03 ianuarie 2019

PREVIZIUNI POLITICE ŞI DE SECURITATE – 2019 (XI) - ORIENTUL MIJLOCIU

Laurenţiu Sfinteş

Sursă foto: Mediafax

Situaţia generală

Zona ”mediteraneeană” a Orientului Mijlociu, reprezentată de Turcia, Siria, Liban, Israel, Teritoriile Palestiniene, la care se adaugă Iordania, va cunoaşte în 2019, evoluţii care vor finaliza, probabil, o serie de tendinţe din 2018, printre care ar putea să se afle procesul de pace dintre Israel şi palestinieni, războiul civil din Siria, înregistrând, însă şi continuitate în ceea ce priveşte prezenţa rusă în regiune, persistenţa unor focare ale terorismului islamic, menţinerea unor teritorii în afara controlului guvernamental (în special în Siria).
Faliile de tensiune dintre state şi actori politico / militari din regiune vor continua să existe, probabil cu manifestări sub cele ale anului 2018, consecinţă, în primul rând a suprasolicitării militare înregistrate în anul în curs, dar nu sunt excluse şi manifestări violente ale acestor tensiuni la graniţa dintre Israel, Liban şi Siria, în Gaza sau în teritoriile aflate sub control kurd din Siria.

Turcia – un membru NATO căruia nu-i place dubla comandă

Preşedintele Erdogan intră întărit în noul an datorită impunerii agendei sale politice, atât în plan intern cât şi regional. Desigur, prezenţa Rusiei, dar şi a SUA, în acest spaţiu a micşorat din amplitudinea planurilor turce de a domina nordul Orientului Mijlociu, dar Turcia a avut succes în crearea unei zone de securitate pe teritoriul Siriei, în punerea în stand-by a aspiraţiilor kurde pentru independenţă sau chiar pentru mai multă autonomie. Criza economică în derulare, marcând cea de-a doua parte a anului 2018, va continua şi în anul 2019, însoţind ca o umbră evoluţiile politice interne.

În plan politic, Turcia va continua să utilizeze canalele deschise în relaţia cu Uniunea Europeană pentru a atrage sprijinul statelor puternice din Europa de Vest în sprijinirea gestionării unor dosare care implică atât coordonare la nivel instituţional cât şi fonduri / investiţii. Ankara va avea nevoie de sprijinul european pentru managementul crizei refugiaţilor sirieni, pentru sprijinirea financiară a marilor proiecte, va fi defensivă în relaţiile cu puterile importante occidentale, va fi ofensivă cu statele din Balcani şi sud-estul Europei. Pentru aceasta, mecanismele de colaborare cu UE vor continua să funcţioneze, inclusiv cele care îşi propun ca finalitate atingerea standardelor care să permită Turciei o eventuală integrare în UE. Establishmentul politic şi diplomatic turc este de mult timp convins că nu va exista niciodată un astfel de moment, dar este, în acelaşi timp, pragmatic, neirosind programele UE puse la dispoziţia statelor candidate la aderare.

Pentru că, în relaţia cu NATO, Turcia are mult mai puţine constrângeri decât în cea cu UE, fiind bazată mai mult pe considerente de securitate şi complementaritate reciprocă decât pe standarde, anul 2019 va continua să înregistreze decizii de frondă ale Ankarei la hotărârile majorităţii aliaţilor săi din NATO pe o serie de domenii, spaţii şi problematici:
 situaţia de securitate din Marea Neagră;
 relaţiile cu Israelul;
 dosarul sirian;
 cooperarea politico – militară cu Rusia.

Aceasta nu va împiedica Ankara să invoce sprijinul NATO în rezolvarea unor probleme de securitate, în special în lupta împotriva terorismului.
Problematica kurdă va continua să fie principalul dosar de securitate internă şi regională în atenţia Turciei. Fiind deja convinse că securitatea internă în zonele de sud-est ale ţării depinde de implicarea politică, militară şi administrativă în regiuni majoritar kurde din nordul Siriei şi Irakului, autorităţile turce vor continua să sprijine formaţiuni şi grupări arabe şi turkomane, pro-turce, cărora să le încredinţeze administrarea unor teritorii şi enclave, creând astfel o zonă de securitate şi protecţie la sud de graniţa turcă şi împiedicând atât continuitatea teritoriilor controlate de kurzi, cât şi încercările acestora de a-şi întări autonomiile locale. Turcia va investi în aceste zone, va dezvolta infrastructura locală, chiar şi administrativă şi educaţională, va încerca să asigure funcţionalitatea acestora pentru a le face atractive pentru refugiaţii aflaţi în prezent pe teritoriul turc sau pentru populaţia locală cu opţiuni anti-regimul de la Damasc.

Opţiunile turce privind politica regională se vor ciocni cu cele americane, mai ales în ceea ce priveşte relaţiile cu minoritatea kurdă din Siria. Iranul se adaugă şi el listei.

Dar Turcia are şi interese economice regionale, unele care pot fi rezolvate prin instrumente proxy, gen Ciprul de Nord. Cum în această zonă s-au descoperit rezerve importante de gaze naturale, anul 2019 va marca un nou episod în conflictul juridic de delimitare a zonelor economice din jurul şi, mai ales, sudul Ciprului, miza fiind uriaşă pentru fiecare din cei implicaţi. Turcia, aflată cel mai departe geografic dintre combatanţii energetici regionali, va forţa nota pentru a maximaliza drepturile de exploatare ale Ciprului de Nord şi nu exclude noi accente negative în relaţia cu Israelul, ţară clamând, la rândul ei, drepturi de suveranitate asupra unui procent important din aceste resurse energetice.

Tot în plan regional, Turcia va continua parteneriatele conjuncturale, economice şi politice, cu accente militare pe alocuri, cu Rusia (provocând în continuare reproşuri din partea aliaţilor săi din NATO), dar şi cu Iranul, cu care are relaţii economice superioare celor politice şi istorice. Aceste relaţii se vor verifica, din când în când, şi în  Siria sau în negocierile de la Astana, poziţiile celor trei state fiind deseori opuse în ceea ce priveşte problemele regionale, dar de cele mai multe ori unitare în ceea ce priveşte adversitatea la intervenţii politice din exteriorul regiunii, în primul rând ale SUA.

Siria – opţiune pe termen lung pentru modelul autoritar

În 2019, Siria va fi la opt ani distanţă de primăvara arabă şi va intra, începând cu luna martie, în al nouălea an de război civil. Chiar şi după standardele statistice, conflictul sirian se apropie de recorduri neaşteptate, dar şi dureroase. Monitorul Apărării şi Securităţii a detaliat, într-un raport , motivele pentru care acest război ar fi trebuit de mult să îşi găsească un final. Este posibil ca acest lucru să se întâmple în anul 2019. Apreciem că, deşi sunt condiţii pentru această ipoteză, nu vom înregistra, la sfârşitul anului un ”happy end” al acestui război, chiar dacă, probabil, principala problemă de securitate a regimului sirian, reluarea controlului asupra enclavei rebele Idlib, se va finaliza pozitiv.

Teritoriile din estul şi nordul Siriei, aflate sub controlul Forţelor Democratice Siriene (majoritar kurde) şi care, încă, beneficiază de protecţia SUA, vor fi în cea mai delicată situaţie, în condiţiile retragerii americane. Probabil, enclava sudică a FSA (Free Syrian Army / Armata Siriană de Eliberare) de la Al-Tanf / graniţa siriano – iordaniano – irakiană ar putea fi cel mai mic preţ plătit de forţele kurde pentru a se menţine în estul Siriei. Urmare, desigur, şi a presiunilor iordaniano – irakiene, care nu vor dori menţinerea unui focar de tensiune în apropierea graniţelor lor.

Prin optarea pentru un parteneriat strategic pe termen lung cu Moscova, Damascul şi-a asumat / unii ar spune că a fost obligat la aceasta, un model politic, economic, militar şi chiar educaţional de factură autoritară care continuă linia inaugurată de Havez Al – Assad, deşi, poate, tânărul Bashar ar fi dorit, la un moment dat, altceva. Anul 2019 va marca accentuarea prezenţei ruse în Siria în aceste domenii, dependenţa Damascului faţă de Moscova continuând să se adâncească pentru că şi pentru programul de reconstrucţie a ţării sunt puţine şanse să găsească alţi parteneri.

Preluarea controlului asupra marii majorităţi a teritoriului sirian face prezenţa iraniană mai greu de explicat şi de acceptat, ceea ce ar putea avea drept consecinţă o reducere masivă a acesteia, mai ales la capitolul grupărilor shia cu voluntari nu numai iranieni, dar şi din comunităţile irakiene sau afgane. Desigur, presiunile externe, israeliene, americane, poate chiar ruse, vor avea şi ele un rol. Este posibil, însă, ca elementele de elită iraniene să rămână în locaţii strategice sau religioase, pentru protecţia unor locuri sfinte sau a unor obiective militare speciale.

Recapitulând, 2019 va veni cu câteva probleme nerezolvate, unele rămânând în acest stadiu şi la sfârşitul anului viitor:
 controlul asupra enclavei rebele Idlib. Viitorul acesteia va fi decis, probabil, de o nouă reuniune la Soci sau Astana. Rezolvarea ei nu va putea fi amânată pe termen nedefinit, pentru că regimul de la Damasc nu va putea tolera pierderea controlului unei provincii din zona verde, populată masiv, a ţării. Prezenţa grupărilor islamist teroriste, opuse atât regimului cât şi Turciei, va uşura luarea unei decizii politice de aprobare a unei operaţii militare în zonă a armatei siriene. De altfel, Damascul păstrează şi opţiunea unei subminări din interior, prin formele de luptă specifice luptei de gherilă, a administraţiei islamiste din enclavă;
 autonomia kurdă din nordul şi estul ţării, sprijinită de elemente militare dislocate de SUA şi Franţa, căreia deocamdată regimul nu poate să i se adreseze tocmai din cauza acestui sprijin extern, dar şi pentru că soluţia militară ar fi una extrem de dificilă, cunoscut fiind spiritul de sacrificiu al militanţilor kurzi. Decizia preşedintelui Trump complică şi mai mult situaţia. Soluţia nu va veni exclusiv de la Damasc, cel mai probabil de la Ankara, ceea ce va evidenţia faptul că, în ceea ce priveşte relaţiile cu minoritatea kurdă, poziţiile celor doi lideri care şi-au trimis în ultimii ani multe bezele cu venin, Erdogan şi Assad, nu sunt fundamental diferite;
 prezenţa forţelor străine neagreate de regimul de la Damasc pe teritoriul Siriei. Este vorba, în primul rând, de dislocările SUA şi ale Turciei în enclavele rebele sau kurde din nord - vestul, nordul şi estul Siriei, dar şi din apropierea graniţei cu Iordania şi Irakul. Regimul sirian a fost permanent foarte vocal împotriva acestei prezenţe dar lipsa resurselor militare şi diplomatice îl privează, deocamdată, iar situaţia va continua şi în anul 2019, de mijloace de presiune adecvate pentru a impune retragerea detaşamentelor militare străine. Turcia şi-a impus singură un termen - după desfăşurarea alegerilor siriene, dar şi acesta este vag, nedefinind categoria de alegeri (parlamentare, prezidenţiale etc.) şi nici dacă vor fi organizate cu supervizare internaţională. SUA a construit în teritoriul kurd zeci de baze de diferite dimensiuni, instalează posturi de observare la graniţa cu Turcia, pentru a o ”proteja” în faţa incursiunilor ISIS (deşi singurele enclave unde gruparea teroristă mai funcţionează sunt departe, la sute de kilometri către sud), cifrele prezenţei americane au crescut brusc, în unele rapoarte, către 4.000 de militari, dublu faţă de cei 2.000 declaraţi oficial , deci slabe speranţe pentru Damasc pentru o revenire a forţelor regulate siriene în estul ţării. Dar Washingtonul a decis retragerea, treptată, fără să mai menţioneze ce se întâmplă cu vechiul termen de retragere a acestor forţe: ”după plecarea iranienilor” , adică, folosind un vechi joc inventat de persani, şah la Damasc, potenţială remiză pe termen lung;
 refacerea ţării şi întoarcerea refugiaţilor. Pentru prima nu sunt resurse suficiente, iar încercările comune Moscova – Damasc de a convinge Europa să participe la efortul de reconstrucţie nu au dat încă rezultatele scontate, pentru cea de-a doua lipseşte încă infrastructura imobiliară, distrusă temeinic în opt ani de război, iar regimul de la Damasc încă nu e un far atrăgător pentru cei care s-au revoltat în primăvara anului 2011. Anul 2019 va continua să fie dramatic pentru cele câteva milioane de refugiaţi sirieni, în special pentru cei din statele vecine Siriei, care se vor afla sub o dublă presiune pentru a se reîntoarce: din partea statelor pe teritoriul cărora se află, care vor să scape de o povară financiară şi umanitară, dar şi din partea Damascului, care are nevoie de reîntoarcerea acestora pentru a se relegitimiza.
În anul 2019, Siria va avea şansa de a încheia conflictul intern, dar până la pacea internă drumul este încă lung şi imprevizibil.

Israel – între un plan de pace cu opţiuni deschise şi alegeri parlamentare cu final aşteptat

Alegerile parlamentare din anul 2019 ar fi trebuit să fie doar un exerciţiu de rutină politică al celui mai de succes om politic israelian din ultima perioadă, Benyamin Netanyahu. Dreapta e cotată câştigătoare pe toate fronturile, iar Likud ar obţine un scor electoral convingător. Dacă... nu ar fi un mic şi mereu amânat dosar de corupţie în care soţia premierului, dar şi premierul însuşi, sunt acuzaţi de a fi lucrat pe lângă lege în relaţia cu un sponsor al partidului şi familiei. Dosar care, recent, a cunoscut şi o solicitare de inculpare a primului ministru.

Astfel, 2019 devine un an electoral provocator, în care există o singură certitudine, apusul stângii israeliene, dar şi o mulţime de incertitudini pe partea de centru - dreapta a politicii interne din Israel. Tinerii ”lupi” ai dreptei israeliene, Naftali Bennett şi Ayelet Shaked, reprezentanţi şi lideri ai partidului Bayit Yehudi / Casa Evreiască, sunt doar cei mai vizibili adversari, care, alături de fostul ministru al apărării, lider al Yisrael Beiteinu / Israel Casa Noastră, Avigdor Lieberman, speră împreună că Netanyahu nu va trece de provocarea justiţiei.  Premierul Netanyahu a oferit însă nenumărate exemple de supravieţuire politică în împrejurări complicate, ceea ce s-ar putea întâmpla şi în anul 2019. Pentru început, aşa, ca un  exerciţiu dintr-un curs scurt de manipulare politică, le-a servit adversarilor politici un moment de ”vigilenţă de securitate”, prin declanşarea operaţiunii de distrugere a tunelurilor Hezbollah săpate pe sub graniţa de nord a Israelului.

Deci, anul 2019 va fi anul alegerilor parlamentare, la termen, în luna septembrie, sau anticipate, dacă premierul Netanyahu va aprecia că e mai oportun astfel. Până la acel moment se va clarifica şi opţiunea politică a fostului şef al armatei israeliene, Benny Gantz, cel pe care un sondaj recent  îl cotează cu şanse mari să intre direct pe podiumul politicii israeliene, în cazul în care va decide acest lucru, chiar cu înfiinţarea unui nou partid.

Fostul general, depăşind deja perioada celor trei ani de ”penitenţă”, în care cei care au avut funcţii militare nu au voie să intre în lupta politică, acum în vârstă de 59 de ani, pare a fi cel mai bine poziţionat pentru a lua voturi de la toate partidele situate pe zona de centru a politicii israeliene, în cazul în care va decide să intre pe cont propriu în alegeri şi nu să se alăture unei alte formaţiuni politice din această zonă. Calculele premierului pentru o eventuală devansare a alegerilor vor ţine cont şi de perspectiva acestei inedite concurenţe, dacă îi va fi utilă sau nu în perioada post electorală.

Anul 2019 va şi anul în care preşedintele Trump va face public planul său de pace , cel mai probabil în lunile ianuarie – februarie. Artizanii acestui nou plan al Administraţiei Trump, Jared Kushner şi Jason Greenblatt, nu au dat foarte multe elemente publice asupra conţinutului propunerilor SUA pentru rezolvarea conflictului dintre Israel şi palestinieni (nu se cunoaşte nici măcar dacă soluţia celor două state a rămas o opţiune), dar, având în vedere evoluţiile şi deciziile recente, prevederile sale nu vor fi foarte atrăgătoare pentru partea palestiniană. De altfel, negociatorul american Jason Greenblatt a şi precizat că planul va fi direcţionat către ”nevoile de securitate ale Israelului”, fiind, în acelaşi timp ”corect pentru palestinieni”. Prezentarea planului la începutul anului 2019 are ca scop şi evitarea suprapunerii cu campania electorală care ar putea denatura dezbaterea acestuia.

Este probabil ca anul 2019 să cunoască noi iniţiative ale executivului israelian de reluare / extindere a contactelor diplomatice şi politice cu o serie de state arabe, în special din zona Golfului, în încercarea de a întări poziţiile anti-iraniene ale acestora. Ţintele vor fi, în special, statele din prima linie, Oman, Emiratele Arabe Unite, Qatar, Bahrain şi Kuwait, acolo unde există importante minorităţi shia, iar politica externă a acestora a încercat să acomodeze exigenţe şi presiuni atât de la Teheran, cât şi de la Riad. La acest moment, relaţiile cu Arabia Saudită sunt sub semnul unei coordonări evidente între Netahyahu şi prinţul moştenitor Mohammad bin Salman Al Saud. Anul 2019 ar putea să-i aducă unele surprize neplăcute celui din urmă, ceea ce ar avea ca efect şi consecinţe de aceeaşi natură şi pentru deschiderea israeliană către lumea arabă din zona Golfului.

La toate aceste evoluţii, palestinienii din Cisiordania şi Fâşia Gaza vor fi mai mult spectatori, lipsiţi de o clasă politică aptă să-şi asume un proiect de reconciliere internă (desigur că şi Israelul a avut un rol în această situaţie), apăsaţi de problemele economice, în special cei din Gaza, de lipsa unui sprijin internaţional consistent. Sunt elemente la acest moment care duc la concluzia că acordul dintre Israel şi Hamas va funcţiona în 2019 în Fâşia Gaza, gruparea palestiniană fiind în prezent mai pragmatic orientată către rezolvarea situaţiei umanitare din zonă decât pentru revanşa militară anti-israeliană. Revenirea administraţiei Fatah în Fâşia Gaza, dar şi impactul anunţării noului plan de pace propus de SUA ar putea fi însă momente de cotitură şi fragilizare a acestui echilibru temporar.

Iar cenuşa fierbinte a tensiunilor israeliano – palestiniene ascunde permanente focare de explozie socială şi militară.

Iordania, Liban, Teritoriile Palestiniene 

Aceste state şi entităţi vecine Israelului împart o serie de problematici şi ameninţări comune, dar au şi matrici de structură politică şi cadru economic diferite, ceea ce le face, uneori, să acţioneze necoordonat şi contradictoriu.

Pentru Iordania, anul 2019 vine cu veşnica problemă a funcţionării economiei şi a acoperirii deficitului bugetar. Actualul guvern a promis că nu va face aceeaşi eroare ca şi cel anterior, de creştere a poverii fiscale asupra cetăţenilor din zona joasă şi mediană a societăţii, dar a descoperit rapid (mai mult primul ministru Omar Razzaz, miniştrii moşteniţi din guvernările succesive oricum ştiau despre ce este vorba) că nu prea mai sunt alte surse bugetare de unde să se acopere găurile financiare produse de o administraţie supraponderală. Astfel că, într-un moment pe care guvernul îl va considera favorabil, clasicele subsidii la produsele de bază vor dispărea sau vor fi reduse substanţial.

Economia iordaniană a primit o gură de oxigen prin redeschiderea traficului la graniţa cu Siria şi Irakul, dar problemele ei sistemice nu vor putea fi rezolvate doar prin creşterea exporturilor de produse agricole din Valea Iordanului sau a puţinelor resurse minerale din deşertul sudic.
Ammanul aşteaptă cu îngrijorare deschiderea plicului câştigător în care se află planul de pace al Administraţiei Trump.

Premiantul oricum se cunoaşte, dar importante sunt şi prevederile care se vor referi la viitoarele relaţii iordaniano – palestiniene, la statutul locurilor sfinte islamice din Ierusalim, aflate sub custodia monarhului iordanian, regele Abdullah al II-lea. Iordania a oferit deja un gest de fermitate prin decizia de a nu reînnoi unele din prevederile Tratatului de pace cu Israelul  care permiteau utilizarea de către fermierii israelieni a două enclave agricole aflate pe partea iordaniană a graniţei, la Baquora, în nord, şi Ghumar, în sud.

Libertatea de negociere a Iordaniei este potenţată uneori, dar şi limitată de poziţionarea sa geografică şi strategică. Parteneriatul personal dintre premierul israelian, prinţul moştenitor saudit şi preşedintele SUA reduc şi mai mult acest spaţiu de manevră al regelui iordanian. Astfel că, la fel ca în cele mai multe din circumstanţele complicate ale istoriei de 100 de ani a statului iordanian, opţiunile sale pentru complicatul an 2019 vor depinde de deciziile monarhului hashemit care a dovedit, în general, că este, totuşi, mai bine pregătit decât alţi suverani din regiune pentru a-şi proteja ţara.

Libanul se va afla în normalitate şi în anul 2019, adică în permanenta sa criză politică. Premierul desemnat, Saad El-Din Rafik Al-Hariri, a anunţat , acum două luni de zile, că un guvern va fi format în cel mult zece zile, iar preşedintele Aoun a întărit, la acel moment, mesajul afirmând că un guvern ”va fi format foarte curând”. În curând se încheie 2018, aşa că Libanul va intra şi în anul 2019 cu aceiaşi miniştri din executivul anterior, cu aceleaşi forţe politice în jurul mesei, cu aceleaşi raporturi de dependenţă politică a instituţiilor şi poziţiilor politice în societatea libaneză.

Desigur că, la un moment dat, un guvern nou va fi format şi aprobat de forţele politice libaneze dar va fi mai mult o decizie administrativă.

Societatea libaneză funcţionează deja din inerţia acordurilor constituţionale de la Taif, care oferă fiecărei comunităţi câte o felie din puterea politică şi economică a ţării, astfel că guvernele doar formalizează ceea ce există deja. Anul 2019 aduce pentru Liban câteva provocări suplimentare:
 presiunea exercitată de diferite componente ale societăţii libaneze pentru repatrierea refugiaţilor sirieni;
 creşterea influenţei grupării Hezbollah, devenită deja, prin aripa sa militară, o forţă alternativă la armata naţională libaneză;
 presiunile israeliene pentru o delimitare favorabilă statului evreu a blocurilor marine unde sunt localizate rezervele de gaze naturale (blocul 9, în special), licenţiate deja de Beirut unor companii internaţionale;
 schimbarea raporturilor de putere regionale, înregistrându-se un recul saudit şi o creştere a influenţei Damascului, desigur şi a Moscovei, sistemul S-400 acoperind întreg spaţiul aerian libanez.

Cât priveşte Teritoriile Palestiniene, anul 2019 poate fi un început sau un  sfârşit al visului pentru un stat palestinian cu capitala la Ierusalim. Mai poate fi anul în care o nouă generaţie de lideri palestinieni ar putea să se impună pe scena politică internă. Ar putea fi anul reconcilierii interne. Ar putea fi anul în care priorităţile economice sau umanitare să prevaleze mesajelor de contestare a realităţilor geo-politice din regiune. Ar putea fi anul dialogului. În direcţia aceasta sunt evoluţiile din ultima perioadă. Din păcate, problematica palestiniană a adunat mult prea multe tensiuni, interne dar repercutate şi pe plan internaţional, pentru a putea găsi o rezolvare simplă. Iar dacă propunerile americane din mult aşteptatul plan de pace vor turna, la rândul lor, benzină cu aditivi pro-israelieni, peste focul mocnit din Cisiordania şi Fâşia Gaza, reţeta explozivă e ca şi pregătită.

Anul 2019

Va începe, conform prognozei meteorologice pentru partea de vest a Orientului Mijlociu, cu ploi reci, ninsori pe zonele situate la altitudine ridicată. După aceea se va reveni la temperaturi normale. Care vor dura până când, din nou, factori externi de regiune, vor perturba, din nou, evoluţiile locale. Seamănă cu o prognoză politică, nu-i aşa?

@@@@

i)  https://monitorulapararii.ro/sapte-motive-pentru-care-razboiul-din-siria-ar-fi-trebuit-sa-se-incheie-ieri-1-5021
ii)  https://www.militarytimes.com/flashpoints/2018/09/07/us-plays-down-talk-of-imminent-pullout-of-forces-from-syria/
iii)  https://www.defensenews.com/global/the-americas/2018/09/24/bolton-us-troops-staying-in-syria-until-iran-leaves/
iv)  https://www.haaretz.com/israel-news/elections/poll-party-headed-by-former-chief-of-staff-gantz-would-take-12-seats-in-election-1.6534086
v)  https://www.timesofisrael.com/israels-un-envoy-trump-peace-plan-completed-to-be-unveiled-in-early-2019/
vi)  https://www.reuters.com/article/us-jordan-israel-peace-treaty/jordan-says-it-wont-renew-peace-treaty-land-deal-with-israel-idUSKCN1MV0JF
vii)  https://www.reuters.com/article/us-lebanon-government/lebanons-hariri-says-he-is-still-working-to-form-
government-idUSKCN1MW1KE