25 decembrie 2020

Prognoze 2021 – Orientul Mijlociu: Cu o floare nu se face ”Primăvara arabă”

Laurenţiu Sfinteş

Anul 2021 începe cu o aniversare care, de fapt, a debutat în ultima parte a anului 2020 şi va continua în prima parte a anului 2021, spre primăvară. Pentru că, da, se aniversează 10 ani de la ”Primăvara Arabă”, eveniment care a avut loc acum un deceniu şi de la care aşteptările în regiune şi în afara ei au fost atât de mari. Tempo-ul schimbărilor şi reformelor a fost foarte rapid în prima parte a acestor zece ani, s-a domolit pe traseu, ajungând ca în ultima parte să înregistreze şi fenomene de reflux, reformele fiind înlocuite cu măsuri de întărire a autorităţii centrale, de extindere a puterii liderilor arabi, chiar dacă unii dintre ei au ajuns în frunte tocmai în contextul creat de această mişcare populară din majoritatea statelor arabe. ”Primăvara arabă” a produs o singură democraţie, dar şi aceea destul de fragilă - cea tunisiană -, a iscat o serie de confruntări civile, din care trei continuă şi astăzi în Siria, Yemen, Libia. Regiunea cunoscută generic, şi mai larg, drept MENA / Middle East & Northern Africa este în apropierea colapsului economic, cu o stabilitate internă incertă, cu o securitate externă deteriorată de conflictele transnaţionale şi de mişcarea migraţionistă.

Sursă foto: Profimedia

Cu toate acestea, o prognoză pentru 2021...

... pare a fi cel mai simplu lucru cu putinţă. Regiunea va fi apăsată şi în anul care vine – cel puţin o bună parte a lui -  de presiunea pandemiei Covid-19, prima jumătate a noului an fiind sortită să funcţioneze cu frâna trasă din cauza măsurilor de restricţionare a activităţilor economice, a deplasărilor, inclusiv a capacităţii de a organiza proteste. Cât de mult va dura această perioadă depinde de modul în care fiecare ţară va reuşi ieşirea din criza medicală.

După care se va reveni la ”normalitatea” diviziunilor etnice, religioase şi economice, a protestelor, a migraţiei către El Dorado-ul european, cu speranţa că ”mama Merkel” va mai face un gest înainte de a părăsi scena politică.

Nu este un tablou realizat în tuşe care să impresioneze, cât unul desprins dintr-o realitate destul de evidentă. Ieşite din dictatură, cele mai multe state arabe au redescoperit diviziunile tribale, faliile sociale s-au extins, economiile nu au putut face saltul către piaţa liberă, către competiţie. Acum 10 ani, 20% din populaţia regiunii era sub limita sărăciei. La sfârşitul anului 2020, a ajuns la o treime. Excluzând statele din zona Golfului, care au putut menţine o anumită stabilitate economică, 16 milioane de noi cetăţeni arabi s-au adăugat, în celelalte, păturii sărace din regiune. Scăderea economică din acest an este preconizată la 5,3%, dar prognoza pare mult mai optimistă decât realitatea.

În aceste condiţii, cum ar putea să arate evoluţiile din anul 2021?

Sunt trei planuri principale în care se vor concentra aceste evoluţii şi care vor influenţa cadrul general de funcţionare a MENA în anul 2021:

  1. Continuitatea dezechilibrelor politice, economice şi sociale din zonă, ceea ce va avea ca efect şi continuarea fenomenului protestatar început cu 10 ani în urmă.

”Primăvara arabă” nu a fost un fenomen care s-a manifestat la fel de puternic şi simultan în toate statele arabe, exemplul Sudanului arătând că unele societăţi au răspuns cu întârziere acestui impuls, dar atunci când au făcut-o a fost cu intensitatea pe care a avut-o revolta iniţială.

Tensiunile care continuă să existe în unele state au un potenţial ridicat de a produce şi în 2021 proteste şi revolte populare. Unele vor fi continuarea celor din 2018 – 2019, trimise de Covid-19 în hibernare în 2020, dar care se pot relua în cursul anului viitor.

Cele mai probabile vor fi în Algeria (unde încercările de menţinere la putere a unui regim autoritar sunt contestate de populaţie), Irak (unde ţara continuă să fie divizată sectar şi religios) sau Liban (unde începe să se vadă sfârşitul regimului constituţional inaugurat după lungul război civil, ceea ce e o veste extrem de proastă pentru ”ţara cedrilor”).

Criza medicală a oprit pentru o perioadă mişcările de stradă, dar tot ea va contribui la resurgenţa lor prin problemele economice şi sociale pe care le creează.

Aşa cum s-a întâmplat şi în 2011, aceste mişcări populare vor încerca să convingă şi în plan extern, iar UE şi SUA vor trebui, ca şi atunci, să decidă pe cine vor sprijini: regimurile autoritare care promit furnizarea de securitate şi stabilitate, sau mişcările de opoziţie, care vor democraţie dar care, s-a demonstrat deja, sfârşesc prin a provoca crize şi conflicte interne;

  1. Potenţialitatea escaladării contradicţiilor dintre Iran şi Israel, pe de o parte, dintre Iran şi statele arabe sunnite din zona Golfului, pe de altă parte.

Anul 2021 este unul de cotitură pentru Teheran, aflat într-un moment în care retragerea SUA din JCPOA şi incapacitatea europenilor de a asigura, în continuare, funcţionarea acordului îi dezleagă mâinile în dezvoltarea programului său nuclear.

Sancţiunile SUA fac însă ca această ”eliberare” să aibă loc pe fondul unor grave probleme economice, iar loviturile periodice pe care Iranul le primeşte din exterior, dar care se produc pe teritoriul său, având ca sursă presupusă Israelul, aruncă o puternică umbră asupra legitimităţii şi forţei regimului.

Este o situaţie care nu poate continua fără a produce şi contrareacţii. Inclusiv deschiderea unor state arabe către Israel este văzută la Teheran într-o cheie confruntaţională, ca întărind frontul anti-iranian, de această dată printr-o alianţă care până mai ieri părea de neimaginat.

Iar dacă Israelul este departe şi e periculos să-l ataci fără a te gândi şi la capacitatea sa de ripostă, ţintele arabe - Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite fiind cele mai evidente – sunt mai soft şi, aşa cum s-a demonstrat în 2019, prin atacurile câmpurilor petrolifere de la Abqaiq şi Khurais, capacitatea acestora de răspuns este neglijabilă.

Nu este exclus ca printre variantele luate în calcul de Iran să se afle, din nou, atacarea unor elemente de infrastructură economică din cele două state, în încercarea de a maximiza efectele ulterioare asupra pieţei energetice internaţionale. Alte ţinte se vor afla desigur la îndemână pe teritoriul Irakului, acolo unde miliţiile locale shia sunt îndeajuns de montate propagandistic  împotriva invadatorului american şi a aliatului său evreu.

Regimul de la Teheran a demonstrat destul de multă reţinere în circumstanţe dificile, dar lipsa unei reacţii la seria de atacuri care îi macină încet elita umană din domeniul nuclear nu poate dura la nesfârşit, iar evoluţii negative accentuate în domeniul sancţiunilor ar putea impune soluţia unei riposte.

Iar ”ţintele soft” sunt în apropiere, peste gârla Golfului;

  1.  Permanentizarea intervenţiilor externe, care vor contribui şi în continuare la agravarea unor crize, mai ales umanitare, la ţinerea în stand-by a soluţiilor care ar putea veni, poate, mai uşor, dacă nu ar fi implicaţi atâţia actori din afara regiunii.

Dar fără această implicare externă, Rusia nu ar putea avea din nou un cuvânt de spus în problemele Orientului Mijlociu, Iranul nu şi-ar fi putut crea ”centura de securitate” din  Irak, Siria sau Yemen, Turcia nu şi-ar proiecta forţa în sudul graniţei cu Siria, în Libia, în Teritoriile Palestiniene, desigur şi în alte direcţii din afara regiunii.

Paradoxul face ca securitatea regiunii să scadă chiar şi în cazul retragerii unuia din aceşti importanţi actori, SUA, care ar fi putut să facă diferenţa în unele dintre evoluţii şi să menţină şi o implicare paralelă a NATO şi UE.

Dar fără Washington, în sensul unui angajament mai relevant al acestuia, pentru că, altfel, forţe americane vor continua să existe în regiune, nici cele două organizaţii nu vor avea aplomb pentru a se implica mai mult. Poate doar în cazul unor crize punctuale, precum cea a refugiaţilor, dar, şi în acest caz, mai mult reactiv.

Astfel, Orientul Mijlociu, cel puţin în două din cele trei conflicte în curs, din Siria şi Libia, este lăsat să identifice soluţii mai mult împreuna cu triada Rusia – Turcia – Iran, decât cu puterile care, acum câteva decenii, garantau existenţa şi graniţele statelor din această zonă. Şi cum nici între cele trei nu sunt decât foarte rar poziţii consensuale, viitorul nu apare foarte limpede pentru statele de la est de Mediterana.

În afară de aceste trei planuri generale în care se vor încadra evoluţiile regionale, există şi câteva domenii punctuale care, chiar dacă influenţează întreaga regiune, se concentrează pe aspecte  cu o anumită specificitate.

Unul dintre acestea se referă la rolul pe care îl vor mai juca resursele energetice din Orientul Mijlociu în proiecţia acestei zone ca fiind de interes strategic. Atacurile cu drone, din 2019, asupra infrastructurii petroliere saudite şi perioada care a urmat au demonstrat câteva lucruri:

  • petrolul din regiune nu mai este un factor determinant în balanţa energetică internaţională. Preţul petrolului a crescut foarte puţin ca urmare a acestor atacuri (deşi, timp de două săptămâni, Arabia Saudită a produs doar la nivelul a 50% din producţia anterioară);
  • statele mari consumatoare de petrol nu s-au mai simţit obligate să intervină (preşedintele Trump a declarat că a fost un atac asupra unei facilităţi saudite, deci o problemă locală);
  • China este ţara care a menţinut exporturile de petrol din regiune la un nivel relativ înalt.

Conform unor analize de acum câţiva ani, producţia globală de petrol ar fi trebuit să atingă vârful istoric undeva în jurul anilor 2030. Alte analize, mai recente, poziţionează acest moment chiar în anii 2020 – 2021. Cu alte cuvinte, pentru statele ale căror bugete şi economii naţionale se bazează pe resursele petroliere a început deja perioada descendentă a acestor venituri.

Ceea ce face din  anul 2021 un moment de cumpănă pentru identificarea de noi resurse economice, pentru creionarea de strategii alternative de dezvoltare a statelor din regiune. Cele care au început acest proces, Arabia Saudită sau Emiratele Arabe Unite, vor trece mai uşor prin criza inevitabilă care urmează, cele care sunt încă blocate de conflicte şi diviziuni interne, precum Siria, Irak sau Libia, se vor afunda şi mai mult în crizele care le macină de peste un deceniu.

Un alt domeniu este cel privind impactul reconcilierii israeliano – arabe asupra securităţii regionale. Contextul general al acestui proces este marcat de multe puncte pozitive:

  • relaţiile politice şi diplomatice presupun mai multă securitate;
  • există şi dividende economice (mai ales pentru Sudan, Bahrain, EAU);
  • se refac legăturile dintre unele state arabe (Maroc) şi comunitatea evreiască ce a provenit din acestea, cu consecinţe directe asupra unei relaţii bilaterale mult mai profunde. De exemplu, o potenţială nouă stea a politicii israeliene, fostul şef al armatei, generalul (r) Gabi Eizenkot, are origini în Casablanca şi Marakesh;
  • perspectiva este de continuare a procesului de conectare şi cu alte capitale arabe, Riadul fiind aşteptatul trofeu, probabil însă după ce prinţul Salman îi va lua locul tatălui său.

Cele negative sunt unele conjuncturale, cum ar fi personalizarea procesului şi conexiunea prea directă cu relaţia bilaterală Trump – Netanyahu (ceea ce a şi dus la forţări precum în cazul Sudanului, unde reconcilierea a fost la schimb cu extragerea Khartoumului din lista statelor-sponsor ale terorismului şi plata de compensaţii pentru victimele unor atentate), dar şi unele care pot avea chiar consecinţe adverse.

În acest al doilea caz, întărirea axei dintre Israel şi puterile arabe sunnite (probabil nu e o coincidenţă că acordurile bilaterale au fost semnate de lideri care au avut o atitudine ostilă ”Primăverii Arabe”) lasă pe celălalt taler al balanţei regionale de putere atât Iranul, cât şi Turcia.

Mai există şi efectul negativ asupra legitimităţii cauzei palestiniene. De altfel, marii perdanţi ai întregului proces de reconciliere sunt chiar palestinienii, a căror reacţie la aceste acorduri a fost una care a demonstrat lipsa lor de unitate şi de orizont în identificarea unui răspuns la mutarea făcută de premierul Netanyahu. Ceea ce amână şi găsirea unei soluţii la conflictul israeliano – palestinian.

 

Astfel, partida de şah ce se va juca în Orientul Mijlociu în anul 2021...

... va avea, probabil, următoarele mutări:

  • criza Covid-19 va continua să slăbească economiile regionale, fiind aproape de punctul de implozie pentru o serie de state;
  • pe măsură ce efectele sale restrictive se vor diminua, va creşte intensitatea protestelor publice, mai ales în statele mai greu lovite de această criză;
  • se vor amplifica şi fricţiunile dintre Israel şi statele sunnite arabe, pe de o parte, şi Iran, pe de altă parte, proces care va depinde şi de momentul şi intensitatea cu care SUA se vor reangaja în gestionarea diferendului nuclear cu Iranul;
  • o serie de state, cele numite frenemies (desigur este vorba de Rusia, în primul rând, care a şi fost la originea acestui cuvânt, dar mai sunt şi altele care se pot încadra în definiţie) vor profita de strategia SUA de părăsire ”controlată” a regiunii şi îi vor lua locul.

Şi, cu asta, să deschidem uşa anului 2021.