21 ianuarie 2019

PREVIZIUNI POLITICE ŞI DE SECURITATE – 2019 - Africa de Nord

Claudiu Nebunu

Sursă foto: Mediafax

Nordul Africii (NA) va continua să se confrunte cu episoade de proteste provocate de nemulţumiri sociale, însă acestea vor fi mai reduse în intensitate faţă de cele din timpul Primăverii Arabe şi puţin probabil că vor duce la răsturnarea actualelor regimuri politice. 2019 va fi an electoral pentru Algeria, iar regimul va încerca să-l impună pe Abdelaziz Bouteflika (preşedintele legendă) pentru al cincilea mandat prezidenţial. În Libia a început să se contureze un punct de convergenţă pentru poziţiile actorilor interni şi externi fapt ce deschide perspectiva unor paşi în direcţia stabilizării ţării. În Egipt, preşedintele îşi va continua acţiunile în direcţia eliminării oricărei posibilităţi de disidenţă şi instituirii unui regim dictatorial.

Algeria – din nou Bouteflika?

Scena politică şi mass-media algeriene, pro-guvernamentale sau de opoziţie, au propulsat pe agenda publică subiectul alegerilor prezidenţiale din aprilie 2019 şi viitorul lui Bouteflika la putere. De la accidentul cerebral din 2013, preşedintele algerian a trecut printr-o serie de recidive, fiind imobilizat într-un cărucior, apărând doar sporadic în public (numai în fotografii oficiale cu demnitari aflaţi în vizită în Algeria). Totuşi, în 2014, Bouteflika a câştigat un nou mandat, chiar dacă a absentat pe timpul propriei campanii electorale (fostul premier, Abdelmalek Salal, a coordonat întreaga campanie).

Formaţiunile politice majore din coaliţia de guvernământ (Frontul de Eliberare Naţională, condus de însuşi Bouteflika, Adunarea Naţională pentru Democraţie, condusă de actualul premier, Ahmed Ouyahia) insistă că actualul preşedinte serveşte cel mai bine păstrării orientării ţării pe un curs natural, nimeni altul nefiind capabil să conducă Algeria în următorii ani.

Bouteflika nu a dat un răspuns, însă a luat măsuri de schimbare din funcţie a unor oficiali de rang înalt din armată şi alte instituţii de forţă la un nivel fără precedent, generând astfel speculaţii privind confruntările între elitele algeriene în perspectiva alegerilor prezidenţiale din aprilie 2019.

Bouteflika (cercul de apropiaţi ai acestuia) caută să demonstreze că încă deţine în mâini ferme conducerea ţării şi să înlăture orice personalitate cu potenţial de afirmare în afara controlului regimului.

Considerând starea precară de sănătate a preşedintelui şi alegerile prezidenţiale din 2019, este probabil ca schimbările făcute în interiorul structurilor de forţă să urmărească o reaşezare a raporturilor dintre militari şi civili într-un moment agitat din punct de vedere politic şi economic, cu Bouteflika potenţial candidat pentru un nou mandat de preşedinte. Armata are un rol important în sistemul politic algerian, fiind un arbitru al conducerii ţării de către civili. Bouteflika a supervizat un program riguros de profesionalizare a armatei, însă acesta nu a constat şi în de-politizarea acesteia. Dimpotrivă, a crescut potenţialul pentru continuarea intervenţiei militarilor în politică, chiar în contextul demiterilor din acest an.

Dacă Bouteflika nu va opta pentru candidatura la al cincilea mandat (sau nu va supravieţui), este de aşteptat ca actualul cerc de putere să-şi menţină poziţia. Următorul preşedinte va fi ales probabil din reprezentanţi din interiorul acestuia: actualul prim-ministru, Ahmed Ouyahia, fostul premier, Abdelmalek Sellal, sau fostul ministru al Energiei, Chakib Khelil, având şanse reale de a deveni candidaţi la funcţia de preşedinte.

Libia – între interese externe şi conflicte interne

O societate caracterizată de puternice legături de clan şi tribale, două autorităţi politice rivale (în vest Guvernul Acordului Naţional/GAN, instalat la Tripoli, respectiv în est Camera Reprezentanţilor/parlamentul de la Tobruk) care încearcă să-şi impună controlul în teritoriu şi grupuri înarmate/miliţii constituite pe timpul revoluţiei, fiecare urmărindu-şi propriile interese, fac din Libia o ţară dificil de stabilizat.

Confruntări între diverse miliţii au loc pe întreg cuprinsul Libiei, sub motivul sprijinului uneia dintre tabere (est-vest), pentru zone de influenţă şi surse de finanţare, interesele particulare ale grupului prevalând celor naţionale. Miliţiile din Tripoli selectate să coopereze cu Ministerul de Interne au contribuit la îmbunătăţirea situaţiei de securitate din capitală, însă astfel au intrat în conflict cu alte grupuri înarmate, în încercarea de a-şi proteja zonele de influenţă şi interesele. Miliţiile rivale din afara capitalei se simt marginalizate, conştientizând riscul de a pierde accesul la fondurile de stat, şi încearcă să câştige controlul asupra Tripoli.

O conferinţă internaţională a avut loc recent în Italia (Palermo), aducând o rază de speranţă. Liderii politici libieni s-au angajat în parcurgerea unui proces de reconciliere şi stabilizare propus şi supervizat de ONU. Unul din succesele conferinţei a fost aducerea la masa negocierilor a generalului Khalifa Haftar, comandant al Armatei Naţionale Libiene (ANL), care acţionează în sprijinul taberei din est, şi a premierului Fayez al-Sarraj, liderul cabinetului de la Tripoli (GAN), recunoscut internaţional. Ambele părţi, între care există conflicte de interese majore, au convenit totuşi să sprijine noul plan ONU care prevede organizarea de alegeri parlamentare şi prezidenţiale în iunie 2019.

La ce să ne aşteptăm? În primul rând, cele două părţi şi-au exprimat sprijinul pentru planul ONU, iar generalul Haftar a acceptat ca Sarraj să-şi exercite prerogativele de premier până la alegerile planificate pentru anul viitor. În al doilea rând, participarea internaţională la conferinţă, printre care delegaţii ale actorilor străini implicaţi în situaţia din Libia, indică o preocupare crescândă pentru evoluţiile din această ţară. Aceste semne, atât din interior, cât şi din exterior, indică faptul că a apărut o fereastră de oportunitate pentru negocierea unei foi de parcurs având ca punct final stabilizarea Libiei.

Totuşi, dincolo de angajamentul de sprijinire a noului plan ONU, părţile nu şi-au asumat nicio decizie fermă. Planuri de stabilizare au mai fost convenite, inclusiv anul acesta (mai, Paris), dar implementarea lor a eşuat, inclusiv din cauza schimbărilor de poziţie ale unora dintre cei care le-au semnat.

Cert este că ajungerea la un acord privind stabilizarea Libiei este un proces dificil, îngreunat şi mai mult de dezvoltarea înfloritoare a diverselor grupuri înarmate. Majoritatea facţiunilor libiene împărtăşesc un sentiment de opoziţie faţă de interferenţa externă în Libia. Ţara are nevoie de constituirea unei forţe militare unice, precum şi a unei forţe de poliţie controlată de autorităţile centrale. De asemenea, trebuie analizată şi rezolvată problema alocării fondurilor obţinute din exportul de petrol.

În concluzie, aducerea la masa negocierilor a reprezentanţilor celor două tabere în conflict şi a susţinătorilor acestora constituie un pas înainte, însă drumul spre o armonizare consistentă a poziţiilor acestora şi a intereselor actorilor străini implicaţi, mai ales ale Italiei (pro-Tripoli) şi Franţei (pro-Benghazi), este încă lung.

Petrolul libian / companiile care exploatează această resursă naturală a ţării vor avea un cuvânt greu în această armonizare atât pe plan intern, cât şi extern.

Egipt – crearea unui nou faraon 

Egiptul a făcut progrese economice, atingând nivelul de dinaintea revoluţiei din 2011, dar drepturile omului sunt din ce în ce mai puţin respectate. 2018 se poate numi anul condamnărilor în Egipt: mii de persoane au fost condamnate la ani lungi de închisoare, unele chiar la pedeapsa cu moartea, sub învinuirea de implicare în acte de violenţă la adresa forţelor de poliţie cu ocazia manifestaţiilor în masă ce au urmat loviturii de stat militare (iulie 2013) care a condus la schimbarea fostului preşedinte egiptean şi lider al Frăţiei Musulmane, Mohamed Morsi.

Organizaţii internaţionale pentru drepturile omului acuză regimul de la Cairo că este ultra-represiv şi că foloseşte justiţia cu scopul de a reprima orice fel de disidenţă. Sute de islamişti au fost condamnaţi la moarte în cadrul unor procese în masă denunţate de ONU.

Şi situaţia respectării drepturilor omului continuă să se deterioreze, regimul de la Cairo impunând din ce în ce mai multe restricţii prin adoptarea unor legi care să permită pedepsirea oricărei opinii critice sau curent disident.

Preşedintele Abdel Fatah al-Sissi a reuşit să-şi consolideze poziţia, recurgând acum la acte cu tentă dictatorială: numirea premierului fără votul de încredere al Parlamentului, demiterea ministrului apărării fără aprobarea Consiliului Suprem al Forţelor Armate (CSFA).

Toate acestea indică direcţia în care se îndreaptă Egiptul – apariţia unui nou faraon, care să ridice şi o nouă piramidă - o populaţie obedientă. De la preluarea puterii în 2013, Al-Sissi a înlăturat sistematic orice obstacol aflat în calea centralizării puterii în mâinile sale. Prin deciziile de ignorare a Parlamentului şi CSFA, liderul egiptean a eliminat şi cele două dintre cele mai importante instrumente de control al preşedintelui, iar Constituţia a devenit o tipăritură moartă.

Ar putea fi preşedintele egiptean blocat pe acest drum? Nu imposibil, dar cel mai probabil nu. Al-Sissi a avut grijă să elimine orice provocare politică la adresa mandatului său înlăturând personalităţile ce anunţaseră că vor participa la alegeri sau le vor contesta.

Înlocuirea înalţilor oficiali după bunul plac, instalarea unui nou guvern fără avizul Parlamentului, legislaţia restrictivă vis-a-vis de drepturile omului indică faptul că preşedintele egiptean se îndreaptă spre instituirea unui regim dictatorial. Dar, ca orice faraon, tot în mijlocul “piramidei” sale îşi va găsi sfârşitul. Cel mai probabil, nu în anul 2019.