Prin foc şi sabie către alegerile prezidenţiale din SUA

Regulile jocului nu se schimbă

Ocuparea fotoliului din Biroul Oval al Casei Albe din Washington D.C. nu mai reprezintă de mult doar o temă de politică internă americană. Cel puţin după instaurarea actualei ordini mondiale la finalul celui de-al Doilea Război Mondial şi, mai ales, după instalarea hegemoniei americane la finele Războiului Rece, alegerile prezidenţiale americane au devenit un eveniment global aşteptat cu mare atenţie în marile cancelarii ale lumii. Dacă astăzi mai trăim sau nu într-o lume unipolară sau dacă secolul american s-a sfârşit sunt întrebări mai mult pentru laboratoarele de analiză a relaţiilor internaţionale şi sălile universităţilor, decât pentru agendele naţionale şi globale de politică externă şi de securitate. SUA este unica superputere militară a lumii şi, în pofida tuturor contradicţiilor din ultimii patru-cinci ani, a dovedit că nu şi-a pierdut forţa de a influenţa major politic, economic şi militar pulsul planetei. Cum că astăzi ar face-o mai puţin convenţional, aşa cum spun unii, sau mai haotic decât eram obişnuiţi, după alţii, este, de asemenea, o temă care nu poate fi ignorată, însă care nu schimbă regulile jocului.

De aceea, alegerile prezidenţiale din noiembrie reprezintă cel mai important punct de pe agenda internaţională de securitate a celei de-a doua jumătăţi de an. Administraţiile de la Washington au impus în permanenţă norme sau doctrine şi au creat paradigme de securitate la nivelul sistemului internaţional. Pentru multe decenii, Statele Unite au avut voinţa şi resursele să impună asemenea reguli prin orice mijloace sau, altfel spus, au folosit de fiecare dată mijloacele potrivite contextelor particulare de securitate previzionate sau emergente în diferite regiuni de pe glob. Cel puţin din aceste motive, liderul de la Casa Albă ocupă o poziţie centrală în arhitectura de securitate comună occidentală şi continuă să fie considerat, mai mult sau mai puţin formal, liderul lumii libere.

O suprapunere de crize cu deznodământ incert

Cu mai puţin de şase luni înainte de data scrutinului, Statele Unite se confruntă cu o stare de frământări interne fără precedent în ultima jumătate de secol. Incertitudinile se amplifică în fiecare zi, iar deznodământul votului electorilor americani sfidează limitele sorţii.

Probabil că în urmă cu doar două-trei luni puţini observatori atenţi ai politicii interne americane ar fi pus sub semnul întrebării un nou mandat al preşedintelui Donald Trump. Economia duduia, rata şomajului atingea minimuri istorice, interesele chineze erau contracarate pe toate fronturile, majoritatea tratatelor internaţionale de liber schimb şi control armamente erau renegociate sau denunţate „în beneficiul contribuabilului american”. Lumea s-a obişnuit deja cu tonul mai puţin convenţional sau diplomatic al mesajelor preşedintelui şi, deşi este adevărat că nu întotdeauna scopul scuză mijloacele, în plan intern acest tip de francheţe tranzacţională în afacerile interne şi internaţionale a prins destul de bine. Am avut ocazia să vorbesc cu mai mulţi americani care conduc afaceri în diverse state americane şi care nu ezitau să spună că Trump le-a redat încrederea în „ziua de mâine”. De exemplu, într-o discuţie pe care am avut-o cu proprietarul unui lanţ de centre pentru seniori funcţionale în două state din centrul Americii îmi spunea prin 2018 că de la venirea la putere a Administraţiei Trump centrele s-au repopulat, iar beneficiarii serviciilor sale sunt mult mai încrezători şi mai relaxaţi. Costurile cu energia şi aprovizionarea de produse alimentare scăzuseră, în timp ce comunităţile mici în care funcţionau afacerile sale reveniseră la viaţa socială specific americană. Vechi magazine şi baruri se redeschideau, iar oamenii începeau să aloce din nou mai mult timp pentru desfăşurarea de activităţi sociale în beneficiul comunităţii. Cu alt prilej, un administrator de hotel de pe coasta de vest scuza hărmălaia de peste zi din hotel creată de renovarea unui etaj zicând că este momentul prielnic pentru noi investiţii. „Se refac sau se ridică mai multe clădiri şi infrastructuri noi decât oricând în ultimele trei-patru decenii”, spunea acesta din dorinţa de a arăta că ceva începuse să se schimbe în bine. Nu am avut curiozitatea să verific aceste informaţii cu dinamica datelor macroeconomice, însă am rămas cu senzaţia existenţei unui sentiment onest de încredere a oamenilor în autorităţi şi în ţara lor.

Însă, actuala suprapunere critică a cel puţin trei crize majore cu manifestări diferite dar cu puternice legături de cauzalitate a schimbat radical datele analizei. Criza coronavirusului, semnele din ce în ce mai evidente ale unei crize economice şi neaşteptata criză socială determinată de moartea lui George Floyd, un cetăţean american afro-american aflat în custodia poliţiei din Minneapolis, pun o presiune uriaşă asupra tuturor forţelor politice americane. Şi nu numai.

Apariţia „surprinzătoare” a unei pandemii globale a relevat punctele tari şi punctele slabe ale sistemului american de securitate domestică. Deşi posibilitatea producerii unui eveniment major de această natură era înscris în majoritatea strategiilor de securitate naţională ale ultimelor două decenii, ca să nu mai vorbim despre scenariile filmelor din box-office-ul hollywoodian în care omenirea luptă împotriva viruşilor ucigaşi, surpriza rămâne surpriză chiar şi pentru uriaşa maşinărie de predicţie, decizie şi acţiune în situaţii de criză construită cu mulţi bani pentru a conferi cetăţeanului american încrederea că trăieşte în cea mai puternică ţară din lume. Inamicul invizibil Sars Cov-2 a creat un lanţ de crize locale, bâlbe decizionale sau reacţii individuale şi colective, care a scos în evidenţă cât de diversă este societatea americană din perspectiva toleranţei la risc şi a rezilienţei în faţa dezastrelor.

În egală măsură, pe fondul pandemiei, preşedintele Trump a pornit o ofensivă internaţională împotriva celor pe care îi consideră „vinovaţi” pentru producerea crizei sanitare globale, în frunte cu China şi Organizaţia Mondială a Sănătăţii. Statele Unite sunt astăzi cea mai afectată ţară din lume din perspectiva numărului total de cazuri de contaminare şi decese cauzate de coronavirus.

În contextul extinderii alarmante a epidemiei pe întreg teritoriul american, numeroase comunităţi au intrat în izolare, iar economia a fost lovită din plin. Şomajul a explodat şi întregi lanţuri de producţie şi valoare au început să se închidă sau să îşi reducă activitatea la limita de supravieţuire. Oamenii au început să iasă în stradă şi să îşi exprime nemulţumirea pentru măsurile considerate prea dure în raport cu motivaţia lor. Forţele de ordine au intervenit cu fermitate, acolo unde a fost nevoie, pentru a sancţiona nerespectarea regulilor dure ale izolării. În pofida măsurilor de urgenţă, molima a pătruns în comunităţile dens populate din cartierele mai sărace ale marilor metropole. Boala şi şomajul au accentuat nemulţumirile sociale. Unii guvernatori au fost prinşi în cleştele frământărilor sociale pe de o parte şi a acuzelor preşedintelui Trump cu privire la presupuse slăbiciuni şi carenţe organizatorice şi de autoritate pe de altă parte. Toate acestea au condus la accentuarea tensiunilor dintre oameni, grupuri sociale şi autorităţi, fie acestea forţe de ordine sau politicieni. Revolta începea să mocnească.

Încă o dată, problema rasială

A fost suficientă scânteia morţii tragice a lui George Floyd pentru ca vâlvătaia să se descătuşeze cu violenţă. Explozia de nemulţumire s-a transformat ineluctabil în jafuri şi distrugeri de bunuri şi proprietăţi publice şi private. Societatea s-a scindat profund pe faliile preexistente ale comportamentelor diferite de responsabilitate în faţa pandemiei sau ale divizărilor politice accentuate de măsurile întreprinse de Administraţia de la Washington în ultimii ani. Polarizarea a reactivat contradicţiile istorice ale societăţii americane legate de rasism, excepţionalismul rasei albe, teza persecuţiei populaţiei afro-americane, dilema siguranţă vs. libertate individuală, precum şi de rolul forţelor de ordine şi al armatei în asigurarea ordinii publice şi a securităţii cetăţenilor.

În ultimele zile, această ultimă temă s-a desprins din contextul general de nemulţumire cu privire la prezenţa armatei pe străzi şi a acţiunilor în forţă ale poliţiei împotriva protestatarilor din Washington D.C. şi din alte mari oraşe din Statele Unite. Protestele au ajuns chiar sub gemurile Casei Albe şi în inima monumentelor simbol ale democraţiei americane. Mulţimea a depăşit capacitatea de reacţie a forţelor de ordine publică şi a motivat decizia preşedintelui de a scoate pe străzile capitalei peste 4.500 de militari din Garda Naţională. La sfârşitul săptămânii trecute, numărul militarilor activaţi în 33 de state americane şi Washington D.C. ajunsese la 41.500 şi continua să crească. Decizia de a scoate militarii în stradă a fost criticată de mai mulţi foşti membri ai Administraţiei Trump, între care generalul James Norman Mattis, fost secretar al Apărării şi comandant militar de rang înalt, alături de sute de alţi foşti oficiali, militari şi diplomaţi (peste 450 de semnatari, iar lista este încă deschisă).

Ca de fiecare dată în astfel de situaţii, dezbaterea se poartă în termeni de moralitate vs. legalitate, preşedintele invocând ca bază legală a deciziilor sale prevederile 1807 Insurection Act care permite utilizarea răspunsului militar în situaţia revoltelor din capitala Statelor Unite. Contestatarii acestor decizii i-au atras atenţia preşedintelui în mod public asupra faptului că „militarii americani nu au nicio misiune în gestionarea modalităţii în care protestatarii îşi exercită dreptul la liberă exprimare”, fundamentul constituţional care a făcut posibilă ridicarea celei mai puternice naţiuni de pe planetă.

În mesajul lor, foştii oficiali fac apel la valorile universale ale drepturilor omului şi democraţiei liberale care au conferit legitimitate intervenţiilor ferme ale Statelor Unite, oricând şi oriunde a fost nevoie, împotriva regimurilor autoritare bazate pe utilizarea puterii militare ca mijloc de opresiune a propriilor cetăţeni. Libertatea de expresie nu acceptă dubla măsură şi se situează deasupra capacităţii de decizie a autorităţilor locale sau statale de a utiliza armata împotriva protestatarilor, în pofida „actelor condamnabile de violenţă ale acestora împotriva oamenilor şi proprietăţilor”. Premisa centrală a contestării acţiunilor prezidenţiale este aceea că „tăria Americii” este conferită de osatura „apolitică” a armatei. „Profesionalismul şi neutralitatea politică a militarilor americani au fost exemple pentru oamenii din întreaga lume care aspiră la o mai mare libertate şi democraţie în societăţile lor. Militarii sunt una dintre cele mai mari capacităţi ale naţiunii pentru protejarea cetăţenilor americani şi pentru promovarea intereselor SUA oriunde în lume”.

Concluzia: alegerile prezidenţiale complică miza actualului joc (politic) cu focul şi sabia

Astăzi, cu mai puţin de o jumătate de an înainte de data scrutinului prezidenţial, protestele continuă să se extindă de-a lungul comunităţilor de pe întreg cuprinsul Statelor Unite, pandemia se menţine la un nivel ridicat, în timp ce unu din patru americani au rămas fără un loc de muncă. Candidatul care va ieşi câştigător în cursa prezidenţială va fi obligat să găsească soluţii imediate pentru ieşirea din toate crizele şi reinstaurarea stării de normalitate domestică pentru a se putea concentra pe situaţia internaţională. Interesele americane sunt supuse unor provocări din ce în ce mai mari în contextul ascensiunii „competiţiei globale dintre marile puteri”. Marea miză strategică pentru Statele Unite va fi câştigarea „competiţiei” cu China, o luptă titanică între doi uriaşi care au forţa să atragă în siajul lor întreaga omenire.

Să fie acesta un deja-vu de securitate internaţională?