27 noiembrie 2020

PREVIZIUNI POLITICE 2021: Politica externă a SUA – Partea a II-a

Sergiu Medar

Coordonatele generale ale politicii externe americane, în condiţiile în care Biden ar fi desemnat ca nou preşedinte al SUA, au fost prezentate în prima parte a acestui articol. După cum se ştie, acestea sunt compuse din relaţii bilaterale şi relaţii multilaterale. E greu de spus care sunt mai importante, dar şi mai important este ca acestea să fie convergente şi să se susţină reciproc. În articolul de mai jos sunt prezentate previziunile pentru 2021 ale celor mai semnificative relaţii bilaterale.

Sursă foto: Profimedia

Relaţiile bilaterale ale SUA

În situaţiile în care deciziile luate de Trump au avut şi sprijinul Congresului SUA, prin elaborarea unor legi în favoarea Administraţiei, va fi foarte greu pentru Biden să adopte decizii opuse, trebuind să convingă Congresul de noile condiţii, interne sau internaţionale, pentru adoptarea altor legi şi dispoziţii. Convingerea membrilor săi de a vota în sensul solicitat de Administraţie cere multă energie şi abilităţi de negociere. Dificultăţile apar pentru Biden datorită faptului că Senatul, cameră decizională, este majoritar republican, în timp ce Camera Deputaţilor aparţine majorităţii democrate.

În evaluarea ameninţărilor la securitatea naţională, cu certitudine competiţia marilor puteri va rămâne printre cele mai importante. Biden, care a declarat că, în această perioadă, ameninţarea terorismului nu s-a diminuat, va acorda probabil o atenţie sporită finalizării operaţiunilor antitero în curs, dar şi descurajării unei posibile recrudescenţe a acestuia.

Competiţia marilor puteri atrage după sine puncte de vedere diferite între competitori, generând acţiuni menite a-l pune pe celălalt în dificultate şi a-l face să piardă timp, teren, profit etc.  Pentru a-şi păstra o poziţie dominantă în această competiţie, SUA trebuie să urmărească cu atenţie posibilele înţelegeri secvenţiale între ceilalţi competitori, în această categorie înscriindu-se înţelegerile dintre Rusia şi China, Germania şi China, Germania şi Rusia.

China

China rămâne un risc în creştere pentru SUA şi în anul 2021, atât din punct de vedere economic, cât şi militar. Atitudinea tot mai agresivă a Chinei în relaţiile internaţionale, ca şi eforturile acesteia de a forma, neoficial, o coaliţie economică şi de securitate împotriva SUA, vizează un proiect în care se înscriu şi noile teme abordate cu Rusia, Germania şi Uniunea Europeană. În fapt, China urmăreşte lărgirea faliei ce le separă de SUA.

Slăbirea relaţiilor transatlantice este unul din obiectivele sale majore. În felul acesta China aplică unul dintre principiile distructive ale relaţiilor internaţionale - „divide et impera”. Pe de altă parte, Biden consideră că este necesar să grupeze în jurul lor toate statele aliate ale SUA cu care, împreună, să depăşească cel puţin 50% din GDP-ul planetei. (SUA ating 25% din acesta). În aceste condiţii SUA îşi propune să descurajeze ofensiva economică a Chinei în lume.

Preşedintele ales nu intenţionează să reducă presiunea, pe toate direcţiile, asupra Chinei. Într-un discurs public, el spunea că, în cazul în care nu va proceda în acest fel, „China va continua să tâlhărească SUA şi companiile americane furându-le tehnologiile şi proprietatea intelectuală” pentru proiectele sale. 

În anul 2021, noul preşedinte al SUA va continua, faţă de China, aceeaşi politică dură, fără concesii, pe care a avut-o şi Administraţia Trump. Fără a veni cu dovezi clare, şi fără declanşarea unui proces internaţional, Casa Albă acuză Beijingul că a făcut cercetări care au dus la generarea noului coronavirus, a gestionat prost şi a pus târziu la dispoziţia organelor internaţionale datele referitoare la virusul ucigaş. SUA vor continua să considere China ca principal vinovat al tuturor victimelor. Diplomaţia coercitivă a SUA la adresa Chinei este motivată şi de disputele teritoriale din Marea Chinei de Sud, unde insulele artificial create îngrădesc libertatea de navigaţie, încălcând astfel legislaţia internaţională cu privire la regimul mărilor şi oceanelor. Balanţa comercială şi tarifele dezechilibrate, furtul de proprietate intelectuală, agresivitatea cibernetică ce duce la tensiuni interne în SUA, sunt tot atâtea argumente care amplifică  divergenţele dintre cele două mari puteri.

Conform celor susţinute de Biden, SUA nu pot coopera cu un stat care are un comportament abuziv faţă de propria populaţie, violând permanent drepturile omului. În acest sens, Biden nu va accepta cooperarea cu China decât în domenii de folos pentru întreaga comunitate: schimbările climatice, neproliferarea armelor nucleare, sănătatea populaţiei din întreaga lume. 

Rusia

Rusia continuă politica de promovare a ştirilor false, atât în ce priveşte alegerile din SUA, cât şi viitoarea politică externă a Casei Albe. Creativitatea analiştilor Kremlinului, care „documentează” şi prezintă naraţiuni conspiraţioniste, aduce minciuna la rang de virtute instituţională.

Modul în care Administraţia Biden va aborda Rusia va diferi de cel al lui Trump, în sensul că acesta va fi cel puţin la fel de ferm, însă va exclude orice dubiu de slăbiciune sau dezinteres al SUA în relaţiile cu Rusia. Pe de altă parte, Biden cunoaşte foarte bine Rusia în evoluţia ei din ultimele două decade şi ştie cum să păstreze o relaţie fermă, dar mai puţin tensionată. În acelaşi timp, Putin a declarat că speră la o normalizare a relaţiilor cu SUA şi la creşterea nivelului de încredere între cele două state.

În anul 2021 nu sunt de aşteptat  schimbări spectaculoase în relaţiile dintre SUA şi Rusia, dar orice nouă abordare în relaţiile dintre cele două mari puteri va avea loc numai în urma unei analize profunde a efectelor asupra relaţiei Rusia-China.

Rusia este perfect conştientă de faptul că ea manipulează, de fapt, relaţia transatlantică prin atitudinea faţă de statele europene. Orice cooperare Rusia-Germania, de exemplu realizarea programului Nord-Stream 2, duce  la înăsprirea relaţiilor dintre cele două ţărmuri ale Atlanticului. 

Statele europene occidentale, îngrădite de sancţiunile impuse Rusiei de UE şi de SUA, au fost obligate să reducă mult colaborarea cu Moscova în domeniul economic şi de implementare a noilor tehnologii.

Relaţia SUA – Rusia se va vedea în negocierile privind tratatele şi acordurile internaţionale. Rusia va sprijini formal orice acord de dezarmare care să nu schimbe echilibrul militar şi nuclear internaţional. Această poziţie nu va conveni însă Chinei, care este în plină dezvoltare a puterii sale militare, declarat defensive dar cu capabilităţi ofensive majore. În privinţa relaţiilor bilaterale cu Rusia, SUA trebuie să ţină cont de provocările pe care le reprezintă prezenţa militară rusă în Ucraina, Georgia, Siria, Libia, şi recent, Azerbaijan.

După atitudinea prietenoasă a lui Trump faţă de Putin, anul 2021 va aduce o atitudine prudentă din partea lui Biden, care va încerca să exercite presiuni asupra Rusiei folosind relaţia SUA-NATO.

Germania

Germania este văzută de noul preşedinte ca stat direcţional pentru relaţiile cu Uniunea Europeană, şi, de aici, cu întreaga Europă. Cel mai puternic stat european s-a simţit ofensat în dialogul contondent cu Trump susţinut, cu acelaşi ton, de Ric Grenell, ambasadorul SUA în Germania. Vechea Administraţie a considerat Germania ca pe un inamic în ceea ce priveşte competiţia economică, dar şi ca un partener pe probleme de securitate.

Subiectele avute în discuţie s-au referit, mai ales, la contribuţia financiară a Germaniei la NATO. Washingtonul a încercat să impună soluţia unei contribuţii echivalente cu 2% din PIB de către toate statele NATO. Cea mai bogată ţară europeană nu a fost de acord. Trebuie, în acelaşi timp, să nu uităm că PIB-ul Germaniei este de 5 ori mai mare decât al Franţei, de exemplu. Probabil,  Administraţie Biden nu va ceda în această privinţă, dar, ca un compromis, va accepta o eşalonare a datoriei Germaniei pe câţiva ani.

Un alt important subiect de negociere se va referi la realizarea de către un grup de firme europene, Uniper şi Winterschall-Germania, OMV-Austria, Engie-Franţa şi SHELL-Olanda şi Marea Britanie, împreună cu Gazprom, a noii conducte Nord Stream 2 ce leagă Vîborg  (Rusia) de Greisvald (Germania). În urma presiunilor SUA, care prin realizarea conductei îşi văd periclitate interesele politice privind capacitatea de a lua, la nevoie, decizii împotriva Rusiei, ca şi interesele economice referitoare la vânzările, în aceeaşi zonă a gazelor lichefiate extrase din resurse de pe teritoriul SUA, UE a elaborat un set de condiţii impuse statelor participante, dar responsabilitatea de a supraveghea aplicarea acestora a revenit tot Germaniei, care nu avea niciun interes în blocarea proiectului.

Aşa cum a declarat public, Biden va aproba, după informarea aliaţilor, legea pentru instituirea sancţiunilor, deja votate de Congres, referitoare la NordStream 2. Prin aceasta, noul preşedinte caută să sublinieze faptul că nu este dispus să facă niciun fel de concesii Rusiei.

Relaţiile dintre Germania şi Rusia sau dintre Germania şi China nu convin deloc SUA, care le consideră ameninţări la securitatea naţională. Din păcate, se poate spune că relaţiile SUA cu Uniunea Europeană se ajustează prin butonul pe care îl deţine Rusia. Cu cât Germania şi statele UE îşi extind cooperarea economică (mai ales în domeniul energiei) sau de securitate cu Rusia, cu atât relaţia transatlantică devine mai tensionată.    

În ceea ce priveşte viitoarele relaţii dintre SUA şi Germania, probabil că Administraţia Biden nu va schimba decât retorica, esenţa rămânând aceeaşi. 

Statele est-europene

Statele est-europene  constituie un subiect aparte în abordările geostrategice ale SUA în Europa. Aici, indiferent de administraţiile de la Washington care au urmat victoriei NATO împotriva „Soviet Block” simbolizată de căderea Zidului Berlinului, SUA au urmărit păstrarea sentimentului pro-american din majoritatea statelor est-europene. Atunci când Administraţia Trump, în Strategia de Securitate Naţională a SUA, a menţionat competiţia marilor puteri, ca principală ameninţare la adresa securităţii sale, poziţia geostrategică a acestor state, ca şi proximitatea României cu Marea Neagră, a făcut ca aceste state să devină elemente de sprijin pentru SUA în competiţia cu Rusia. Sprijinul acordat de SUA acestor state, şi mai ales Poloniei şi României, reprezintă un proces continuu de creştere a capacităţilor defensive ale acestora împotriva unei Rusii tot mai agresive.

Competiţia marilor puteri se va menţine şi, probabil, se va intensifica în anul 2021. Aceasta presupune ca, indiferent de administraţie, SUA să continuie transferul de capabilităţi pe teritoriul celor două ţări, ca şi pe cel al Bulgariei sau al Cehiei.

Coreea de Nord

Coreea de Nord a fost, în Administraţia Trump, un punct de mare interes datorită posibilităţii, pur teoretice, ca statul comunist să poată lovi puncte de pe teritoriul SUA. Liderul de la Casa Albă a avut două întâlniri cu Kim Jong Un, ambele anunţate ca un succes parţial dar, în realitate, eşecuri, Coreea de Nord ignorând orice promisiune făcută. Probabil Biden nu va avea aceeaşi abordare.

Conform opiniilor unor foşti ofiţeri americani la nivel strategic, printre care şi Gl. James Stavridis, este însă posibil ca liderul de la Casa Albă, pentru a reduce motivaţia liderului de la Phenian, să caute un compromis prin care Coreei de Nord să i se accepte deţinerea unui mic număr de arme nucleare cu o rază de acţiune care să nu  permită  lovirea teritoriului SUA. Negocierile pentru această soluţie s-ar putea să înceapă chiar în anul 2021.

Iranul

Biden, considerat expert în politica din Orientul Mijlociu, care şi-a pus amprenta asupra relaţiilor din regiune, probabil nu va reuşi să aducă prea multe schimbări.

Deşi mulţi analişti se aşteaptă ca Biden să refacă Tratatul pentru arme nucleare cu Iranul, acest lucru pare a fi practic imposibil datorită relaţiilor cu statele din regiune. Iranul a anunţat oficial reluarea programului nuclear după ce SUA s-au retras unilateral din Tratat. Singura soluţie ar fi ca SUA să ramburseze Iranului cheltuielile de reînarmare, dar este puţin probabil ca Iranul să accepte. Ţinând cont de faptul că Israelul a semnat o serie de acorduri de colaborare cu căteva state din Golf, este improbabil ca acestea să accepte retragerea SUA din Tratat.

De asemenea, e puţin probabil ca în relaţiile dintre Orientul Mijlociu să aibă loc multe modificări, întrucât schimbarea politicii ar atrage după sine prezenţa unei forţe de descurajare americane care ar putea să intre în coliziune cu interesele tot mai agresive ale Rusiei şi Chinei.