Prin uciderea generalului Suleimani, Statele Unite au eliminat un terorist şi au oferit Iranului un martir

Predicţiile unui general israelian

Cu doar câteva zile înainte de eliminarea lui Qassem Suleimani, generalul israelian în rezervă, Yaakov Amidror, fost consilier de securitate naţională al premierului Netanyahu şi fost şi şef al structurii de analiză a serviciului militar israelian de informaţii, estima că, pentru anul 2020, Israelul trebuie să facă faţă la două ameninţări majore, ambele provenind din direcţia Iran dar materializându-se în Siria şi Liban. Anul 2020 urma să fie „anul Iranului” sau „anul stopării Iranului”, iar pentru a neutraliza aceste ameninţări:

1.     construirea capabilităţilor iraniene în Siria, în special în apropierea graniţei israeliene;

2.     întărirea capabilităţilor Hezbollah din Liban şi Siria, în special privind arsenalul estimat al celor 100.000 de rachete,

Israelul putea, avea dreptul de a acţiona preventiv. Potrivit generalului israelian, aceasta era „o opţiune impusă pentru că ceilalţi se înarmează până la punctul în  care, dacă nu sunt atacaţi înainte, nu vor mai putea fi înfrânţi.” Iar decizia era una care trebuia luată ţinând cont că există, totuşi, o balanţă sensibilă între „legitimitate şi ameninţare existenţială”, dar în care ameninţarea existenţială impune luarea hotărârii.

Nu au trecut decât câteva zile de la această predicţie şi o parte a ei s-a şi îndeplinit. A fost o lovitură preventivă, a fost vorba despre Iran, s-a luat în calcul faptul că ameninţarea este mare („what the Americans did, saved lives in Europe as well” / „ceea ce au făcut americanii a salvat vieţi, inclusiv în Europa” avea să declare secretarul de stat Mike Pompeo) dar nu Israelul a fost implicat, lovitura preventivă - şi punctuală – fiind executată de forţele militare ale SUA împotriva celui care putea materializa şi accentua cele două ameninţări evocate de generalul israelian.

Controversele deciziei prezidenţiale

Dacă există o cutie a Pandorei care s-a deschis privind eventualele consecinţe ale eliminării generalului iranian, se poate afirma că, mai ales în planurile politic şi juridic, există şi una care conţine o serie lungă de întrebări privind momentul deciziei, oportunitatea ei, raţiunea şi calculele care au fundamentat-o, riscurile pe care preşedintele Trump şi le-a asumat.

Tonul reţinut care a urmat acestei decizii fără precedent – nu numai pentru implicaţiile sale, dar şi pentru faptul că nu era anticipată din partea unui preşedinte care a ezitat să acţioneze până în prezent în această direcţie – cu un  singur mesaj Twitter, ilustrat cu un steag american, poate fi explicat fie prin dorinţa de a nu inflama situaţia, fie prin realizarea post-decizie a implicaţiilor sale. Întrebările importante care se pun sunt două:

1. De ce acum?
2. Ce urmează?

La prima, un prim răspuns ar putea fi atacul demonstranţilor irakieni, identificaţi ca fiind masă de manevră a miliţiilor shia pro-iraniene, asupra Ambasadei americane de la Bagdad. Spectrul unei ambasade americane asediate, aproape de a fi ocupate de către demonstranţii instigaţi de forţe ostile SUA, a trezit, probabil, memorii vechi de decenii, când Ambasada SUA din Teheran era teatrul unor asemenea incidente care au şi dus la căderea, prin pierderea ulterioară a alegerilor, a unui preşedinte american, Jimmy Carter.

Instigatorul trebuia pedepsit. Identificarea acestuia nu a pus probleme pentru că orice acţiune sau operaţie, militară sau para–militară, din Orientul Mijlociu, care are o participarea combatantă shia, este anticipativ asumat a fi organizată de către generalul Qassem Suleimani. Nu numai de către inamicii acestuia sau ai Iranului, dar şi de către partenerii şi prietenii acestuia sau ai Iranului.

Generalul iranian a fost în toată perioadă post 2003 o ţintă atât pentru SUA, cât şi pentru Israel. Incidente au fost multe în această lungă perioadă, oportunităţi de a-l elimina, de asemenea.

Deci, de ce acum?

A fost atacul asupra ambasadei elementul care a înclinat balanţa? Un editorialist turc de prim nivel a enunţat şi alte întrebări. A fost planificat anterior? Care au fost suporterii şi care au fost, eventual, adversarii deciziei, în interiorul Administraţiei? A fost doar decizia preşedintelui? Au fost divergenţe de opinii între diferitele agenţii de informaţii şi structuri de forţă ale SUA? S-au luat în calcul variante de lucru pe termen scurt şi mediu, pentru a preveni eventuale consecinţe? Se mai poate schimba politica SUA faţă de Iran? Vor interveni SUA pentru a-şi proteja aliaţii din regiune sau din afara ei în faţa unui atac iranian? A fost implicată şi o altă ţară în planificarea, decizia de executare şi execuţia propriu-zisă a acestui atac? Şi dacă răspunsul la această ultimă întrebare este „da”, în ce măsură elemente exterioare Administraţiei SUA au avut un cuvânt de spus în acest sens?

Întrebările sunt puse într-un ziar aflat sub controlul guvernului dintr-o ţară aliată a SUA.

Nu putem răspunde în locul celor întrebaţi, iar unele întrebări sunt puse pentru a sugera şi răspunsuri. Sunt, însă, câteva evidenţe, remarcate de majoritatea analiştilor din media internaţionale:

● moartea generalului iranian este potenţial mai periculoasă, prin consecinţele pe care le poate declanşa, decât dispariţia anterioară, tot violentă, a liderilor terorişti Osama ben Laden şi Abu Bakr al-Baghdadi. În spatele primilor se aflau pregătite de răzbunare grupări teroriste. Generalul iranian este revendicat de o ţară şi, prin extensie, de majoritatea combatantă din alte două;

● consecinţele estimate nu sunt foarte pozitive pentru prezenţa SUA în regiune, dar sunt mult mai satisfăcătoare pentru Israel;

● preşedintele Trump se eliberează de „aura de slăbiciune în faţa Rusiei”, prin eliminarea unui colaborator de prim rang al forţelor ruse dislocate în Siria;

● departe de a calma spiritele în regiune, clamată prin obişnuita formulare politico – diplomatică „lumea este, începând de azi, un loc mai sigur”, operaţia de eliminare a generalului iranian produce un exod al angajaţilor civili ai SUA, din Irak, dar nu numai, către exterior, precum şi unul, în sens invers, al membrilor forţelor speciale trimişi în special la bazele militare din Kuwait. Statele cu interese şi prezenţă în regiune îşi avertizează cetăţenii să părăsească sau să ocolească Irakul, grupările pro-iraniene transmit condoleanţe şi mesaje de răzbunare;

● pasul făcut de SUA, prin eliminarea unor oficiali militari aflaţi pe listele proprii de persoane care desfăşoară activităţi teroriste, dar fiind, în acelaşi timp, oficiali de rang înalt în state, precum Irakul, care nu-şi asumă aceste definiţii, având şi relaţii de parteneriat cu SUA, deschide o controversă juridică, inclusiv la ONU, privind utilizarea dronelor pentru execuţii extrajudiciare;

● deşi calculată pentru a fi doar un avertisment sever la adresa Iranului, lovitura furnizată de drona „MQ-9 Reaper” poate fie capsa declanşatoare a unei escaladări pe care niciuna din părţi nu o doreşte, cel puţin declarativ, dar care are potenţialul de explozie incontrolabilă. Realizările generalului în promovarea agendei ofensive a Iranului sunt depăşite de simbolistica ce l-a transformat într-un reper eroic pentru câteva zeci de milioane de musulmani shia. E mai puţin relevant pentru regiune faptul că restul lumii, deşi nici aici nu a fost unanimitate, l-a considerat terorist şi responsabil de moartea a sute de militari SUA şi a mii de cetăţeni din  mai multe state. Pentru milioane de iranieni, irakieni, sirieni, libanezi, yemeniţi, majoritatea co-religionari, dar nu numai, generalul Qassem Suleimani a fost eroul zilei;

● discuţiile telefonice ale secretarului de stat Pompeo cu omologi din regiune şi europeni au fost, şi nu prea, răspunsuri entuziaste la varianta prezentată de Administraţia SUA privind motivele şi oportunitatea operaţiunii:

- noul responsabil pentru afaceri europene al Uniunii Europene, spaniolul Josep Borrell,  a chemat actorii implicaţi „să exercite maximum de reţinere şi să arate responsabilitate în acest moment”;

- preşedintele francez a solicitat şi el „reţinere”, în timp ce

- secretarul britanic al Foreign Office, Dominic Raab, a afirmat că „deescaladarea situaţiei” ar fi cheia.

De aici a reieşit şi caracterizarea, că de presiune nu poate fi vorba între parteneri - nu-i aşa? - făcută de secretarul SUA aliaţilor europeni: „The Brits, the French, the Germans all need to understand that what we did, what the Americans did, saved lives in Europe as well” / „Britanicii, francezii şi germanii trebuie să înţeleagă cu toţii că ceea ce au făcut americanii, a salvat şi vieţi europene.”

Europenii nu par a fi prea convinşi de acest lucru.

Aliatul NATO, Turcia, a exprimat „îngrijorare” şi a chemat la „evitarea paşilor unilaterali care ar pune în pericol stabilitatea regiunii”, în timp ce Rusia a caracterizat operaţia de eliminare drept „o încercare aventuristă care va ridica tensiunea zonală.” Un purtător de cuvânt al ministerul chinez de externe a utilizat o caracterizare identică celei britanice;

● ca să pună sare pe rană, preşedinta Camerei Reprezentanţilor, Nancy Pelosi, a afirmat că incidentul „risks provoking further dangerous escalation of violence. America — and the world — cannot afford to have tensions escalate to the point of no return” / „riscă provocarea unei escaladări periculoase a situaţiei. America - şi lumea – nu-şi pot permite tensiuni care să ajungă la un punct ireversibil.”

Şi ce urmează?

Paradoxal, pare că răspunsul e mai uşor de dat la această întrebare. În regiune se desfăşoară deja un război nedeclarat, nu foarte vizibil, pe lângă cele, tot nedeclarate, sângeroase şi fără de sfârşit. Principalii combatanţi doar se tatonează, se ameninţă, pun diferiţi prieteni şi suporteri să lovească acolo unde ei nu vor să fie văzuţi. Până acum nu au trecut pragul unei confruntări directe.

De această dată e altceva. Generalul Suleimani era un apropiat al liderului suprem iranian şi un favorit al maselor. Dispariţia lui nu poate fi lăsată fără răspuns pentru că el a fost imaginea de succes a regimului de la Teheran în regiune. Cum se va întâmpla acest lucru? Aici se poate specula. Sau analiza, ca să folosim un termen mai asigurator asupra acurateţei trecerii în revistă a evoluţiilor din teren, în limitele informaţiilor publice avute la dispoziţie.

Cum va reacţiona, deci, Teheranul? Probabil, indirect, conform chiar doctrinei dezvoltate de Suleimani. Pot fi lovite ţintele clasice, aflate în raza de acţiune a grupărilor proxy: ambasade, instituţii civile, infrastructura petrolieră. Când? Mâine, poimâine, peste un an, peste trei. Deja sunt aruncate pe piaţa media, liste potenţiale cu obiective luate în calcul de iranieni.

Posibil ca aceste liste să se oprească acolo unde încep cele adevărate. Posibil ca evoluţiile ulterioare să fie contrare celor intenţionate de Administraţia SUA şi preşedintele Trump atunci când s-a ajuns la concluzia că eliminarea carismaticului general va pune capăt implicării Iranului în regiune. Şi atentatelor împotriva reprezentanţelor diplomatice. Sau împotriva contractorilor americani la diferite companii de pe teritoriul Irakului.

După intervenţia SUA în Irak, din anul 2003, care se presupunea că, în afară de eliminarea unui dictator, aceasta va bloca ambiţiile Iranului spre vest, Teheranul a ajuns putere regională, în timp ce contingentele americane au înregistrat reduceri dramatice. Într-o logică asemănătoare, nu este exclus ca, printre consecinţele dispariţiei generalului Suleimani, să se afle şi plecarea forţată a celor 5000 de militari americani, aflaţi încă în interiorul graniţelor irakiene. Nici cei 1000 dislocaţi în Siria s-ar putea să nu se simtă prea confortabil. Politicienii irakieni care şi-au pariat viitorul pe prezenţa americană încep să devină o minoritate. Iar Armata Mahdi, a clericului devenit politician Muqtada al-Sadr, îşi strânge rândurile.

Certitudinile care îngrijorează

Există un ton alarmist în majoritatea declaraţiilor publice ulterioare atacului de la Bagdad. În SUA, printre membrii Congresului, în Europa, în Asia. Oficialii de la Casa Albă şi cei din Israel sunt printre puţinii care afirmă că totul a fost o operaţie calculată, decisivă, care poate schimba în bine situaţia din Orientul Mijlociu. Dar şi la Ierusalim sunt decise măsuri de interdicţie în apropierea graniţelor, armata e pusă în stare de alertă, populaţia este instruită să fie pregătită.

În ultima perioadă, Iranul avea probleme din cauza scăderii nivelului de trai în urma sancţiunilor americane. Regimul începea să piardă din ce în ce mai mulţi suporteri, iar vocea Teheranului se auzea din ce în ce mai puţin în Siria, de exemplu, acoperită de iniţiativele gălăgioase ale Turciei şi Rusiei. Soliditatea construcţiei teocratico – statale iraniene ascunde fisuri care puteau fi extinse.

Prin decizia de eliminare a generalului Qassem Suleimani, preşedintele Trump a dat o mână de ajutor ayatollahului Khamenei în refacerea coeziunii naţionale, i-a oferit un simbol pe care acesta să-l arate mulţimilor.

Dacă în cazul predicţiei generalului israelian, ameninţarea existenţială era uşor de explicat, iar decizia de contracarare a ei acoperită de lipsa de alternative, decizia lui Trump apare luată sub imperiul momentului, deşi spaţiul de manevră politică, militară şi diplomatică de care beneficiază SUA este mult mai mare. Impredictibilitatea este apreciată, în acest caz, ca fiind un element de forţă, transmiţând regimului de la Teheran mesajul că pentru preşedintele Trump nu există linii roşii pe care să nu le treacă. Singura problemă este că, prin  această decizie, prin crearea de martiri în care mulţimile să se regăsească, evenimentele pot ieşi de sub controlul autorităţilor.

În acest sens ar putea fi explicat tonul alarmist al acestor declaraţii. Regimurile de la Teheran şi Bagdad sunt şi vor fi interesate în stabilitate şi după dispariţia generalului Suleimani. Retorica de confruntare se opreşte, însă, atunci când e vorba de supravieţuire. Ce se mai poate face, însă, când vor trebui să se pună în fruntea unor mase cărora tocmai li s-a oferit un martir?

Situaţia a fost sintetizată chiar de către unul din membrii Congresului SUA, Seth Moulton, reprezentant democrat de Massachusetts în Camera Reprezentanţilor, care l-a caracterizat pe generalul Suleimani drept ”un inamic al Statelor Unite, cu sânge american pe mâinile sale”, continuând, însă, retoric: „But the question we’ve grappled with for years in Iraq was how to kill more terrorists than we create...That’s an open question tonight as we await Iran’s reaction to Donald Trump’s escalation, which could ignite a regional war, with still no strategy from the administration.” / „Dar problema cu care ne-am confruntat de ani buni în Irak a fost cum să omorâm mai mulţi terorişti decât creăm ... Asta este o întrebare deschisă, în această seară, în timp ce aşteptăm reacţia Iranului la escaladarea produsă de decizia Donald Trump, o decizie care ar putea produce un război regional, fără a avea încă o strategie (de răspuns, n.n) din partea Administraţiei.”

Ca fost participant la campania din 2003 din Irak, într-un război pe care, după propria caracterizare, „he didn’t agree with – but he was proud to go”, / „nu l-a apreciat dar în care a servit cu mândrie”, congressman-ul Moulton ştie, probabil, mai bine decât alţii că, în conflictele din Orientul Mijlociu, singurul element cert este începutul.