PREVIZIUNI POLITICE ŞI DE SECURITATE 2019 (XV) - CAUCAZUL DE SUD

Anul 2018 a marcat Caucazul de Sud cu două surprize politice importante. În primul rând, când aproape nimeni nu se mai aştepta la o ”occidentalizare” a Armeniei, revoluţia de catifea din primăvară a propulsat la putere pe liderul revoluţionar Nicolo Pashinyan. Acesta a operat transformări ale politicilor interne şi externe, însoţite de încercarea de a extrage Armenia de pe orbita Moscovei şi a fluxurilor de integrare euro-asiatică. Unele obstacole politice interne l-au determinat să apeleze la alegeri anticipate, pe care le-a şi câştigat detaşat în decembrie, acumulând legitimitatea politică dorită.

Micul stat caucazian, Georgia, a ales la finalul anului un nou preşedinte, în persoana Salomei Zurabishvili, care a dedicat acestă victorie întregului Occident. Auto-declaratele republici separatiste recunoscute şi sprijinite sistematic de Moscova, Abhazia şi Osetia de Sud, au făcut imposibilă reglementarea paşnică a conflictelor cu Tbilisi, principala problemă de securitate şi supravieţuire naţională cu care Tbilisi merge mai departe în 2019.   

Un alt moment important al anului anterior pentru securitatea regională a fost fără îndoială cel al adoptării de către cele cinci state caspice - Rusia, Azerbaidjan, Kazahstan, Iran şi Turkmenistan, după 22 de ani de negocieri, a ”Convenţiei cu privire la statutul juridic al Mării Caspice”. Implementarea prevederilor documentului ridică însă noi provocări pentru perioada următoare.
Evenimentele remarcabile care s-au produs anul anterior în Caucazul de Sud nu au adus însă garanţii sau certitudini pentru evoluţii pozitive în acest an, în ceea ce priveşte securitatea în Regiunea Extinsă a Mării Negre.

Georgia – nu a venit timpul pentru o prietenie cu Rusia

Candidatul independent Salome Zurabishvili, de formaţie şi origini occidentale, a câştigat fotoliul de preşedinte al Georgiei, stat care se confruntă militar cu Rusia de peste zece ani şi care este în continuare fragmentat de Abhazia şi Osetia de Sud. Anul 2019 va dovedi dacă această opţiune a electoratului georgian a fost nu numai una interesantă, curajoasă şi (de ce nu?) provocatoare pentru întreaga clasă politică georgiană, dar şi o soluţie la problemele grele de securitate ale statului.

Există premizele ca noul preşedinte să facă uz de experienţa sa de diplomat rafinat şi de bun cunoscător al societăţii georgiene şi al relaţiilor internaţionale pentru a aduce stabilitate şi unitate în plan intern, respectiv pentru a încerca să protejeze statul georgian de adversarii externi. Neancorată ferm într-una din partidele politice care contează la Tbilisi, orientarea sa politică de dreapta o va determina să susţină partidul de guvernământ şi autorităţile georgiene de stat,  care au şi sprijinit-o la alegeri.
În planul politicilor economice nu vor apare probabil probleme severe (estimarea Băncii Mondiale pentru creşterea PIB în noul an se ridică la 5 %), totuşi Zurabishvili va trebui să acorde o atenţie specială medierii proceselor politice interne şi a relaţiilor puterii cu forţele de opoziţie, cunoscut fiind faptul că politicienii georgieni nu sunt tocmai ”comozi” pentru putere.

Prin urmare, este de aşteptat ca anul 2019 să fie un an foarte important pentru politica externă a Georgiei şi, într-o măsură mai redusă, în ceea ce priveşte evoluţiile social-economice şi politice interne. În consecinţă, noul preşedinte georgian va acţiona pentru reconsolidarea vectorilor de cooperare externă, în acest sens fiind foarte probabil ca Georgia să reactiveze cu curaj două trilaterale din Regiunea Extinsă a Mării Negre (Trilaterala ”Georgia – Turcia – Azerbaidjan”, respectiv ”Georgia – Turcia – Armenia”), pe care S.Zurabishvili le-a şi fondat în fosta calitate de ministru de externe. Aceasta mai ales pentru reactivarea ”hărţii energetice” a regiunii din care fac parte ţările primei trilaterale menţionate.

Marea problemă pentru Georgia anului 2019 şi a anilor care vor urma rămâne cu certitudine cea a relaţiilor cu Rusia. Pe această temă, noul preşedinte georgian a fost extrem de tranşant: "Rusia continuă să ocupe agresiv o cincime din statul nostru.... Nu cred că, atât timp cât Rusia se comportă aşa şi având în vedere ceea ce se întâmplă pe linia de demarcaţie unde oamenii sunt răpiţi şi faptul că această linie se mişcă adânc spre teritoriul nostru tot mai aproape de Tbilisi ...nu cred că putem merge la cooperare acum". Rusia a distrus orice fel de perspective pentru negocieri şi pentru reluarea relaţiilor diplomatice. Formatul Geneva dedicat acestui conflict va reuşi cel mult să dezbată implicaţiile curente generate de starea conflictuală permanentizată, în condiţiile în care ONU şi OSCE au părăsit scena în cea mai mare parte. Situaţia va rămâne neschimbată în conflictul ruso-georgian, fiind improbabil ca relaţia Tbilisi cu Moscova să cunoască unele modificări pozitive în anul 2019 atât timp cât nu se întrevede o abordare mai conciliantă a Georgiei de către Moscova.

Pe de altă parte, trebuie remarcat că şefa statului georgian a reiterat permanent  că ţara sa este un aliat militar strâns al UE şi al SUA şi tocmai de aceea Georgia va avea nevoie în următoarea perioadă de un sprijin puternic din partea Occidentului pentru restabilirea integrităţii teritoriale naţionale. Evident că Zurabishvili deţine capitalul politic necesar în capitalele occidentale, dar nu este deloc clar ce anume are în vedere să solicite Occidentului pe această linie şi ce fel de instrumente politice ar fi indicate pentru a schimba actuala dinamică imprimată de Rusia în întrega Regiune Extinsă a Mării Negre şi, în mod particular, soluţionării dosarului georgian.

Armenia – revoluţia condusă de Pashinyan va continua

Aşadar, politicianul revoluţionar al anului 2018, N.Pashinyan, a câştigat detaşat cu blocul său politic, ”Pasul Meu”, recentele alegeri generale anticipate şi, odată cu aceasta, legitimitatea largă dată de votul popular pentru a continua ”transformările revoluţionare” ale Armeniei deja iniţiate. Adunarea Naţională (parlamentul) va avea numai trei mişcări politice (Blocul Pashinyan, Partidul ”Armenia Prosperă” şi Partidul ”Armenia Luminoasă”), fiind de aşteptat ca, cel puţin în prima parte a anului 2019, ultimele două partide să afişeze o opoziţie politică constructivă.

Pentru anul 2019, Pashinyan pare decis să continue programul său politic care vizează ”transformarea Armeniei într-o ţară dezvoltată şi puternică, nu numai din punct de vedere economic, ci şi în planul politicii externe. Poziţia foarte confortabilă în parlament îi va permite să aducă, după toate probabilităţile, unele amendări ale Constituţiei. Deşi o parte din forţele politice ostile a fost eliminată din jocurile politice, cea mai delicată sarcină a lui Pashinyan pe parcursul anului 2019 va fi menţinerea coeziunii interne a blocului său politic şi gestionarea pretenţiilor evolutive ale politicienilor din acest bloc.

În plan economic, echipa guvernamentală va orienta dezvoltarea social-economică pe principii liberale pro-occidentale ale economiei de piaţă. Prognoza Băncii Mondiale pentru creşterea economică a Armeniei în 2019 este una optimistă - creşterea PIB cu 4,3%, deşi va fi în regres faţă de anul anterior. Implementarea noilor politici ar putea fi motivul pentru care cetăţenii armeni vor fi derutaţi, poate dezamăgiţi, de reformele şi progresele economice reale şi de politicile oarecum confuze în ceea ce priveşte securitatea statului (mai ales noile abordări ale relaţiilor cu Rusia, sau gestionarea conflictului Nagorno-Karabah).

Menţinerea agendei politice externe din anul trecut va fi probabil cea mai mare provocare pentru Armenia. Desigur, Occidentul va avea şi în acest an poziţii favorabile, de încurajare şi susţinere a noilor  autorităţi armene. Nu acelaşi lucru se poate anticipa despre evoluţia relaţiilor cu Moscova şi cu alte republici ex-sovietice care întreţin relaţii cordiale cu Rusia. Reticenţele statelor CSI şi OTSC faţă de politica externă a noului lider armean au apărut în ultimele luni, în special pe fondul unor tendinţe de deviere a Armeniei de la curentele de integrare euro-asiatice. Moscova rămâne extrem de circumspectă faţă de demersurile guvernului Pashinyan, catalogate pe ansamblu ca ”anti-ruse”. În consecinţă, în perioada următoare Moscova va supune Armenia la o monitorizare continuă. Invocarea de către Erevan a respectării intereselor sale pe baza ”principiului neinterferenţei în afacerile interne ale altui stat” nu va funcţiona pe relaţia cu Moscova, cu atât mai mult cu cât este recunoscut faptul că ”securitatea Armeniei şi, într-o anumită măsură, economia statului armean, sunt legate de Rusia” (ruşii au în Armenia o bază militară importantă la care este improbabil să renunţe, Moscova poate determina schimbarea situaţiei din Nagorno-Karabah, Rusia este un investitor important în sfera energetică, în industra grea şi a construcţiilor de maşini). Armenia va fi lipsită, cel puţin pe termen scurt, de alţi aliaţi strategici relevanţi. Chiar şi Turcia, Iran sau alte state din regiune nu vor adopta în nicio circumstanţă poziţii politico-militare favorabile Armeniei, ci dimpotrivă.

Pe de altă parte, Armenia va monitoriza cu insatisfacţie progresele privind cooperarea politică şi mai ales cea tehnico-militară dintre Azerbaidjan şi alte state, cum ar fi SUA, Israel sau Rusia. Îngrijorările Erevanului vor rămâne o constantă în acest an, fiind legate de armamentele moderne pe care Azerbaidjan le achiziţionează într-un ritm ridicat, deoarece Armenia se pregăteşte pentru confruntări militare cu Azerbaidjan în protejarea situaţiei din Nagorno-Karabah.

Azerbaidjan – continuitate în toate planurile

Scena politică centrală va rămâne stabilă în anul 2019, ceea ce va permite executivului, ferm condus de preşedintele I.Aliyev, să se concentraze asupra dezvoltării infrastructurilor strategice, asupra modernizării statului şi a structurilor de forţă, respectiv asupra consolidării relaţiilor externe pe diferiţi vectori. Zăcămintele de hidrocarburi din Marea Caspică vor asigura finanţele necesare pentru stabilitatea economică şi pentru proiectele dorite, chiar dacă anumite turbulenţe economice regionale vor afecta creşterea economică (pentru 2019 se estimează o creştere a PIB de numai 3,6 %). O atenţie specială va fi acordată dezvoltării infrastructurilor strategice şi coridoarelor de transport regionale. Baku se va concentra asupra definitivării Coridorului de transport ”Nord-Sud Rusia – Azerbaidjan – Iran”, dedicat pieţelor euro-asiatice.

Situaţia financiară confortabilă va permite continuarea de achiziţii a celor mai moderne echipamente miilitare disponibile pe piaţa internaţională. Numărul statelor care doresc să livreze arme Azerbaidjanului va fi în creştere, dar aceasta nu va crea dificultăţi politice pentru Baku, care şi-a câştigat în timp libertatea de a-şi permite cam orice opţiune, nefiind condiţionat strategic de vreun stat furnizor. Agenda parteneriatui strategic consolidat cu Rusia va rămâne de actualitate, vectorul cooperării tehnico-militare ruso-azere va fi prein noi contracte pentru armamente strategice din Rusia, care se vor adăuga la cele semnate anul anterior în valoare de circa 5 mlrd.USD.

Moscova va explora în continuare poziţionarea Azerbaidjanului cu privire la posibilitatea aderării la Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă  (OTSC), deşi este puţin probabil ca Baku să renunţe la statutul de relativă neutralitate care îi oferă multe grade de libertate în exersarea politicii externe şi de securitate. Nici poziţia rusă în această chestiune nu este încă una definitivă, Moscova nedorind probabil să forţeze orientarea Baku către OTSC atât timp nu este lămurită deplin asupra evoluţiei Armeniei.

Schimbările geopolitice substanţiale care au afectat sistemul relaţiilor Turciei cu lumea occidentală au modificat în ultima perioadă şi relaţiile politice regionale. Acest lucru va facilita consolidarea unei noi axe geopolitice Moscova – Baku - Ankara, care va conduce, după toate evidenţele, la dezvoltarea ”afinităţilor” politico-militare ale Moscovei cu Baku.

Preşedintele azer va insista şi în acest an pentru găzduirea dialogului militar la nivel înalt dintre NATO şi Rusia. Acest lucru va permite statului azer să întreţină simultan relaţii privilegiate cu NATO şi Moscova. Baku va menţine cooperarea cu NATO, deşi Baku nu se va pronunţa pentru aderarea la Alianţă. Statul azer va beneficia însă şi pe viitor de garanţii turce de securitate, fără temerea unei surprize strategice negative. Turcia va fi de departe cel mai important aliat strategic al Baku pe toate dimensiunile, inclusiv în ceea ce priveşte susţinerea pentru orice tip de confruntare cu Armenia.

Conflictul Nagorno-Karabah

Procesul de negocieri pentru soluţionarea conflictului Nagorno-Karabah va rămâne cel mai probabil în continuare într-un stadiul dorment. Armenia şi Azerbaidjan se vor plasa exclusiv pe poziţii de confruntare, ceea ce va duce la eliminarea de pe agenda curentă a negocierii directe pentru ajungerea la compromisuri. Agresivitatea părţii armene va fi însoţită evident de reacţii pe măsură din partea Baku, autorităţile azere invocând cu nervozitate evidentă situaţia ”intolerabilă” de pe frontul conflictului prelungit din Nagorno-Karabah. Armenia va fi avertizată parmanent că armata azeră este pregătită pentru operaţiuni militare ample, ceea ce va menţine în atenţie perspectiva redeschiderii confruntărilor militare în teren.

Baku şi Erevan se vor acuza reciproc de încălcări ale regimului de încetare a focului, de declanşarea focului şi de folosirea armamentelor de mare calibru, fapt care ridică probleme insurmontabile pentru oricare mediator, fie acesta OSCE. Declaraţii politice de tipul celor armene (potrivit cărora ”Karabah este o parte inseparabilă a Armeniei”) şi azere (care arată că ”integritatea teritorială a Azerbaidjanului nu va fi niciodată subiectul negocierilor cu Armenia....teritoriile azere vor fi eliberate în curând de ocupanţi") nu vor fi de natură să debloceze negocierile pe termen scurt, indiferent de formatul care va fi accesat. Prin urmare, mizele jocului geopolitic din jurul acestui conflict rămân extrem de complexe, motiv pentru care este impredictibilă o schimbare substanţială a ”status quo-ului”.

Securitatea la Marea Caspică

Aşadar, în anul 2018 a fost adoptată ”Convenţia cu privire la statutul juridic al Mării Caspice”. Incertitudinile anului care urmează vor fi dacă acest document a creat cu adevărat condiţii reale pentru ”cooperarea în condiţii noi de prietenie" (aşa cum doreau semnatarii) în această zonă cu greutate specifică atât pentru securitatea Regiunii Extinse a Mării Negre, cât şi a Asiei Centrale. În primul rând sunt de aşteptat disensiuni generate de interese naţionale de securitate divergente ale statelor riverane în procesele de negocieri bi- şi multilaterale asupra divizării ”apelor intercontinentale” ale Mării Caspice (fiecare stat va avea dreptul de a stabili suprafaţa apelor teritoriale, zonele naţionale de pescuit etc.). În plus, delimitarea fundului mării şi a subsolului au rămas chestiuni netranşate definitiv prin Convenţie. Este deci previzibil că vor avea loc demersuri politice dificile pentru soluţionarea acestor probleme extrem de sensibile rămase deschise. Probabil că partea iraniană va fi cea mai incomodă în acest sens, în special pe relaţia cu partea turkmenă.

O situaţie tensionată ar putea fi generată de faptul că în Marea Caspică a fost interzisă prin Convenţie instalarea de baze militare străine şi orice prezenţă militară străină, altele decât cele aparţinând statelor riverane. Prin urmare, sunt de aşteptat acţiuni din partea unor state, în special din partea Rusiei şi Iran, care doresc să preia controlul militar în Marea Caspică. Primele semne încep să apară, Moscova refuzând recent să furnizeze unele materiale militare către Baku, pe motiv că ar afecta interesele militare ruse în bazinul Mării Caspice. Totodată, este posibil să asistăm la reacţii de dezangajare din partea unor companii occidentale importante în domeniul energetic, care se vor găsi în situaţia de a nu mai avea asigurată o umbrelă de securitate adecvată.