Propaganda rusă şi răspunsul baltic. Dar şi cel al Europei

Într-un conflict fără graniţe, statele baltice se află pe linia frontului

Statele Baltice continuă să se considere a fi pe linia de front în conflictul acestora, dar şi al aliaţilor din NATO, cu Federaţia Rusă. Este o postură pe care  o cultivă în cadrul Alianţei, din considerente de promovare a unui specific naţional, dar care le e şi impusă datorită contextului special de securitate, cu minorităţi ruse consistente pe teritoriul lor, cu un teritoriu rus enclavă la vest, cu  istorie nu foarte plăcută a relaţiilor bilaterale.

Probabil, dintre cele trei naţiuni, lituanienii sunt cei mai vocali în acest demers, întrucât şi omogenitatea locală este cea mai consistentă, iar Lituania a fost încă din anii 80 ai secolului trecut un fel de purtător de cuvânt al celor trei state în relaţiile cu Moscova. Ceea ce, desigur, i-a atras şi recunoaştere dar şi consecinţe adverse.

Astăzi, cele trei mici naţiuni sunt primele care iau contact cu campaniile ruse de dezinformare şi, deşi sunt vaccinate pentru această confruntare, încă au nevoie de o mobilizare internă exemplară, dar şi de sprijin din partea partenerilor din NATO.

Există o definiţie ad-hoc care reflectă plăcerea pe care o creează utilizarea mijloacelor propagandei pentru slăbirea adversarului, sentimentul aproape artistic pe care mânuitorii estici ai sforilor din acest domeniu îl simt atunci când planifică, desfăşoară şi măsoară în final consecinţele campaniilor desfăşurate în arealul informaţiei. În perioada în care URSS şi Germania de est transmiteau în Occident virusul propagandistic că boala SIDA este o invenţie, o armă biologică a SUA (aşa numita operaţie Infektion), unul din şefii STASI făcea această mărturisire colaboratorilor şi subordonaţilor săi: „prietenii noştri din Moscova o numesc „dezinformaţia”, inamicii noştri din SUA îi spun „active measures” / „măsuri active”, eu, dragii mei, prefer ‚amuzament”.

Această stare pare a fi şi la originea campaniilor prezente de dezinformare realizate de Kremlin, a căror virtuozitate depăşeşte nivelul unei simple executări de ordine. Ceea ce Moscova realiza în anii 70 sau 80 ai secolului trecut în materie de „dezinformaţia”, este valabil şi astăzi, tehnologiile diferă. Gândirea strategică din spatele acestor campanii este aceeaşi, dar astăzi există reţelele sociale, mass media cu acoperire globală, schimbările dramatice şi revoluţionare în comunicare înregistrate de la o zi la alta.

Iar pentru că a rămas pe aceleaşi coordonate, această gândire strategică sub care sunt desfăşurate campaniile de dezinformare cuprinde aceleaşi direcţii, etape, acelaşi mod de lucru, adaptat însă pentru a utiliza tehnologiile contemporane:

● lansarea unei naraţiuni false, astăzi este un fake news, într-un domeniu de interes pentru Rusia, dar care să acopere / ascundă orice conexiune directă cu Kremlinul. De aceea, momentul iniţial se produce departe de ţinta propriu-zisă, dar rostogolirea şi hiperbolizarea informaţiei este realizată prin intermediari, „idioţii utili”, majoritatea în necunoştinţă de cauză, în final devenind un subiect public la locul şi momentul preconizat. Pentru a fi credibil, conţinutul mesajului transmis trebuie să reflecte parţial ingrijorări sau emoţii publice, de aceea emiţătorul iniţial trebuie să fie în cunoştinţă de cauză privind starea de aşteptare a cetăţenilor din mediul ţintă;

● naraţiunea falsă trebuie să contribuie la creşterea diviziunilor interne din acest mediu ţintă, slăbiciunile trebuie folosite, divergenţele interne (minorităţi vs. majorităţi, rural vs. urban, sexuale, religioase etc.) trebuie exacerbate, o stare de haos social şi informaţional trebuie să devină normă;

● războiul informaţional se transformă în război împotriva informaţiei, iar jurnaliştii ajung pierderi colaterale, nimic nu mai este adevărat, totul este posibil, adevărul public este din ce în ce mai greu de promovat şi apărat;

● repetarea strategiilor are drept consecinţă şi revenirea la contexte confruntaţionale trecute, upgradate doar pentru a fi în pas cu tehnologiile şi vremurile: Războiul Rece 2.0, Cortina de Fier 2.0, „Active Measures” / „Dezinformaţia” 2.0.

Noua Cortină de Fier trece astăzi pe la graniţele de est ale statelor baltice şi Ucrainei, continuând până în Georgia.

Strategia de implementare a unei informaţii false cerea, acum câteva decenii, timp şi algoritmuri complicate, reţele umane de sprijin. Astăzi, timpul s-a concentrat, tehnologia ajută la stabilirea momentului în care fake news ating publicul, la activarea forumurilor de discuţii, la preluarea de marile reţele media. Strategia este aceeaşi, ciclul s-a scurtat, decizia s-a debirocratizat. Efectul / obiectivul este obţinerea de victorii locale asupra populaţiei ţintă, o schimbare de atitudine de proporţii mari fiind imposibilă în actualul mediu deschis şi competitiv de informare. Dar reţelele umane continuă să existe, la un alt nivel.

Noua „internaţională”, „Tango Noir” / „Tango Negru” cum mai este definită în cercurile analitice, este constituită din actori politici europeni, şi nu numai, naţionalişti, lideri şi activişti de extremă dreapta / stânga, a căror agendă se regăseşte alături de cea a lui Vladimir Putin. Misiunea lor este de a contribui la credibilizarea, prin preluare şi diseminare, a mesajelor conţinute în campaniile de dezinformare, dând în acelaşi timp un statut de respectabilitate acestora.

Ţintele dezinformării ruse în statele baltice

Statele baltice reprezintă un poligon preferat pentru campaniile ruse de dezinformare, din mai multe motive:

● există o expertiză puternică privind aceste state, foste membre ale URSS;

● comunităţile ruse sunt puternice şi nostalgice;

● media ruse sunt prezente şi numeroase;

● datorită populaţiei numeric reduse şi teritoriului accesibil, se pot exersa scenarii şi campanii cu mize care depăşesc spaţiul adiacent estului Mării Baltice, cele trei ţări fiind cobaii de conjunctură şi la îndemână ai Moscovei.

Subiectele acestor campanii intră şi ele în anumite standarde, deşi pot fi adaptate specificului fiecăruia dintre aceste state:

● însămânţarea / cultivarea neîncrederii în instituţiile naţionale (Lituania);

● prezentarea acestor state ca „state eşuate” (Lituania);

● prezentarea NATO ca o alianţă incapabilă să le apere independenţa şi suveranitatea (toate statele baltice);

● promovarea valorilor ruse, în varianta lor conservatoare, naţionalistă, tradiţionalistă, cu  tentă de paternalism şi protecţionism al „micilor culturi”, pentru a le pune în antiteză cu valorile ccidentale, mult prea liberale, tinzând spre libertine (Letonia, Estonia);

● creşterea tensiunilor etnice (mai mult în Letonia, Estonia).

Interpretarea tendenţioasă a unor realităţi din cele trei state este utilizată pentru a înlocui cauzele adevărate ale unor procese şi fenomene cu cele utile acestor campanii:

● dacă sondajele arată neîncredere în unele instituţii publice (exemplu cel mai pregnant fiind parlamentul, văzut negativ nu numai în statele baltice ci şi în majoritatea statelor europene) înseamnă că statul este eşuat;

● dacă există o puternică migraţie către vest, în interiorul UE, concluzia este aceeaşi, iar aceste state sunt tratate ca şi cum ar fi pe acelaşi picior de egalitate cu furnizorii de migranţi din Asia sau Africa.

Lituania – câteva exemple din războiul informaţional

Pentru că am început cu statele baltice, vom continua cu un exemplu din această regiune. Unul din domeniile / ţintele predilecte ale campaniilor ruse este prezenţa NATO pe teritoriile acestor state. Întrucât în această perioadă contingentul de militari NATO dislocat pe teritoriul Lituaniei este condus de Germania, nu a fost prea greu pentru media ruse să însoţească materiale despre această prezenţă cu titluri gen „A doua ocupaţie germană”. Aceste comentarii media nu se adresează doar minorităţii ruse,  obiectivul fiind stârnirea de controverse în interiorul comunităţii mai largi, lituaniene, unde există încă dezbateri despre cel de-al doilea război mondial.

Un alt exemplu, foarte recent, este o informaţie, documentată şi cu o fotografie, prezentând un tanc german actual (inserat prin Photoshop) care intră într-un cimitir evreiesc din Lituania. Materialul a reuşit să trecă de filtrele locale şi să fie preluat de media internaţionale, în special de cea din Israel. În acest exemplu se regăsesc o parte din elementele enumerate anterior:

● momentul ales a fost cel al unor intense dezbateri interne în societatea lituaniană, coroborate cu incidente izolate, privind relaţiile cu comunitatea evreiască în timpul celui de-al doilea război mondial şi ulterior;

● punctul de start îl reprezintă un fake website / un sit internet fals, creat de aşa numitele „media sleeper cells”, cu aparenţă de reprezentant  al unei comunităţi (sunt date şi nume, numere de telefoane ale unor persoane publice, fără ca acestea să aibă vreo legătură cu respectivul site) , până la momentul în care este lansată informaţia destabilizatoare. După ce informaţia este preluată, site-ul încetează să mai fie funcţional;

● informaţia deja preluată, începe să fie bază pentru acţiuni de solidarizare publică (petiţii online / ulterior unele şterse sau combătute de autorităţi, scrisori către parlament) sau transferată în mediul internaţional.

Totul este realizat în limba engleză, pentru a permite imediat preluarea internaţională şi a nu mai depinde de o traducere locală (anterior, aceste fake news din  media lituaniene erau realizate în limba lituaniană şi autenticitatea informaţiei putea fi uşor verificată).

Un exemplu colateral este cel al unor bloguri create pe platforme publice, gen Wordpress, în care sunt inserate materiale propagandistice despre istoria ţării, despre actualitatea politică şi, unde, în anumite conjuncturi apar dezvăluiri sau acuze la adresa unor personalităţi publice. Una din aceste dezvăluiri, aruncată pe piaţa media în perioada „MeToo” / „#MeToo movement”, despre ministrul apărării lituanian, a fost chiar transferată, printr-o operaţie de hacking, pe portalul televiziunii naţionale.

Poligonul baltic este extins la nivelul UE

În anul 2014, după începerea conflictului din estul Ucrainei şi anexarea Crimeei, Rusia a introdus pe lista campaniilor sale de dezinformare şi Uniunea Europeană, ca ţintă directă, încheind astfel o perioadă lungă de timp în care a cochetat cu prezentarea UE ca fiind partenerul model, în opoziţie cu recalcitranta SUA. Declanşatorul acestei atitudini a fost solidaritatea manifestată de statele UE, ulterior anexării Crimeei,  pusă în practică sub forma unui regim sever de sancţiuni. Chiar şi „prietenii” Kremlinului au fost la unison în concluzia comună că acţiunile Moscovei au depăşit limitele unui comportament european.

„Pedeapsa” de la est a venit sub forma schimbării limbajului diplomatic în relaţiile Kremlinului cu UE, a unei agresivităţi crescute în argumentele părţii ruse şi, mai ales, în transferul algoritmului campaniilor de dezinformare şi al principalelor naraţiuni ale acestora, exersate deja în statele baltice, în direcţia Uniunii Europene.

Campaniile de dezinformare au însă un preţ, pe lângă costurile cu producerea şi implementarea lor, care se reflectă în relaţiile bilaterale, în modul în care Kremlinul relaţionează cu statele din vest sau, mai curând, în dialogul acestora cu Moscova. Preţul este plătit prin schimbările produse, marea majoritatea către negativ, în modul în care se discută la acest nivel, pentru că:

● prin dezinformare repetată, scade nivelul încrederii reciproce între Moscova şi Bruxelles către limite greu recuperabile;

● din cauza dezinformării agresive, modul de comunicare diplomatic devine caduc, chiar şi diplomaţii preferând strategii şi mijloace publice de comunicare;

● se cultivă oportunismul relaţiilor internaţionale, iar dezinformările trebuie să primească un răspuns imediat, context în care  cutumele diplomatice devin şi ele piedici;

● aceste campanii de dezinformare produc pierderi chiar şi „trupelor proprii”, „prietenilor”, în sensul că statele europene care au, în general, politici pozitive / tolerante faţă de Moscova sunt puse într-o situaţie dificilă în faţa avalanşei de acţiuni şi fapte produse de propaganda rusă, făcându-le să revină alături de partenerii europeni.

Astfel că, după 2014, Uniunea Europeană a trecut, într-un  ritm accelerat la crearea structurilor şi implementarea strategiilor de contracarare a campaniilor ruse de dezinformare:

● în 2015 s-a creat echipa de comunicare strategică pe direcţia est, componentă a Serviciului European de Acţiune Externă;

● s-a întărit cooperarea cu societatea civilă eurpeană;

● s-a creat reţeaua independentă de verificatori media;

● s-a elaborat codul de practici împotriva dezinformării (2018);

● s-a realizat planul de acţiune al Comisiei Europene pentru combaterea dezinformării (2018);

● s-a creat sistemul de alerte (2019);

● s-a finalizat pachetul anti-dezinformare pentru perioadele electorale.

Chiar şi atât de hulitul GDPR (General Data Protection Regulation) care ne întâmpină la deschiderea unui site internet oficial sau la contactul cu orice instituţie, cerându-ne acordul pentru datele personale, are o componentă de protecţie împotriva dezinformării.

Desigur, în acest demers se nasc şi o serie de dileme privind reglementarea excesivă a acestui domeniu, ce mai rămâne secret în comunicarea publică, libertatea de exprimare vs. responsabilitatea impusă, promovare vs. propagandă. Şi tot ca o pierdere colaterală, dar importantă, a acestei discuţii aprinse despre campaniile ruse de dezinformare este chiar escaladarea conflictului comunicaţional dintre UE şi Rusia.

Dar într-un conflict impus de una din părţi, chiar dacă „dezinformaţia” împrumută şi din plăcerea „amuzamentului”, bătăliile se poartă cu toată duritatea permisă de mediul informaţional.

Pentru că este posibil ca acesta să fie singurul război, pe lângă cel economic, pe care atât UE, cât şi Rusia, şi-l pot permite.