a murit singur şi sărac, după criteriile comune.

O poveste din biografia de început a lui Putin ne spune că, licean fiind, s-a dus direct la sediul KGB din Sankt Petersburg / Leningrad, interesându-se cum ar putea face parte din această organizaţie, iar ofiţerul de serviciu l-a îndrumat către studii de drept. E greu de spus că aşa funcţionau lucrurile, probabil recrutarea s-a produs mai târziu, dar faptul că e inserată ca moment iniţiatic timpuriu al biografiei neoficiale, arată un angajament. Care nu era neapărat ideologic, pentru că nici KGB-ul nu se ocupa doar de anticomunişti. Mai curând decizia a fost luată pe considerentul că va face parte dintr-o instituţie de elită, privilegiată, a epocii.

Cât despre calităţile demonstrate în acei ani? Şi aici e greu de spus. Nu a fost repartizat în una din structurile de elită ale organizaţiei (Direcţia 1, Spionaj extern), doar ulterior, datorită cunoaşterii limbii germane, învăţate înainte de recrutare, a ajuns într-o misiune oficială externă, dar într-un post fără rezonanţe şi provocări deosebite (ţară socialistă cu trupe sovietice pe teritoriu).

Iar cariera sa în KGB s-a încheiat destul de rapid, oficial vorbind, în 1991, prin demisie, o noutate în acei ani, în general, şi din KGB, în special, pentru a deveni politician. Aşa scrie la biografie, aşa scriem şi noi.

Indiferent cum s-au petrecut lucrurile, este destul de evident că legătura personală cu oamenii de informaţii este foarte puternică şi că viziunea sa de politician despre Rusia şi despre lume este construită pe o platformă care are cele mai multe elemente din zona serviciilor. Şi există diferenţe notabile, nu doar în Rusia, între modul în care percep diplomaţii realităţile din ţara de acreditare şi cel în care membrii serviciilor externe de informaţii văd aceleaşi realităţi. În plan intern, diferenţele sunt şi mai evidente. Politicienii negociază această realitate în funcţie de interese, cei din structurile de informaţii, deşi sunt, în general, mai neutri decât primii, tind însă să exagereze ameninţările, pe o logică de prevenţie.

Cât priveşte acuzele despre tendinţele cleptocratice ale elitei politice ruse şi liderului acesteia, aici, probabil, e nevoie de o delimitare a celor trei straturi ale societăţii ruse, care le continuă pe cele din vremea Uniunii Sovietice:

1.     Rusia normală, comună, a celor care muncesc pentru şi trăiesc din salariu. La fel ca peste tot, într-o ţară normală. Cu, probabil, o mai vizibilă zonă gri, de mită şi corupţie, care să se „ajusteze” la o societate încă neeliberată de vechi năravuri. În perioada URSS, era clasa funcţionarilor, a celor cu studii, dar atât;

2.     Rusia coruptă, a celor care au profitat de perioada de tranziţie, care au înţeles şi utilizat oportunităţile oferite de anii de anarhie, dar şi de stabilizarea ulterioară. În anii URSS era clasa birocraţilor cu studii, dar şi cu poziţii superioare în stat şi partid;

3.     Rusia ideologică, a celor pentru care banii nu mai sunt atât de determinanţi, ei au fost oricum acumulaţi într-o perioadă anterioară, sau vin automat, dar, la această etapă importante sunt puterea însăşi, impunerea viziunii despre prezentul şi viitorul Rusiei, legitimitatea istorică, memoria istorică. Înainte de 1991, era cercul celor din CC al PCUS, Prezidiul Sovietului Suprem, zone aferente.

Putin este, probabil, parte a acestui strat elitist, ideologic în sens larg, care consideră că are o viziune şi o misiune pentru Rusia. Ideologia sa şi a grupului care conduce destinele Rusiei în prezent este un naţionalism adaptat parţial la realităţile lumii de azi dar care continuă să pledeze pentru un rol special al ţării apropiat de cel al unui destin unic: Rusia merită un rol special pentru că este Rusia. Nu contează nivelul PIB-ului, ideologia vremelnică, nu este vorba nici măcar de religie, contează doar мать Россия / mama Rusie. Toate celelalte: dezvoltare economică, trecut istoric, apartenenţă religioasă sunt doar ca să justifice acest enunţ.

La acest capitol, Putin devine un pragmatist care utilizează orice mijloace pentru a menţine mitul ţării inegalabile. Istoria justifică deciziile prezente, religia adaugă conotaţii divine, dreptul (disciplina primordială a preşedintelui) îi raţionalizează juridic spaţiul revendicativ, în timp ce filosofia (latura antropologică şi de studiu al civilizaţiilor, gen Dughin) creează explicaţii superioare pentru decizii concrete (anexarea Crimeei sau mitul Novorossiei, de exemplu).

Preşedintele rus utilizează aceste domenii pe modelul toolbox / trusa de scule prezidenţială, în funcţie de provocarea momentului. Preşedintele rus foloseşte şi oamenii care pot face ca diferitele proiecte să poată fi realizate. Dacă apar probleme, cum e cazul Donbassului, şi e nevoie de o altă abordare, iar prezenţa lor în prim plan devine nedorită, preşedintele se poate dispensa de serviciile acestora. A fost cazul lui Alexandr Dughin, util cât timp mitul Novorossia a părut realizabil, exclus ulterior, inclusiv de la Universitate, când ideile acestuia au devenit utopice, a fost şi cazul lui Igor Strelkov, unul din promotorii independenţei Crimeei şi Donbassului ca etape pentru unirea cu Rusia, demis în 2014 şi trecut în planul doi al acţiunilor Rusiei în estul Ucrainei. Pare a fi cazul şi lui Vladimir Surkov, înlocuit recent, ca negociator rus pentru Ucraina, de mai titratul în planuri de reintegrare a fostelor state sovietice, Dimitri Kozak.

Un sistem care se lucrează pentru liniştea preşedintelui

Deciziile luate în momente critice îl arată pe preşedintele rus mai curând în postura unui pragmatic şi a unui oportunist, în sensul utilizării situaţiei momentului pentru a reacţiona mai rapid decât alţi lideri internaţionali de calibru. Desigur, în Vest analizele sunt tentate în a face aprecieri exagerate despre capacităţile strategice ale liderului rus, despre managementul multidimensional al situaţiei internaţionale. Problemele internaţionale ale Rusiei, precum şi relativa stagnare economică nu demonstrează însă o strategie complexă, oricum nu una care să schimbe fundamental lucrurile în bine pentru Rusia.

În fapt, Rusia nu funcţionează pe sistemul unei centralizări şi ordini matematice, e prea mare pentru asta, prea mari diferenţele dintre regiuni. Unii analişti numesc această stare „autocraţia liberală”, cu „l” mic. Este o definiţie care a fost relativ corectă şi în perioada ţaristă şi este, tot parţial, şi în prezent. Este un fel de dictatură care permite iniţiative şi economia de piaţă, cu condiţia să nu interfereze cu interesele Centrului.

Tot în aceste condiţii, sunt permise şi critica şi demonstraţiile publice. Dacă au drept ţintă o problematică locală, un guvernator rău intenţionat, o corupţie regională, nu e nicio problemă. Dacă nu-şi menţin locul şi privesc mai sus, are cine să intervină. Protestatarii trebuie să respecte şi ei o regulă nescrisă: atât timp cât se adresează unor aspecte apolitice, gen mediu, corupţie, decizii administrative, protestul e permis. Dacă se trece în plan politic, devine problematic. Dacă vizează Centrul, devine periculos.

Putin are, aşa cum spuneam, o viziune despre Rusia şi locul ei în lume, dar detaliile, modul de implementare, mai ales în plan intern, revin structurilor, liderilor locali, organizaţiilor, tuturor celor care au responsabilităţi pe diferite domenii. Aceştia fac acelaşi lucru ca acum 30, sau 40, sau 50 de ani, încearcă să identifice care ar fi cursul de acţiune care l-ar mulţumi pe preşedinte.

Şi uneori acesta e mulţumit, oamenii sunt promovaţi, alteori nu, şi uşa promovării se închide pentru cei care au avut soluţia greşită.

Regimul pe care îl conduce, oricât de negru e prezentat în media internaţionale, nu e unul care îşi lichidează inamicii, e deajuns să-i facă irelevanţi, să-i marginalizeze. După un timp, chiar să-i folosească. Nu acelaşi lucru se poate spune despre trădători. Aceştia trebuie să dispară. Cazurile Litvinenko şi Skripal sunt edificatoare. Dezertarea lor a fost resimţită ca o trădare cu atât mai mult cu cât s-a petrecut în interiorul serviciilor, cele pentru care preşedintele are o abordare specială. Ea a fost agravată de continuarea, şi după ajungerea în noua ţară de rezidenţă, a acţiunilor anti-Kremlin şi anti-Putin, ceea ce a fost interpretat ca rupere a „poniatia” / înţelegerii nescrise că, dacă ai fost subiectul unui schimb / cazul Skripal, retragerea / tăcerea este singura opţiune. Posibil ca şi în aceste cazuri, propunerea să fi venit de undeva de jos în aşteptarea unui moment oportun  în care preşedintele să scrie un „Da” justificativ pe raport.

Şi vine şi un moment în care...

... biologic sau constituţional, lucrurile nu mai pot continua în forma în care au fost consacrate. Propunerile preşedintelui Putin pentru schimbări constituţionale, făcute cu destul de mult timp înainte ca ele să fie cu adevărat implementate, au rolul de a identifica cea mai bună soluţie pentru prezervarea regimului. Diferitele componente ale elitei, care furnizează, uneori, abordări diferite ce ajung pe masa lui Putin, sunt în căutarea unei reforme interioare care să păstreze esenţa, partea vizionar – ideologică, naţionalistă, şi să ajusteze ce este necesar în partea de selecţie a liderilor.

Reforma prevăzută are şi rolul de a menţine unitatea aparatului şi organelor de stat. Numai astfel se poate menţine controlul asupra unei eventuale reacţii critice din societate.

De aceea, rolul liderului este primordial. Propunerile constituţionale ale preşedinteui nu sunt imuabile, ele sunt doar tatonări pentru cea mai bună cale de urmat, pentru Rusia şi pentru sine. Datorită dezbaterii născute prematur despre ceea ce se va întâmpla după anul 2024, Putin a decis să arate că lucrurile sunt sub control. Dezbaterea trebuie să fie sub control şi, eventual, menţinută la un nivel rezonabil spre minim. Pentru că un sistem întreg este aliniat în această verticală a puterii şi are nevoie de confirmarea continuităţii.

La acest moment, despre finalitatea dezbaterii constituţionale, se pot face doar câteva aprecieri generale:

● sistemul va rămâne puternic prezidenţial, cu o serie de ajustări şi transferuri de responsabilităţi către prim-ministru;

● perioada până la 2024 nu este despre discuţia contituţională cât despre identificarea unui succesor;

● dacă nu există un răspuns satisfăcător pentru un Putin-bis, lucrurile se complică şi, eventual, deznodământul se amână;

● ar putea urma o perioadă pe scenariul 2008 – 2012, cu un preşedinte mai slab, vegheat îndeaproape de Putin, într-o calitate nouă, încă neclară;

● referendumul asupra schimbărilor constituţionale va avea loc înainte (de fapt, cu foarte mult timp înainte, dacă se menţine perioada de desfăşurare, în aprilie 2020) ca proiectul propriu-zis să fie definitivat, astfel ca, până în ultimul moment, Putin să aibă posibilitatea de a alege varianta cea mai fezabilă situaţiei. Alegătorii vor vota pentru întărirea instituţiei Consiliului de Stat, fără ca responsabilităţile acestuia, ale preşedintelui său, să fie clar precizate.

Pentru că în fruntea acestuia, de pe acum este preconizat să fie ales ... aţi ghicit!