PREVIZIUNI POLITICE ŞI DE SECURITATE – 2019 (XII) - Arabia Saudită, Irak, Iran, Yemen

Motto: […] în această lume nimic nu poate fi considerat sigur, cu excepţia morţii şi a taxelor. (Benjamin Franklin)

Adăugire: ...şi a unui conflict în MENA...

Regiunea Orientul Mijlociu (OM) şi Nordul Africii (NA) rămâne un butoi cu pulbere racordat printr-o reţea de fitile de aprindere gata să transmită scânteia declanşatoare ce ar putea fi produsă de interesele liderilor regionali, precum şi de cele ale celor unor lideri globali.

Arabia Saudită va face eforturi în sensul refacerii imaginii internaţionale afectate de acţiunile prinţului moştenitor. Iranul va fi preocupat în a gestiona efectele sancţiunilor americane, în paralel cu păstrarea coeziunii interne. Yemenul, câmp de confruntare între cei doi rivali regionali, va păşi timid pe calea spre o pace sperată, dar încă îndepărtată.

Arabia Saudită – cu sau fără MBS?

Arabia Saudită, prinţul moştenitor Mohammed bin Salman (MBS) în particular, s-a confruntat cu intense critici la nivel internaţional după moartea jurnalistului saudit dizident Khashoggi în incinta Consulatului saudit din Istanbul, fapt care a împins Regatul în una din cele mai grave crize din istoria acestuia.

Alte acţiuni ale lui MBS care au dus ţara în această direcţie au fost: blocada eşuată asupra Qatarului, arestarea la domiciliu a premierului libanez Saad al-Hariri şi scandalul diplomatic cu Canada pe tema respectării drepturilor omului, având ca rezultat, în final, slăbirea întregii Case Regale saudite.

Deciziile luate de MBS în politica externă şi estimările greşite ale rezultatelor acestora nu numai că au ieşit total din tiparul diplomaţiei tactice tradiţionale a Arabiei Saudite, dar efectiv au împins ţara spre instabilitate politică. Acum, Arabia Saudită este în conflict cu Turcia şi aliaţii sunniţi ai acesteia, inclusiv Qatarul, precum şi cu Iranul şi aliaţii şiiţi ai acestuia din Irak, Siria, Yemen şi Liban. Pe de altă parte, prin decizia de a acţiona în direcţia normalizării relaţiilor cu Israelul , MBS riscă să piardă suportul celorlalte comunităţi arabe, care nu renunţă în a sprijini cauza palestiniană.

În plan intern, deşi, încă de la începutul ascensiunii la putere, MBS a câştigat sprijin popular prin adoptarea de reforme economice şi sociale, în conjunctura actuală riscă pierderea suportului şi apariţia unor forţe radicale, pe măsură ce parte din saudiţi realizează că ţara lor şi-a ales greşit aliaţii şi duşmanii. În plus, zeci de membri ai familiei regale (prinţi, veri) încearcă să evite accederea lui MBS la tron şi susţin o schimbare în linia succesiunii, însă au dat asigurări că nu vor acţiona atât timp cât Regele Salman va fi încă în viaţă.

Nu este în interesul nimănui (cu excepţia, poate, a Iranului) ca Arabia Saudită să se confrunte cu instabilitate şi să ajungă sub ameninţarea unui colaps intern. Pe cale de consecinţă, Curtea Regală ar trebui să acţioneze urgent pentru a rezolva situaţia. De asemenea, este puţin probabil ca regele să se întoarcă împotriva propriului fiu.

Între menţinerea status-quo-lui şi “retrogradarea” lui MSB din actuala poziţie, cel mai probabil Regele Salman va alege varianta păstrării lui MBS în actuala poziţie, dar cu o limitare a prerogativelor acestuia. Astfel, MBS va conştientiza că există anumite limite ale ambiţiei politice. Chiar dacă nu va fi găsit vinovat de moartea lui Khashoggi, va trebui să admită un anumit grad de culpabilitate şi de distanţare de politica externă, urmând să se concentreze pe reformele economico-sociale interne. Prin aceste limitări, Regele Salman ar semnaliza întregii lumi că monitorizează transformarea Arabiei Saudite şi va începe reconstruirea încrederii internaţionale.

Un prim pas în această direcţie ar trebui să fie asigurarea transparenţei în judecarea suspecţilor de moartea lui Khashoggi. În paralel, MBS ar putea acţiona ca un pacificator pe arena internaţională, în direcţia sprijinirii încheierii războiului din Yemen.

Irak- o rază de speranţă

Formal, criza politică din Irak a luat sfârşit odată cu alegerea preşedintelui Barham Saleh - kurd şi premierului Abdul Mahdi - şia, la jumătate de an după alegeri.

Mahdi a fost nominalizat de principalele blocuri politice şiite rivale (unul condus de clericul Moqtada al-Sadr, iar celălalt de liderul miliţiilor sprijinite de Iran, Hadi al-Ameri). Desemnarea lui Abdul Mahdi reprezenta cea mai bună soluţie pentru mulţumirea tuturor formaţiunilor şiite, care ajunseseră aproape de punctul declanşării unui conflict intra-şiit fără soluţie.

Dar cooperarea a fost de scurtă durată, competiţia dintre cele două grupări politice fiind reluată pe fondul nominalizării membrilor guvernului (în special portofoliile internelor şi apărării), blocând formarea noului cabinet. Pretenţiile ambelor blocuri politice privind deţinerea majorităţii parlamentare şi incertitudinile privind componenţa noului guvern au determinat o creştere a tensiunilor la nivelul populaţiei într-un moment în care irakienii manifestă o nemulţumire crescândă pe fondul lipsei stringente a serviciilor de bază, ratei crescute a şomajului şi progresului lent de reconstrucţie a ţării.

Pe de altă parte, alegerea lui Barham Saleh în funcţia de preşedinte a alimentat tensiunile intra-kurde. Preşedinţia a fost disputată cu înverşunare de cele două partide principale kurde (Partidul Democratic din Kurdistan / PDK şi Uniunea Patriotică din Kurdistan / UPK), acestea nereuşind să convină asupra unui reprezentant comun aşa cum se întâmpla în mod tradiţional. Astfel, alegerea lui Saleh naşte îngrijorări privind creşterea tensiunilor intra-kurde.

Principalele provocări care îl aşteaptă pe noul premier, dincolo de formarea guvernului, sunt reconstrucţia ţării după patru ani de război cu militanţii Statului Islamic / SI, calmarea tensiunilor etnice şi religioase interne şi balansarea relaţiilor externe între cei doi aliaţi majori ai Irakului, Iranul şi SUA, angrenaţi într-o relaţie conflictuală din ce în ce mai complicată.

Care ar fi atu-urile noului premier? Date fiind activitatea anterioară şi experienţa la conducerea unor ministere, Mahdi poate fi considerat un quasi-tehnocrat. Pare a fi în termeni buni cu ambele blocuri politice şiite principale, dar nefiind membru al niciunuia dintre acestea, nu va putea fi acuzat de favoritism în alocarea portofoliilor din noul cabinet. Teoretic, această poziţionare îl face deschis mai degrabă presiunilor saadriste de a aloca cele mai multe poziţii unor tehnocraţi cu expertiză practică, care ar trebui să fie mult mai capabili să gestioneze problemele sociale şi economice ale Irakului decât politicienii de carieră şi să recâştige încrederea populaţiei în conducerea ţării. Mahdi a arătat simpatie pentru suniţi în trecut şi are relaţii strânse cu politicieni suniţi importanţi, recunoscând motivele nemulţumirii acestora şi, probabil, este mult mai potrivit decât predecesorii săi în a construi punţi peste diviziunile sectariene şi a realiza cu adevărat o reconciliere între şiiţi şi suniţi.

De asemenea, noul premier nu este antagonic regiunii kurde, sprijinind în trecut cererile Erbilului pentru organizarea unui referendum privind trecerea Kirkuk-ului sub jurisdicţia administraţiei regionale kurde. Pe de altă parte, Abdul Mahdi este un apropiat atât al Washingtonului, cât şi al Teheranului. Dar mesajul transmis de preşedintele trump la sfârşitul anului 2018, prin refuzul de a-l întâlni la Bagdad şi vizitarea doar a bazei americane, a fost destul de clar, mai ales că vine pe fondul deciziei de retragere din Siria.

Totuşi, este important de ţinut seama că un cabinet tehnocrat nu va fi un panaceu pentru problemele Irakului. Va fi nevoie de mai mult de un guvern pentru a destructura reţelele de influenţă infiltrate la toate eşaloanele administraţiei centrale.

Irakul se confruntă cu o multitudine de probleme, dar noile aranjamente la vârful puterii ar putea face ca anul 2019 să fie începutul unor paşi înainte pentru ţară.

Iran – între sancţiuni şi reforme

În pofida retragerii SUA din Acordul international nuclear cu Iranul (Joint Comprehensive Plan of Action/JCPOA) şi reinstaurării sancţiunilor americane la adresa Teheranului în domenii cruciale precum băncile, energia, comerţul, exportul de petrol, eforturile politice şi economice ale celorlalţi semnatari ai JCPOA şi surprinzătoarea răbdare a Iranului tind să aducă un curent optimist privind menţinerea Acordului şi speranţa unei eventuale reveniri a atitudinii Washingtonului. Europenii au continuat să adopte o serie de măsuri pentru a contracara efectele sancţiunilor, reiterând însă foarte clar că orice încălcare a JCPOA va avea drept consecinţe re-impunerea sancţiunilor proprii.

Mesajul transmis la începutul anului, prin posterul din faţa sa, Trump a făcut o trimitere clară la fermitatea deciziei de reimpunere a sancţiunilor împotriva Iranului. Dincolo de impunerea de noi constrângeri asupra programului nuclear iranian, Administraţia Trump caută să limiteze postura regională a Teheranului şi intervenţia acestuia în conflictele din Siria şi Yemen. Aceste eforturi nu vor schimba probabil orientarea politicii externe iraniene, cu excepţia fragmentării şi reaşezării scenei politice interne.

Iranul se confruntă în acest moment cu sancţiuni mai mari decât cele cu care a avut de-a face vreodată, dar toleranţa faţă de acestea rămâne totuşi la un grad ridicat. Chiar dacă rezultatul final va fi o forţare a Teheranului de a renegocia cu Washingtonul, este puţin probabil ca aceasta să se întâmple în 2019.

Pentru a face faţă noilor restricţii, Teheranul a ales să renunţe la unele reforme economice pe termen lung, în schimb fiind de aşteptat să se concentreze pe remedierea unor deficienţe structurale punctuale. Guvernul se va confrunta cu câteva probleme economice stringente, precum creşterea numărului de şomeri, în special în rândul tinerilor, lipsa de hrană şi medicamente şi, bineînţeles, inflaţia. Dar Teheranul are la îndemână o serie de mijloace politice şi sociale pentru a ţine sub control aceste fenomene. În acelasi timp, în spatele scenei se vor desfăşura jocuri de putere între reformişti/moderaţi şi conservatori, având în vedere că în 2020 vor avea loc alegeri parlamentare.

Probabil vor fi proteste, dar aparatul de securitate iranian este capabil să le facă faţă, atât timp cât liderii clasei conducătoare vor rămâne uniţi în apărarea sistemului. Pe de altă parte, populaţia iraniană este obişnuită cu privaţiunile, fapt ce va reduce presiunea asupra politicului determinată de înrăutăţirea situaţiei economice.

Economia iraniană va intra în recesiune accentuată în 2019, dar autorităţile de la Teheran vor fi capabile să o stăpâneasscă şi să prevină un eventual impact major asupra politicului. Iranul se va concentra pe un management prudent şi protejarea rezervei valutare, încercând în acelaşi timp să crească investiţiile indigene în sectorul public şi să continue reforma fiscală. Facţiunile politice adverse vor încerca să valorifice în interes propriu problemele economice, însă, la limită, vor acţiona împreună şi pentru prezervarea regimului.

În concluzie, va fi nevoie de un declin economic sever şi prelungit pentru a determina fragmentarea coeziunii aparatelor politic şi de securitate şi o schimbare de substanţă în Iran.

Yemen – pe lungul drum al păcii interne

Yemenul rămâne divizat între forţele pro-guvernamentale care controlează sudul şi o bună parte din centrul ţării, şi forţele rebele care deţin capitala Sana’a, nordul şi o bună parte din vestul ţării (unde se află şi oraşul-port Hodeidah). Intervenţia puterilor regionale (Arabia Saudită, respectiv Iran) în conflict ameninţă să târască ţara spre o mai largă divizare sunnito-şiită. În acelaşi timp, luptele şi lipsa produselor alimentare continuă să ia un important tribut de vieţi omeneşti, făcând din Yemen una din cele mai grave crize umanitare din lume.

Colapsul economiei din cauza războiului şi, implicit, inflaţia au contribuit la împingerea populaţiei spre sărăcie şi foamete, categoria cea mai afectată fiind copiii. Ofensiva declanşată de forţele pro-guvernamentale sprijinite de raidurile Coaliţiei arabe asupra Hodeidah a complicat şi mai mult situaţia umanitară, readucând conflictul în atenţa internaţională.

Eforturile ONU de a media negocierea unui acord între cele două părţi au eşuat în mod repetat. Însă, la final de an, pentru a doua oară de la începutul războiului (2014) şi pentru prima dată în ultimii doi ani şi jumătate, reprezentanţi ai celei două tabere au acceptat şi au reuşit să se întâlnească în Suedia, sub medierea ONU, pentru negocierea unui acord de pace.

Este dificil de prognozat ce se va întâmpla anul viitor. Deşi atât rebelii, cât şi forţele pro-guvernamentale, şi-au exprimat disponibilitatea de a accepta planul ONU de mediere a încetării războiului, confruntările cunosc perioade de acalmie întrerupte de intensificări ale luptelor.

Eşecul rundelor anterioare de negocieri pare să indice faptul că părţile impun pre-condiţii care nu permit stabilirea unei baze comune de negociere. Cadrul discuţiilor, stabilit prin Rezoluţia ONU nr. 2216, este greu de respectat pentru că prevede dezarmarea unilaterala a rebelilor Houthi şi retragerea acestora din teritoriile câştigate.

De asemenea, nu reflectă dinamica din teren a conflictului şi nu impune condiţii actorilor externi implicaţi, astfel că aceştia ar putea oricând să acţioneze pentru nerespectarea oricărui acord.

În plus, Arabia Saudită va avea nevoie de asigurări privind securitatea graniţei dinspre sud şi capabilităţile balistice ale rebelilor Houthi, precum şi privind legăturile rebelilor cu Iranul. În replică, Houthi vor dori reasigurări că nu vor trebui să se dezarmeze unilateral şi Coaliţia Arabă va înceta sprijinul pentru forţele pro-guvernamentale.

Cel mai probabil, procesul de negociere între cele două părţi va dura câteva luni, dacă nu mai mult. În paralel, va fi nevoie de eforturi numeroase pentru stabilirea / implementarea unor măsuri de creştere a încrederii între părţi. O atenţie importantă va fi acordată oraşului-port Hodeidah, infrastructură critică pentru livrarea de ajutor umanitar. Propunerea emisarului ONU, Martin Griffith, de a plasa acest port sub control ONU va fi probabil implementată, în paralel cu asigurarea Arabiei Saudite că nu va fi permisă introducerea de arme de către Iran.

În concluzie, calea spre adoptarea unei soluţii comprehensive pentru conflictul din Yemen este lungă şi plină de potenţiale obstacole, în pofida ferestrei de oportunitate creată de atragerea interesului opiniei internaţionale asupra conflictului în contextul morţii lui Khashoggi. Presiunile internaţionale în creştere, inclusiv din partea SUA, pentru a revigora eforturile de pace, probabil vor avea rezultate modeste, în contextul unei ţări care se confruntă cu confruntări ce derivă din opunerea unor interese diferite, rezultate din conflictul sunni-shia, dintre grupurile jihadiste şi cele anti-islamiste, dintre forţele pro- şi anti-secesioniste.

@@@

1) Rapoarte media sugerează că, pe timpul întâlnirilor avute în ultimul turneu internaţional, prinţul moştenitor a promovat aşa numitul „târg al secolului”, termen larg folosit pentru planul preşedintelui american, Donald Trump, de realizare a păcii israeliano-palestiniene. Nu au fost anunţate încă detalii ale acestui plan (doar un anunţ că acesta va fi făcut public în ianuarie 2019), însă media speculează că SUA ar fi oferit Autorităţii Palestiniene o suburbie a Ierusalimului în schimbul Ierusalimului de Est pentru stabilirea capitalei viitorului stat palestinian.