„Primăvara arabă” s-a încheiat, „vara arabă” continuă

Ca furtunile de nisip din deşert, născute la linia orizontului, înălţându-se şi acoperind în câteva minute cerul, protestele şi mişcările de stradă de la începutul anului 2011 din Tunisia, Egipt, Libia, Siria, Bahrain sau Yemen, din alte ţări şi teritorii din nordul Africii şi zona Golfului Persic, au părut că vor acoperi totul şi că vor schimba totul.

Într-un interval de mai mult de un an de zile regimuri politice de decenii au fost înlăturate (Tunisia, Egipt, Libia), guverne au fost schimbate (Tunisia, Yemen, Iordania), lideri autocraţi au luat calea exilului (tunisianul Zine El Abidine Ben Ali către Arabia Saudită), închisorii (egipteanul Hosni Mobarak întemniţat, arest la domiciliu, spital), linşajului (libianul Moammar al-Gaddafi, ucis în oraşul său natal, Sirte).

În unele ţări, evenimentele au scăpat de sub control, protestele paşnice s-a întâlnit cu reacţia violentă a autorităţilor şi au evoluat către conflicte civile sângeroase (Libia, Siria). Grupări islamiste extremiste au preluat controlul unor localităţi şi teritorii (Siria, Irak, Libia, Yemen), au promovat o viziune violentă a Islamului, au impus teroarea pentru milioane de oameni, au ameninţat statalitatea acestor ţări.

Au fost şi state unde protestele au decurs paşnic (Iordania, Maroc, Liban, Oman), tot paşnic au avut loc şi unele transferuri de putere (Tunisia), s-a înregistrat chiar o anumită coabitare între forţele reformatoare, islamiste, şi cele având background-ul structurilor anterioare (Tunisia).

Monarhi absoluţi, dar cu un simţ exersat al evenimentelor şi oportunităţilor, au schimbat guverne, au făcut jumătăţi de paşi spre reforme democratice, constituţionale, au creat sentimentul că ascultă vocea maselor şi au detensionat situaţia (Iordania, Maroc). Alţi monarhi, din zona Golfului (Arabia Saudită, Kuwait), cu resurse financiare extinse, au acordat rapid dividende angajaţilor guvernamentali, altor categorii sociale, şi un mult aşteptat aer de prosperitate a blocat eventualele nemulţumiri.

Intervenţiile externe nu au lipsit, directe (Bahrain, Libia, Yemen), sau prin interpuşi (Siria, Irak), la momentul respectiv, au fost promovate drept operaţii legitime de sprijin ale forţelor sau autorităţilor care se poziţionau de partea reformelor.

Au intervenit însă complicaţiile. Reformiştii au descoperit rapid că sprijinul popular e mult mai fragil decât ar fi crezut. Că societăţile nu sunt pregătite pentru schimbări bruşte. Că insurecţia stradală nu aduce bani la buget şi nici nu asigură managementul unei economii, de cele mai multe ori slab dezvoltate. Că liderii mişcărilor revoluţionare, interni sau produşi de o diasporă depărtată, nu ştiu ce să facă atunci când ajung la putere. Cuvântările extinse ale preşedintelui egiptean Morsi erau, în acea perioadă, obiect de studiu în regiune pentru a demonstra cum nu trebuie să acţioneze un şef de stat. Chiar şi atunci când a avut de a face cu un ultimatum din partea forţelor armate egiptene, preşedintele Morsi nu a realizat că trebuie să acţioneze, nu să repete sloganuri de reformă în faţa unei camere tv.

În această perioadă, s-a redeschis dezbaterea despre compatibilitatea Islamului cu democraţia, s-au făcut paralele între formaţiunile politice islamiste ajunse la putere şi creştin-democraţia europeană, s-a invocat modelul Turciei, ţară cu o constituţie seculară dar cu guvern islamist, având o puternică dezvoltare economică şi fiind atât membră NATO, cât şi a Organizaţiei Conferinţei Islamice. Dezbaterea s-a desfăşurat mai curând în capitalele occidentale, acolo unde efervescenţa schimbărilor din Nordul Africii şi Orientul Mijlociu era urmărită fie cu entuziasmul celor care credeau că respectivele schimbări vor transforma statele arabe în democraţii funcţionale, fie cu scepticismul celor care vedeau incompatibilităţi profunde între natura societăţilor din aceste ţări, multe cu trăsături tribale, patriarhale, şi o organizare statală concurenţială, liberă politic şi economic.

Dezbaterile nu au avut decât o finalitate teoretică. Primăvara arabă a îngheţat în scurt timp, semnalul cel mai puternic fiind preluarea controlului Egiptului / 3 iulie 2013 de către forţele armate, arestarea preşedintelui islamist ales, Mohamed Morsi, suspendarea Constituţiei, dispersarea violentă a demonstraţiilor organizate ulterior de Frăţia Musulmană (oficial, au fost înregistraţi 624 de morţi), interzicerea acestei organizaţii. Omul forte al noilor autorităţi a fost generalul Abdel Fattah el-Sisi, ales ulterior preşedinte şi reînnoind, astfel, tradiţia egipteană a preşedinţilor foşti militari. Schimbarea de regim a fost sprijinită intern de către marele şeic de la Moscheea Al-Azhar, Ahmed el-Tayeb, considerat liderul religios al comunităţii sunnite, nu numai egiptene, de către papa Tawadros al II-lea, conducătorul spiritual al creştinilor egipteni de confesiune coptă, de către liderul opoziţiei egiptene, Mohamed ElBaradei. Pe plan internaţional au fost reacţii mai degrabă pozitive şi neutre, iar SUA au refuzat utilizarea termenului de puci în definirea evoluţiilor de la Cairo.

A fost un semnal direct, de la cea mai puternică şi numeroasă ţară a lumii arabe, Egiptul, că energia, ce s-a dorit regeneratoare, a „primăverii arabe” s-a epuizat, că experimentul unei democraţii pe fundament islamic nu a fost reuşit (e de discutat dacă aspectul religios a fost cel mai important în acest eşec), că a devenit prea costisitor în plan economic, social, în vieţi pierdute în conflictele interne care au izbucnit în diferite colţuri ale lumii arabe. Desigur, evoluţiile au fost diferite, de la ţară la ţară, reuşitele fiind însă în minoritate faţă de marile eşecuri politice şi economice ce au urmat protestelor populare de la începutul anului 2011.

O poveste de succes este, poate, cazul Tunisiei, care, în ciuda dificultăţilor economice şi a atentatelor teroriste, a menţinut un curs democratic al evoluţiilor interne, a înregistrat o acomodare a forţelor islamiste cu cele seculare, iar recent, în alegerile de pe 6 mai, a.c., a produs şi o premieră, prima femeie, Souad Abderrahim, aleasă drept primar al capitalei Tunis, fiind şi membru ale formaţiunii islamice Ennahda. Dar cu o floare tunisiană nu se face „primăvară arabă”.

Un mare eşec este, sigur, cazul Siriei, acolo unde demonstraţiile paşnice au evoluat către confruntări violente, violenţele s-au transformat în război civil, cu sute de mii de morţi, cu milioane de refugiaţi, cu o infrastructură distrusă. Ţara este încă divizată, enclavizată, forţe militare externe din alianţe şi tabere diferite construiesc baze militare pe teritoriul sirian, se pregătesc pentru o dislocare îndelungată. Şi în oglinda acestui eşec al primăverii arabe, se pot reflecta şi evoluţiile din Irak, Libia, Yemen.

Ce s-a întâmplat în urma protestelor, ce forţe au reacţionat, ce a lipsit în perioada de după 2011, ce factori interni şi externi au intervenit în statele care au înregistrat variante naţionale ale acestor încercări de reformă, producând în final o „primăvară arabă” cu consecinţe mai mult negative decât preconizata înflorire a democraţiei şi libertăţilor individuale?  Câteva din aceste potenţiale cauze puteau fi identificate, încă de la debutul mişcărilor de stradă:

-          protestele şi-au atins o parte din obiective acolo unde a existat o cultură politică a dialogului, unde nici strada nu a venit cu cereri maximale, nici regimul, chiar autoritar / dictatorial, nu a recurs imediat la violenţă. În Tunisia, Maroc sau Iordania, a existat permanent, oficial sau tolerată, o opoziţie islamistă. Liderii acesteia nu au fost excluşi de la anumite consultări, au putut desfăşura activităţi de natură socială, uneori chiar şi politică. Astfel, aceştia au avut exerciţiul actului politic, nu au trebuit să se inventeze la momentul revoltelor;

-          „primăvara arabă” a eşuat acolo unde, timp de decenii, a lipsit o educaţie de natură a consolida coeziunea socială şi naţională, ca în Libia. Când regimul a căzut, loialităţile evidente au fost către comunităţile tribale, ţara s-a divizat în cantoane luptătoare, o serie de state europene şi-au adus aminte că în urmă cu decenii erau suzerane peste diferite părţi ale teritoriului libian, astfel că totul a devenit o junglă de interese pe nisipul fierbinte, dar cu rădăcini de petrol, al teritoriului libian;

-          „primăvara arabă” a avut un relativ succes, pentru că a conştientizat, în anumite părţi ale lumii arabe, nevoia reformelor. Acestea, constituţionale, politice sau economice, au început să apară, chiar dacă nu toate sunt în relaţie directă, calendaristică, consecutivă frământărilor populare. În Maroc, Liban, Iordania, Oman, Kuwait s-au făcut astfel de paşi mici, dar care au detensionat situaţia, încă din perioada protestelor. În Arabia Saudită, se derulează de abia în prezent un anumit proces de modernizare şi reformare;

-         influenţa externă a fost, în multe cazuri, decisivă, chiar dacă nu întotdeauna pentru succesul revoltelor, cât pentru mediatizarea acestora. Astfel, brusc, reţelele de socializare au putut mobiliza milioane de oameni, lideri de opinie on-line au devenit şi lideri de mulţimi protestatare. O parte din ei au evoluat ca figuri emblematice ale mişcării, alături de Mohamed Bouazizi, vânzătorul tunisian de legume care şi-a dat foc şi a aprins şi scânteia „primăverii arabe”: egipteanul Wael Ghonim, angajat al Google în Dubai, care a creat o pagină Facebook intitulată „Kullena Khaled Said”, „Suntem toţi Khaled Said”, dedicată unei victime a structurilor egiptene de securitate, jurnalista din Yemen, Tawakkol Karman, câştigătoare a Premului Nobel pentru Pace, care a mobilizat on-line populaţia din Sanaa, pentru o „Zi a furiei” / „A Day of Rage”. Influenţa externă a devenit, în unele cazuri, „presiunea externă” şi „intervenţia externă”;

-         eşuarea „primăverii arabe” a depins, în unele cazuri, de loialităţile armatei, de coeziunea acesteia. În Egipt, armata a contribuit, iniţial, prin lipsa de reacţie, ulterior, prin asumarea conducerii ţării, atât la căderea regimului Mubarak, cât şi la promovarea ca lider al ţării, a generalului Al-Sisi. În Siria, deşi s-au înregistrat numeroase dezertări, acestea nu au atins decât marginal forţele de elită, conduse de ofiţeri şi generali din comunitatea alawită, din care face parte şi preşedintele Bashar Al - Assad. Aceasta a permis reacţia în forţă şi de durată a regimului de la Damasc în conflictul civil ce a urmat mişcărilor protestatare. În Yemen, unde unităţile militare au fost mai curând subordonate pe criterii etnice, partizane şi geografice, preşedintele Saleh a continuat să fie influent pe scena politică şi după transferul puterii, urmare a acestei loialităţi informale a structurilor de forţă. Până când intervenţia Arabiei Saudite a schimbat datele problemei. În Libia, războiul civil a fost şi o consecinţă a dezintegrării structurilor militare, afilierii lor la comunităţile tribale. Fiecare era în conflict cu toţi ceilalţi. Şi nici măcar intervenţia externă nu a putut limpezi lucrurile;

-          poate eşecul cel mai mare al „primăverii arabe” a fost acela al incapacităţii de conducere a liderilor promovaţi în urma protestelor. În unele cazuri a lipsit experienţa politică, în altele, structurile statale s-au dovedit necooperante şi au sabotat reformele. Un exemplu tipic îl reprezintă tot Egiptul, unde primele măsuri luate de preşedintele Morsi au urmărit mai mult arondarea de puteri dictatoriale, mai extinse şi decât ale predecesorului său. Aceasta, în timp ce Armata şi Ministerul de Interne au rămas neatinse, islamiştii neputând penetra cele două instituţii. Lipsa de cunoaştere a sensibilităţilor instituţionale a dus la decizia lui Morsi de a se întâlni cu asasinul preşedintelui Anwar Sadat, venerat în forţele armate egiptene. Şi nu oricând, ci în perioada aniversării unor victorii egiptene din războiul de Yom Kippur. Incapacitatea de conducere politică s-a reflectat şi în probleme economice grave. A fost prea mult pentru masele protestatare care sperau ca libertăţile individuale să vină în paralel cu o creştere a prosperităţii economice.

Aşa a fost, pe scurt, foarte scurt, povestea „primăverii arabe”.

Zilele acestea, pe străzile din Amman, Iordania, protestele au apărut din nou. La fel cum a fost în anul 2011, precum şi în multe din zilele de vineri, zi de rugăciune, zi de comuniune socială, din anii care au urmat debutului „primăverii arabe iordaniene”. Nu mai e nicio conexiune externă, nu există un nou fenomen ataşabil ideii de „nouă primăvară arabă”. Protestele sunt doar o formă de manifestare publică, întărită după anul 2011, prin care segmente ale populaţiei îşi cer drepturile într-un mod public. Ca şi în anul 2011, forţele de securitate iordaniene asigură buna desfăşurare a manifestării. Este un semnal că, în anumite zone ale lumi arabe, o serie de paşi către întărirea democraţiei şi a libertăţilor individuale au fost făcuţi. Protestele au un rezultat imediat: premierul Hani Mulki şi-a dat demisia, ceea ce înseamnă demisia guvernului. O altă personalitate locală, Omar Razzaz, a fost desemnată imediat cu formarea noului cabinet.

La 10 iunie Iordania a sărbătorit 102 ani de la Marea Revoltă Arabă. Iar noul cabinet a fost prezentat şi votat pe 14 iunie.

Simbolismul are un rol important în alegerea deciziilor de natură politică în lumea arabă. Pentru o mare parte a statelor arabe din Orientul Mijlociu, renaşterea identitară a debutat la sfârşitul primului război mondial, când a fost declanşată lupta împotriva Imperiului Otoman. Pe 10 iunie 1916, beduinii înarmaţi ai şeicului Hussein, conducătorul arab al oraşului sfânt Mecca, au atacat garnizoana otomană locală. Ce a urmat a fost o lungă campanie militară, în care a fost introdus şi un ofiţer britanic pe nume Lawrence, care a avut ca rezultat crearea statelor arabe din Orientul Mijlociu în aproximativ actuala configuraţie. Procesul nu a fost unul linear, dar coordonatele sale principale au fost redescoperirea identităţii arabe, dezvoltarea insituţională, încercări de modernizare. A fost o vară de câteva decenii în care statele arabe au traversat perioada naţionalismului arab, a conflictelor arabo - israeliene, a afluxului de refugiaţi palestinieni, au încercat şi opţiunea unei primăveri de proteste, sunt acum în faţa unor noi provocări, înainte de toate de natură economică.

Altfel spus, „primăvara arabă” poate s-a încheiat, vara arabă continuă.