PREVIZIUNI POLITICE ŞI DE SECURITATE – 2019 (XIII) - Asia Centrală

Departe şi izolată de noi, Asia Centrală rămâne o necunoscută, dar 2019 va grăbi, probabil, momentul în care distanţele se reduc şi lumile se apropie. Ceea ce a reuşit să împiedice Rusia şi nu a reuşit să deschidă Vestul, poarta spre Asia Centrală, poate va reuşi să o facă China cu al ei nou drum al mătăsii, generator de speranţe, dar şi de îngrijorări.

Un grup de cinci state, „stane” (Kazahstan, Uzbekistan, Kârgâzstan. Tadjikistan şi Turkmenistan), prinse între Rusia la nord, vechea putere imperială care domină militar regiunea, şi sudul vulnerabil (Iran, Afganistan şi Pakistan) şi între o Chină în ofensivă economică şi o Mare Caspică, încă obstacol în deschiderea spre vest, cu tradiţii comune (origini etnice şi istorice, religia musulmană sunnită, istoria recentă sovietică şi modelul politico-economic moştenit – dictaturi sau semidictaturi de clan) îşi conduce destinul împreună, dar cu remarcabile diferenţe specifice.

Cel mai important, Kazahstanul, are o vulnerabilitatea prin faptul că liderul său suprem, Nursultan Nazarbaev, este aproape octogenar, deja de 30 de ani la conducerea statului şi cedarea puterii poate genera o criză. Ţara a navigat bine între investiţiile chineze în infrastructură şi cooperarea economică şi militară cu Rusia, limitată la strictul necesar. Politica multivectorială este orientată doar spre câştiguri economice, sistemul politic intern nefiind deschis spre exterior şi, de aici, lipsa unei ameninţări ruse, mai ales că minoritatea rusă este protejată cu grijă.

Uzbekistanul a cunoscut transferul de putere şi, sub conducerea noului preşedinte, Shavkat Mirziyoyev,  se îndreaptă, încet, spre un sistem mai relaxat politic, dar fără iluzia că se va ieşi din sistemul autocratic caracteristic regiunii. Relativa relaxare politică, deschidere economică şi reconectare externă are limite, care nu trebuie trecute, altfel latura represivă a regimului va reapărea.

În cele două republici din Munţii Tian Shan şi Pamir, dominaţia economică a Chinei pare, pentru moment, relativ benefică, mai ales în domeniul infrastructurii. Kârgâzstanul rămâne instabil politic, bruma de democratizare la care s-a ajus în 2010 asigurând cadrul unui sistem fragil, cu un parlament mai activ. Instabilitatea politică este însoţită de tensiuni etnice, naţionalismul fiind o constantă. Tadjikistanul se află în perioada autoritarismului consolidat, care, combinat cu sărăcie şi islamism militant, poate duce la instabilitate politică ridicată. Pericolul islamismului radical este cel mai ridicat aici, la graniţa de nord a Afganistanului.

Turkmenistanul, plin de resurse energetice, va continua sub dictatura actuală a preşedintelui Gurbangulî Berdîmuhamedov, progresul economic fiind posibil şi aşa. Izolată şi neutră, ţara mai are multe de făcut în plan intern până când va avea deschiderea necesară către progres. Gazul său ajunge în Asia, şi, într-o mică măsură, prin sistemul rusesc, spre Europa. O conductă care să taie Marea Caspică şi să ajungă în Europa, fiabilă economic, nu se poate construi din motive politice: Rusia nu vrea încă un concurent pe această piaţă.

Influenţa economică a Chinei este în creştere, atât prin investiţii în infrastructură, cât şi în economie. Kârgâstanul şi Tadjikistanul sunt deja dominate economic de China, Rusia fiind perdanta. Cei doi mari, Kazahstanul şi Uzbekistantul caută un echilibru, acceptând proiectele de infrastructură, dar echilibrând investiţiile chinezeşti cu cele ruse şi occidentale. Iar Turkmenistanul este deja conectat energetic cu China.
Rusia trebuie să se mulţumească doar cu ce mai poate controla economic. Politic, regimurile nu prezintă o problemă pentru Rusia, ameninţarea democratică nefiind prezentă.

Militar, Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă / OTSC, pe care Rusia o vrea ca replică la NATO, nu este decât un mecanism care păzeşte regimuri politice autocratice şi instabile de pericolul jihadismului care aşteaptă ca actualele condiţii economice şi sociale să îi aducă adepţi.

Vestul trebuie să se mulţumească şi el cu câteva investiţii acceptate de toate părţile şi cu ideea că Hinterlandul nu este de cucerit. Prin Asia Centrală, China va veni în Vest, trecând prin fosta zonă de influenţă rusă, nu invers.

Anul 2019 poate aduce puseuri de instabilitate, caracteristice unor asemenea regimuri, un pic de dezvoltare socială, o accentuare a ameninţării islamiste şi o creştere economică modestă având la bază mai ales China. Dar să le luăm pe rând:

• Kazahstan. Aşa cu precizam anterior, din punct de vedere politic, are o mare incertitudine, când şi către cine se va face transferul de putere de la preşedintele Nazarbaev? Modul în care actualul preşedinte va părăsi scena politică şi cine va prelua puterea este foarte important pentru stabilitatea acestui stat. Relaţiile cu Rusia vor rămâne o prioritate şi pentru perioada care urmează, Moscova reprezentând partenerul diplomatic şi de securitate de prim rang. Kazahstanul are un procent ridicat de populaţie de etnie rusă, concentrată în zona de graniţă cu Rusia. Cu toate că, în prezent, relaţiile interetnice sunt destul de bune, în viitor, Moscova va putea să mobilizeze această resursă, dacă va percepe că o reorientare a politicii externe este pusă la cale de conducerea politică kazahă. Acesta este şi motivul pentru care Kazahstanul nu are niciun interes în integrarea profundă cu structurile economice sau de securitate occidentale, reducând riscul de confruntare geopolitică.
Vulnerabilitatea economiei faţă de şocurile externe va rămâne principala provocare pentru realizarea unei dezvoltări stabile şi durabile şi în anul următor. Cererea externă din partea Chinei şi a Federaţiei Ruse, principalii parteneri comerciali ai Kazahstanului, precum şi cererea şi preţurile globale la petrol vor continua să fie principalii factori externi care influenţează performanţa economică a Kazahstanului. Factorii interni vor include ritmul implementării reformelor structurale şi instituţionale.

• Uzbekistan. Pentru perioada care urmează, guvernul de la Taşkent se va concentra pe: menţinerea stabilităţii macroeconomice; accelerarea tranziţiei de la economia controlată de stat la economia de piaţă, dar, pe cât posibil, fără ca guvernul să-şi piardă rolul de actor principal în economie; îmbunătăţirea serviciilor sociale şi prezervarea stabilităţii politice şi sociale. Scena politică uzbekă va fi dominată şi anul viitor de acţiunile preşedintelui, Shavkat Mirziyoyev, pentru consolidarea puterii. Venit la putere în 2016, preşedintele actual va îndrăzni mai mult decât predecesorul său (Islam Karimov) în ceea ce priveşte reformele economice, încercând să introducă anumite elemente de liberalizare a economiei. În acelaşi timp, Mirziyoyev va fi extrem de precaut în tot ceea ce face, pentru a nu le da posibilitatea potenţialilor opozanţi să-i combată ideile şi voinţa şi pentru a contracara potenţialele reacţii împotriva guvernării sale.

În plan extern, China şi Federaţia Rusă vor rămâne principalii parteneri politici şi economici ai Uzbekistanului. Influenţa politică şi economică rusă începe să fie estompată de investiţiile chineze semnificative din ultimii ani, China reprezentând, totodată, cea mai importantă piaţă de desfacere pentru produsele din Uzbekistan. De asemenea, preşedintele Mirziyoyev va căuta să extindă relaţiile economice cu statele vecine, în special cu Kazahstan şi Tadjikistan, în baza celor existente în prezent.

• Kârgâstanul are o economie mică şi deschisă, ceea ce îl face vulnerabil faţă de fluctuaţiile economice ale principalilor parteneri comerciali precum Rusia, China şi Kazahstan. Pe de altă parte, instabilitatea politică, slaba administraţie publică, creşterea economică precară, corupţia şi divizările regionale, vor caracteriza şi în anul 2019 situaţia din mica republică central asiatică. Lupta pentru putere dintre preşedintele Sooronbai Zheenbekov şi predecesorul său, Almazbek Atambayev şi aliaţii acestuia, poate aduce unele schimbări în componenţa guvernului dar nu va slăbi controlul partidului aflat la conducere (SDPK – Partidul Social Democrat din Kârghâzstan), dat fiind lipsa unei opoziţii solide la nivel naţional. Amprenta economică a Chinei va creşte, prin investiţii în infrastructură şi împrumuturi acordate către statul kârgâz. În acelaşi timp, China va exercita o influenţă crescândă prin Organizaţia de Cooperare de la Shanghai în zonele în care are interese, cum ar fi menţinerea securităţii la graniţa dintre estul Republicii Kârgâzstan şi provincia Xinjiang.

• Tadjikistan. Anul viitor va fi unul în care preşedintele tadjic, Emomali Rahmon, va căuta cu orice preţ să monopolizeze sistemul politic prin reprimarea adversarilor politici, a media independente şi a grupurilor religioase. Reprimarea libertăţilor politice, de exprimare şi religioase reprezintă o caracteristică istorică a regimurilor tadjice autoritare, care au exagerat riscul radicalizării islamice în scopul oprimării opoziţiei. O potenţială sursă de instabilitate rezidă în condiţiile de trai ale populaţiei, care se confruntă cu sărăcia, lipsa încălzirii, a energiei şi a apei, la care se adaugă lipsa locurilor de muncă. Totodată nemulţumirile populaţiei sunt în creştere pe fondul reacţiilor punitive ale autorităţilor faţă de cei care protestează.

O altă ameninţare la şi aşa slaba stabilitate internă o constituie activitatea insurgentă de la graniţa cu Afganistanul. Aceasta este cauzată, în principal, de traficul de droguri de ambele părţi ale graniţei, care nu de puţine ori dă naştere unor ciocniri violente pentru controlul rutelor de transport şi disputarea veniturilor rezultate din comercializarea drogurilor. Chiar dacă aceste incidente nu pun în pericol stabilitatea Tadjikistanului ca stat, ele pot creşte tensiunile dintre guvernul central tadjik şi guvernul autonom al provinciei Gorno-Badakhshan, o regiune cu puternice legături cu radicalismul islamic.

• Turkmenistanul rămâne un stat condus de un regim dictatorial, unul dintre cele mai autoritare şi închise state din lume. Are o politică de neutralitate şi evită angajamentul oficial în organizaţii multilaterale. Principalul obiectiv economic şi de politică externă îl reprezintă diversificarea pieţelor de export de gaze naturale, în prezent având un client unic, China. Un nou contract se va încheia, probabil, în 2019, cu Gazprom, dar condiţiile de livrare a gazului turkmen vor fi în avantajul companiei de stat ruse, deoarece guvernul turkmen se va afla într-o poziţie mult mai slabă de negociere din cauza dependenţei faţă de China.

Unul din proiectele energetice majore la care Turkmenistanul s-a alăturat îl reprezintă gazoductul TAPI (Turkmenistan – Afganistan – Pakistan - India). Anul acesta, preşedintele Berdîmuhamedov a vizitat mai multe state din Golf pentru a le solicita sprijin financiar în vederea realizării acestui proiect. Demersurile preşedintelui turkmen nu au avut succes şi, cu tot optimismul acestuia ca proiectul TAPI să fie finalizat până în 2020, sunt şanse reduse să se întâmple asta. Nu numai lipsa surselor de finanţare ţine pe loc acest proiect, cât, mai ales, relaţiile de adversitate dintre unele din statele pe ale căror teritorii este prevăzut să treacă gazoductul.

Asia Centrală este, încă, departe de noi. Când va sosi, va fi împreună cu China, nu cu Rusia, şi nu numai energetic, ci cu toate problemele ei. Poate a şi sosit, dacă privim la Midia.