19 ianuarie 2020

Programul iranian de rachete balistice şi de croazieră

Sandu Valentin Mateiu

Programul de rachete iranian reprezintă un remarcabil arsenal de descurajare şi de atac, preventiv sau de răspuns. În conflictul dintre Iran şi SUA, escaladarea produsă de uciderea gl. Soleimani a dus la utilizarea de către Iran a principalului mijloc de răspuns pe care îl are, rachetele balistice. Deşi nu este prima dată când Iranul loveşte asumat (a mai lovit, în replică, Irakul, în războiul cu acest stat din anii ’80, şi, mai recent, tabere ISIS în Siria), Teheranul obişnuind să atace neasumat (cazul atacului asupra rafinăriilor saudite) sau prin proxy săi din Yemen, Irak, Liban şi Palestina, această ultimă lovitură este remarcabilă atât prin asumarea ei, cât şi prin amploare (deşi nu a produs, din calcule politice, pierderi umane).

Sursă foto: Mediafax

Din perspectivă militară, atacul  a demonstrat capacitatea Iranului de a lansa „în salvă”, respectiv cea de a executa un atac masiv, dificil de interceptat chiar şi de către cele mai moderne sisteme de apărare antirachetă (Teheranul a remarcat faptul că atacul a fost detectat, dar nu a fost interceptat de către forţele americane din zonă).  

De remarcat, Teheranul şi-a adaptat eficient răspunsul: în cazul atacului asupra bazelor americane din Irak, a folosit rachete balistice precise asupra bazei Al Asad, dar neghidate asupra bazei din Erbil (mesajul fiind şi pentru liderii kurzi), iar în cazul atacului asupra rafinăriilor saudite, rachete de croaziere foarte precise.

Geneza şi istoricul programului de rachete iranian.

Iranul a optat să dezvolte rachete balistice ca principal mijloc de descurajare, dar şi de atac, prin interpuşi sau direct, a adversarilor săi. Având forţe terestre şi navale cu capacităţi limitate şi divizate (de fapt, două armate: armata ordinară, slab finanţată şi pregătită, şi „armata ideologică”, Corpul Gardienilor Revoluţiei Islamice/CGRI, atotputernică, nu numai militar, ci şi politic şi economic, dar specializată în acţiuni asimetrice) şi forţe aeriene foarte reduse, cantitativ şi calitativ, Teheranul nu a avut altă soluţie decât pe cea a rachetelor balistice şi de croazieră.  

Geneza programului de dezvoltare are legătură nu numai cu această alegere strategică, dar şi cu trecutul relativ recent al Iranului, când Teheranul a trebuit să găsească o soluţie militară de răspuns Irakului condus de Sadam Hussein, în războiul sângeros care a durat aproape un deceniu şi în care Irakul a beneficiat de sprijinul URSS, Franţei şi al majorităţii ţărilor arabe din Golf (protejate, la rândul lor, de SUA în „războiul tancurilor petroliere”). Atunci, pentru a răspunde atacurilor irakiene asupra oraşelor sale, Iranul a achiziţionat, din Siria, rachete Scud cu care a replicat prin atacuri asupra oraşelor irakiene.

Ulterior, Iranul a apelat la Coreea de Nord şi la China, iar, relativ recent, a achiziţionat ilegal, din Ucraina, un lot limitat de rachete (de croazieră, Kh 55, de producţie sovietică).

Programul rachetelor balistice, completat, relativ recent, de cel al rachetelor de croazieră, reprezintă una dintre capacităţile militare cele mai puternice pe care le are Iranul, atât pentru un răspuns militar de amploare asupra bazelor sau altor obiective americane din regiunea Golfului şi din regiunile limitrofe (dar, la limită, şi din sud-estul Europei), precum şi asupra Israelul sau a altor aliaţi ai SUA din regiune. În contextul politico-militar din Iran, nu este de mirare că atât unităţile de rachete, cât şi programele de înzestrare cu acestea sunt sub controlul CGRI. Prin continuarea acestui program, cel mai dezvoltat al unei puteri nenucleare, Iranul a ignorat avertismentele americane şi apelurile europene privind stoparea lui, în contextul rezoluţiei ONU privind nedezvoltarea de rachete care sunt capabile să aibă încărcătură nucleară (în contextul programului iranian de dezvoltare a bombei nucleare, încheiat cu acordul de denuclearizare, dar reluat recent).

Pe de altă parte, militar, Teheranul nu a avut de ales, neavând bomba nucleară şi nici alte sisteme de armament convenţional performante care să îi asigure gradul de descurajare necesar pentru a îl proteja de răspunsurile militare ale adversarelor sale la executarea de atacuri hibride, neasumate şi, de multe ori, cu caracter terorist, de către forţele Quds (elita CGRI, braţul extern al Iranului) sau de către proxy săi. Trebuie avut în vedere că Iranul nu are capacitatea de a îşi crea şi de a folosi eficient o aviaţie modernă (din varii motive: financiare, politice, izolarea internaţională, limitare tehnologică).

Mai există un argument, cel financiar. În faţa duşmanilor săi, „ideologici”, SUA (pentru că l-a sprijinit pe şah şi pentru întreaga politică a SUA împotriva regimului ayatolahilor, care a dus la desemnarea SUA ca fiind „Satana”), Israel (ideologia regimului religios şiit de la Teheran identifică „eliberarea Ierusalimului” ca pe o necesitate a politicii sale externe. Demn de reamintit, Iranul condus de şah şi Israel au fost … buni aliaţi! Paradoxal, în prezent, chiar politica Teheranului reprezintă  unul din factorii principali, duşmanul comun, care au dus la apropierea dintre Israel şi monarhiile sunnite din Golf) şi a celor tradiţionali (regatele arabe sunnite din Golf, în frunte cu Arabia Saudită), care au o forţă militară remarcabilă, respectiv cheltuieli militare uriaşe (numai şase state arabe din Golf cheltuiesc de 180 de ori mai mult pe înarmare decât Iranul !), acest program a fost singura soliţie fezabilă.

Programul de rachete reprezintă şi o parte componentă a programului nuclear iranian: a avea, cu adevărat, bomba nucleară operaţionalizată eficient nu înseamnă numai a produce o bombă nucleară, dar şi a avea vectorii, respectiv platformele care asigură transportul la ţintă al bombei, asta însemnând, rachete balistice şi de croazieră capabile să aibă o încărcătură nucleară şi „transformarea” bombei într-una transportabilă de către aceste rachete (adaptarea bombei, inclusiv miniaturizare, dar nu numai, până când aceasta devine „încărcătura nucleară” a unei rachete purtătoare, capabilă, la rândul ei, să transporte o asemenea încărcătură).

De remarcat, atât programul de dezvoltare cu rachete, cât şi comanda unităţilor de rachete balistice şi de croazieră se află sub comanda „armatei ideologice”, omniprezentul Corp al Gardienilor Republicii Islamice.

Caracteristicile tehnico-tactice ale rachetelor iraniene[1]

Rachetele balistice şi de croazieră vor fi prezentate în funcţie de raza de acţiune şi în context regional, menţionând regiunea care se află în raza de acţiune a lor. Ne vom concentra pe cele trei clase de rachete mai importante, rachete balistice cu rază scurtă de acţiune, SRBM, rachete balistice cu rază medie de acţiune, MRBM, şi rachete de croazieră lansate de la sol, LACM, deşi Iranul mai are în arsenalul său: 1) o gamă largă de rachete balistice tactice, cu raze de până la 100 km, folosite în mod curent de către proxy săi din regiune în atacuri asupra Israelului; 2) rachete pentru lansarea sateliţilor (SLV); 3) rachete anti-navă, dintre care cea mai eficientă este racheta de provenienţă chineză C-802 (cu care Hezbollah a lovit o corvetă israeliană din clasa Sa’ar 5 în 2006).

De menţionat, unele dintre rachete balistice au capacitatea de a transporta încărcătură nucleară (dar pe care Iranul nu le are, încă). Oricum, Iranul lucrează la creşterea preciziei, astfel încât efectul la ţintă să fie maximizat, chiar şi cu o încărcătură convenţională.

Rachetele cu rază scurtă, SRBM, cu raze de acţiune între 150 şi 800 km, au  capacitatea de a lovi toate statele vecine Iranului. În ordinea crescătoare a razei de acţiune, aceste SRBM sunt: 1) Tondar 69, cu rază de acţiune de 150 km; 2) Fateh-110, cu rază de 300 km, Shahab-1, cu rază de acţiune de 330 km, Shahab 2, cu rază de acţiune de 500 km,  Zolfaghar, cu rază de acţiune de 700 km şi Qiam-1, cu rază de acţiune de 800 km. Deşi pare o varietate mare de rachete, seria are o bază iniţială comună, racheta sovietică Scud cumpărată de Iran din Siria şi, apoi, a unor variante ale acesteia, din Coreea de Nord, urmate de modificări progresive care au dus la îmbunătăţirea caracteristicilor tehnico-tactice.

Cele mai cunoscute rachete SRBM, fiind produse în număr mare sunt Fateh-110 şi Shahab-1. Fateh-110 a fost transferată şi către proxy. De menţionat, Iranul are capacităţi importante de producere a rachetelor balistice şi de croazieră, dintre care una situată la Parchin[2]. Iranul a căutat să construiască facilităţi de producere a rachetelor tactice în Siria[3], respectiv Liban. Cele din Siria au fost lovite sistematic de aviaţia israeliană, care a încercat să împiedice orice transfer de asemenea arme din Siria în Liban, către Hezbollah (se pare că facilităţile din Liban au rămas în faza iniţială de construcţie, în urma ameninţărilor repetate venite din partea Israelului).

Rachetele balistice MRBM iraniene au raze între 1300 km şi 2000 km, putând lovi obiective în întreaga regiune a Orientului Mijlociu, inclusiv Israel, până în partea sud-estică a Europei. Acestea sunt în principal, racheta Shahab 36 (cu rază de acţiune de 1.300 km) şi variantele sale, Emad (cu rază de acţiune de 1.700 km) şi Ghadr 1 (cu rază de acţiune de 1.950 km), precum şi Sejjil7 (cu rază de acţiune de 2.000 km) şi Khorramshah (cu rază de acţiune 2.000 km, în dezvoltare). Racheta de bază este Shahab 3, de la care au plecat cele mai multe dezvoltări.

Încărcătura de luptă a rachetelor balistice a crescut, în funcţie de nevoile operaţionale. „Caii de bătaie” fiind rachetele SRBM Shahab-1, Fateh-110, Shahab 2 şi MRBM Shahab 3, prezentăm greutatea încărcăturii de luptă a acestora:  ~ 1000kg (Shahab-1), 500 kg (Fateh-110), ~ 800 kg (Shahab 2) şi 1200 kg (Shahab 3). De menţionat, Shahab-1 şi Fateh-110 pot avea şi încărcătură chimică, iar Shahab 3 şi încărcătură nucleară. De asemenea, s-a lucrat la creşterea preciziei rachetelor, fireşte, adaptat cerinţelor operaţionale şi a costurilor (la acelaşi cost, mai multe rachete nedirijate versus mai puţin rachete dirijate).

Cea mai recentă achiziţie a Iranului o reprezintă rachetele de croazieră. Iranul are o nouă armă, rachete de croazieră: cu rază scurtă de acţiune, Soumar (cu rază de 150 km) şi cu rază medie de acţiune, Ra'ad8 (cu rază de 2500 - 3000 km). Aşa cum a dovedit-o atacul asupra rafinăriilor saudite, Ra'ad este o armă teribilă, asigurând Iranului nu numai neasumarea loviturii, dar şi o rază de acţiune remarcabilă, putând lovi întreg Orientul Mijlociu, dar şi pe cea limitrofă, inclusiv sud-estul Europei. Foarte probabil, Ra'ad provine din remarcabila rachetă de croazieră sovietică Kh 55. Constructorii iranieni i-au adăugat un booster (motor de start cu combustibil solid, Kh 55 fiind lansată din aer, în timp ce Ra'ad este lansată de la sol) şi au încercat să îi modifice şi motorul de propulsie (fireşte, „air breathing”: oxidantul este oxigenul luat din atmosferă), existând discuţii legate de raza reală a acesteia (undeva, între 2500 şi 3000 km, de vreme ce racheta nu are rezervoare de combustibil conforme).

Unele dintre rachetele balistice utilizează combustibil solid, fapt care permite reducerea timpului de pregătire a rachetei, respectiv menţinerea unui timp mai mare pe lansator, dar reduce din flexibilitatea ajustării parametrilor traiectoriei. De asemenea, rachetele au fost instalate pe lansatoare mobile (TEL) sau pe rampe protejate în buncăre (unele săpate în stâncă, prezentate de CGRI ca fiind inexpugnabile), fapt care a dus la o creştere semnificativă a survabilităţii platformelor de lansare: Iranul poate lansa o lovitură de răspuns, după ce a fost atacat.  

Principala caracteristică a programului de rachete balistice şi de croazieră iranian este reprezentată de rapiditatea ciclului de producţie (de la achiziţionare din exterior a unor rachete, la începerea producţiei interne, îmbunătăţirea parametrilor acestora - trecerea propulsiei pe combustibil solid, rachete cu mai multe trepte, perfecţionarea sistemului de ghidare) cu costuri de producţie competitive, precum şi operaţionalizarea lor şi transferul către proxy (care le folosesc şi mai eficient, într-o strategie de neasumare de către Iran a acestor atacuri).  

Unităţi de rachete balistice şi de croazieră. 

Pe lângă cea a caracteristicilor tehnico-tactice ale rachetelor, atât de prezentate şi dezbătute, întrebarea principală este cea a capacităţii militare reale a Iranului de a lansa atacuri cu aceste rachete.

Apelând la surse credibile[4], apreciem că există cel puţin o brigadă cu rachete SRBM şi un batalion cu rachete MRBM, respectiv circa 100 de lansatoare SRBM şi 50 de lansatoare MRBM. Estimările maxime merg până la existenţa a cinci brigăzi de rachete (tactice, SRBM, MRBM şi de croazieră).

Estimările privind rachetele sunt de circa 400 SRBM, cele MRBM fiind, probabil, în număr mult mai redus.

În privinţa capacităţii operaţionale, Iranul a demonstrat-o executând lovituri precise, în salvă, cu rachete balistice SRBM (ultima dată, în recentul atac asupra bazei Al Asad americane din Irak) şi cu rachetele de croazieră (în atacul asupra rafinăriilor saudite).

Programul de rachete iranian, o ameninţare internaţională

Programul de rachete balistice şi de croazieră al Iranului s-a născut din necesitate, devenind, însă, o armă teribilă, atât pentru atacuri, asumate sau neasumate, direct sau prin interpuşi, asupra adversarilor săi, cât şi pentru descurajarea acestora. Mai mult, şi prin conexiunea cu programul nuclear, acest program a devenit o problemă regională şi globală.

În situaţia în care tensiunile vor escalada din nou (şi nimic nu va putea împiedica acest lucru dacă Iranul continuă programul său nuclear şi nu se va ajunge la un nou acord de denuclearizare sau respectarea celui deja semnat) putându-se ajunge la război, Iranul va avea ca armă principală de răspuns rachetele balistice şi de croazieră.  

Cu SUA, al căror preşedinte, Donald Trump, care a trimis un mesaj neechivoc: Iranul nu va avea bomba nucleară. Nu este exclus ca primul stat care ar putea ataca să fie Israelul, pentru care programul nuclear şi de rachete iranian reprezintă o ameninţare existenţială. De fapt, Israelul şi Iranul sunt în stare de război, doar că Israelul nu a lovit, încă, direct teritoriul iranian, deşi a lovit obiective iraniene în Siria, iar Iranul a atacat Israelul, din Siria. Probabil, chiar şi pentru un asemenea război, „uvertura” o va executa Hezbollahul din Liban.

Rachetele iraniene au raza de acţiune care le permit să atingă şi obiective din România, mai ales bazele NATO la care trupele americane au acces, precum şi scutul BMD de la Deveselu, dar, practic, probabilitatea este aproape egală cu zero. Chiar şi în situaţia unui atac masiv cu rachete iraniene asupra adversarilor săi, Teheranul are prioritizate multe alte ţinte: obiectivele de unde a fost atacat; bazele americane din Orientul Mijlociu; statele din Orientul Mijlociu care adăpostesc aceste baze; Israelul, inamicul dictat de ideologie (cu speranţa că îi va aduna pe toţi musulmanii în jurul regimului de la Teheran); statele din Golf, mai ales cele pe teritoriul cărora se află bazele americane. În plus, Iranul ar ataca un stat NATO şi UE neimplicat în nici unul din conflictele sale. 

Chiar în situaţia în care ar avea loc un asemenea foarte puţin probabil atac, România are capacităţi care să o apere: scutul BMD de la Deveselu (care „nu vede” lansarea rachetelor şi traiectoria iniţială a acestora, dar face parte dintr-o reţea de senzori care are această capacitate) şi viitorul sistem Patriot, în măsura în care acesta va fi conectat la o reţea C4ISR performantă şi va avea operatori vigilenţi (atacul cu rachete de croazieră asupra rafinăriilor saudite a evidenţiat o asemenea necesitate).

Programul rachetelor iranian, alături de cel nuclear iranian, va rămâne una dintre principalele probleme care vor preocupa diplomaţia internaţională, de la cea iraniană şi americană la cea a celorlaltor puteri implicate („marii europeni”, Rusia şi China) în cadrul demersurilor de găsirea unei soluţii durabile în Golf, acceptabilă şi pentru Iran,  mai ales că puterea ayatolahilor se simte ameninţată[5]



[1] Deşi există numeroase surse privind aceste rachete, ele sunt imprecise, copleşind printr-o mulţime de date contradictorii, deoarece partea iraniană nu transmite public datele acestora, având o politică bine gândită de propagandă, prin exagerarea caracteristicilor acestora, şi surprinzând prin anunţarea de noi tipuri şi de noi lansări, în scopul creşterii efectului de descurajare al acestora. Am apelat la surse care s-au dovedit credibile: FAS, Missile Threat şi, mai ales, CSIS.

[2]Locul unde au avut loc, cu ani în urmă, un accident cu pagube materiale şi umane importante, interpretat de unii analişti ca fiind un sabotaj al unei puteri inamice Iranului.

[3] Regimul allawit al familie Al Assad, care domneşte în Siria de decenii a avut o lungă relaţie de colaborare cu Iranul condus de ayatolahi, dar nu a fost niciodată la nivelul de dependenţă militară şi economică de acum, după ce regimul lui Bashar Al Assad a fost „proptit” la putere de către Rusia şi Iran. Chiar gl. Soleimani a fost cel care a convins Moscova că partida nu este pierdută şi l-a determinat pe Putin să-şi trimită aviaţia care „a rezolvat lucrurile” cu sute de mii de victime şi milioane de refugiaţi. Interesant, regimul familiei Al Assad a plecat de la un regim Ba'ath arab care combina naţionalismul arab cu elemente socialiste. Hafez al Assad a capturat întreaga putere, promovând membrii sectei sale allawite (care reprezentau doar 13% din populaţie). Astfel, regimul a ajuns nu numai dictatura unei familii, dar şi o structura statală dominată de allawiţi. Implicat din ce în ce mai mult în Siria, Teheranul a trebuit, pentru a împăca interesul politic cu elementul religios, baza ideologică a cooperării, să apeleze la un lider religios al şiiţilor din Liban, Musa as-Sadr, pentru ca acesta să dea o fatwa prin care allawiţi erau recunoscuţi ca fiind şiiţi.

[4] Remarcabilă sinteză a lui Anthony Cordesman, „The Iranian Missile Threat”, recomandată tuturor celor care vor să afle mai mult decât informaţiile din acest material, care îşi propune doar prezentarea caracteristicilor tehnico-tactice principale a rachetelor balistice şi de croazieră iraniene şi înţelegerea semnificaţiei politico-militare a acestui program.

[5] De la primele momente ale actualelor demonstraţii, Donald Trump a trimis mesajul „să nu îndrăzniţi să trageţi în demonstranţi”.