09 iulie 2020

Preşedinţia germană a UE. Va confirma Berlinul aşteptările?

Sergiu Medar

Pe data de 29 iunie 2020, în urma unei întâlniri cu preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, d-na. Angela Merkel, cancelarul Germaniei, a anunţat intenţia de a pune în discuţia Consiliului Uniunii Europene un Plan de Recuperare Radicală Europeană, care să permită refacerea politică, economică şi socială a statelor europene afectate de pandemia cu virusul SARS-CoV-2. Iniţiativa Germaniei, care este o continuare a propunerilor lui Macron de integrare europeană, este o răspundere imensă pe care şi-o asumă Berlinul în faţa statelor europene. Aceasta poziţionează Germania pe o poziţie de lider european. Poate sau nu statul cu cea mai puternică economie din Europa şi cu o populaţie de 83,2 milioane de locuitori, să fie recunoscut ca lider al Uniunii Europei ? În ce condiţii?

Sursă foto: ProfiMedia

Este cunoscut faptul că Emmanuel Macron a insistat, în toate prezentările publice din anii 2019-2020, pe necesitatea elaborării unui plan de reformă a Uniunii Europene în vederea eficientizării sale din punct de vedere economic, financiar şi de securitate. Până pe data de 29 iunie 2020, însă, Germania nu dat un răspuns ferm acestei propuneri. Cu 2 zile înainte de a prelua conducerea rotativă a Consiliului Uniunii Europene, cancelarul german Angela Merkel a pus în discuţie un plan amplu de finanţare a statelor europene care au fost cel mai greu afectate de criza sanitară şi economică generată de virusul SARS-CoV-2. Pentru Europa aceasta este cea mai mare criză de la cel de-al Doilea Război Mondial. Noul plan permite transformarea crizei sanitare într-o oportunitate de a recupera statele cele mai afectate de coronavirus.

Cancelarul Germaniei şi preşedintele Franţei s-au întâlnit la Castelul Meseberg, la casa de oaspeţi a guvernului german, pentru a discuta despre viitorul proces de recuperare a statelor Uniunii Europene. Aceştia văd criza ca pe un vector de creştere a solidarităţii şi coeziunii statelor membre, ca şi ocazia unui nou start, economic şi politic, al acestora     

Ca gest ferm de angajare în acest proces, Merkel a propus Radical European Recovery Plan sau fondul european COVID-19, pentru redresarea financiară şi economică a statelor europene după pandemie. În valoare de 500 miliarde de Euro, fond nerambursabil şi 250 miliarde de euro sub formă de împrumut, acesta va permite  finanţarea de investiţii care să permită nivelarea diferenţelor economice şi financiare între nordul şi sudul Europei ca şi între est şi vest. Majoritatea statelor membre ale UE, au privit cu aprobare şi optimism propunerea Germaniei de a prelua şi maximiza propunerea iniţială a lui Macron. Liderul francez a  afirmat, în cadrul conferinţei de presă : „cancelarul şi cu mine am convenit, într-un document, că aceasta este prioritatea noastră absolută” şi „fără aceasta Europa nu se va ridica la nivelul provocării”. Emmanuel Macron a susţinut întotdeauna colaborarea în cadrul UE pentru o poziţie comună în relaţiile internaţionale şi o politică fiscală comună. Germania, a fost până acum reticentă faţă de propunerile preşedintelui francez şi de aceea punctul de vedere al d-nei Merkel a surprins, oarecum, liderii statelor europene.  

Sunt însă şi ţări care nu privesc cu ochi buni faptul că statele din sudul Europei ar primi, probabil, fonduri mai mari decât cele din nord. Danemarca, Olanda, Suedia şi Austria grupate în frugal four, fără a se opune propunerii germane, doresc o repartizare a banilor care să nu urmărească exclusiv pierderile suferite în timpul crizei. De altfel, fără a se descuraja la aceste reacţii, Merkel a declarat că va fi un lung proces de discuţii între statele europene pe această temă. Pentru susţinerea planului propus, Germania  s-a angajat să asigure cea mai mare sumă de bani pentru procesul de redresare europeană.

Măsurile de redresare, ca şi valoarea fondului pus la dispoziţie din sumele primite de la statele membre de-a lungul anilor, dar şi condiţiile ce trebuie îndeplinite de beneficiarii fondului,  vor fi prezentate, alături de bugetul pe anii 2021 -2027, şi puse în discuţie cu ocazia Summit-ului liderilor celor 27 de state membre ale UE, din 17-18 iulie 2020, de la Bruxelles. Programul de redresare după COVID-19, propus de Merkel, ar putea să afecteze planul Green Deal, privind schimbările climatice, planul de mobilitate şi planul de cercetare şi dezvoltare a tehnologiei digitale pentru statele europene. Preşedinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, care are responsabilităţi în derularea programelor de mai sus, probabil, nu va fi foarte entuziastă în susţinerea planului de redresare.

Mulţi analişti se întreabă: de ce Germania?  de ce acum? Parcă pentru a răspunde la aceste întrebări, pe data de 1 iulie 2020, a fost dat publicităţii un raport al Conferinţei de Securitate de la Munchen cu titlul „The Enabeling Power – Germany’s European Imperative”, elaborat de doi tineri analişti germani ce fac parte din grupul de cercetare al Conferinţei. Materialul încearcă să răspundă la întrebările: „Ce nu a făcut Germania pentru Europa?”, şi „Ce a făcut Europa pentru Germania?” şi în final, să ofere răspunsul la „Ce ar trebui să facă Germania pentru Europa?”. Adevăratul răspuns îl dă, însă, d-na Merkel prin propunerea de aplicare a Radical European Recovery Plan ( Planul Radical European pentru Redresare).

UE vrea să devină o putere globală şi să intre în competiţia marilor puteri alături de SUA, China, Rusia, India, Iran, Brazilia şi alte state care contează în balanţa globală de putere. În acest proces, statele europene consideră că Germania va trebui să aibă un rol de lider. Acest lucru ar părea o evidenţă pentru toată lumea dacă nu s-ar pune problema: „Ce va fi după Merkel?” Este o întrebare la care respondenţii pot doar să spună ce ar vrea ei să se întâmple şi nu o previziune realistă.

Ce nu a făcut Germania pentru Europa?

Este unanim recunoscut faptul că Germania, fără a se identifica cu UE, poate fi considerată ca fiind liderul economic şi financiar al Europei. Prin ieşirea Marii Britanii din UE au crescut responsabilităţile Berlinului.  În acest fel Germania a devenit, prin contribuţia sa, indispensabilă în arhitectura europeană în fiecare domeniu de analiză. De aceea, rezultatele UE, indiferent dacă acestea sunt succese sau nu, sunt atribuite  meritelor sau lipsurilor leadership-ului german.    

Printre eşecurile UE ar trebui menţionat faptul că, în ultima decadă, Uniunea Europeană a fost într-o continuă criză. Criza economică şi financiară de acum 10 ani, deşi, aparent, a fost rezolvată, a lăsat urme adânci în sistemul fiscal european.

Războiul din Siria, în imediata vecinătate a Europei, a dus la uciderea a milioane de oameni şi la exodul altora milioane spre alte ţări, în căutare de protecţie şi linişte. Nerezolvarea  crizei siriene poate fi, pe deplin, considerată ca fiind un eşec al UE  generator al unei alte crize europene, cea a imigranţilor în Europa. Aceasta a creat mari tensiuni între statele europene. Ca primă susţinătoare a acestei acţiuni, Germania a fost acuzată de pierderea controlului asupra fenomenului. Primirea refugiaţilor nu a fost negociată cu statele UE. Germania i-a pus pe europeni în faţa faptului împlinit, repartizarea acestora pe ţări fiind mai degrabă impusă decât dorită.

Criza din Ucraina a scos în evidenţă faptul că un conflict militar în Europa este oricând posibil, iar Uniunea Europeană trebuie să fie permanent pregătită pentru o asemenea confruntare. Acest conflict a scos în evidenţă faptul că, fără SUA, capacitatea militară europeană nu este, deocamdată, un factor de descurajare faţă de acţiunile agresive ale Rusiei.

Ieşirea Marii Britanii din UE este un alt caz de slăbiciune al Uniunii. Este evident faptul că din punct de vedere economic, financiar şi mai ales militar, acest act voluntar, a fost o uriaşă pierdere pentru UE, chiar dacă această evidenţă este rar menţionată.

Dar cel mai mare eşec al Uniunii Europene , deocamdată politic, este faptul că, grupările naţionaliste şi populiste au intrat în parlamentele multor state membre ale Uniunii Europene. Mai mult decât atât, în centrul Europei, un stat, Ungaria, îşi declară orientarea statală ca fiind iliberală.

Recunoscând aceste crize europene, fostul preşedinte al Comisiei Europene, Jean- Claude Juncker, se exprima plastic, că Europa trăieşte într-o stare de policriză permanentă.

Criza cu COVID-19 nu poate fi considerată doar un episod al policrizei Uniunii Europene,  ea fiind mai degrabă o manifestare a neputinţei speciei umane faţă de o asemenea ameninţare. COVID-19 a fost un adevărat turnesol care a scos în evidenţă lipsa de solidaritate a statelor UE începând cu Germania. Criza sanitară a dus la „trezirea” elitelor germane care au realizat faptul că nici UE nu poate exista fără Germania, dar nici Germania nu poate exista fără UE. Cancelarul german a declarat de curând: „Germania se va simţi bine atâta timp cât şi Europa se va simţi bine”.

La începutul crizei sanitare toate statele europene au gândit şi au acţionat în matrice naţională, egoistă. Au fost închise graniţele, s-au blocat exporturile de materiale sanitare protective. După câteva săptămâni de criză Germania a realizat necesitatea solidarităţii, mai ales în situaţie de criză  şi a primit pacienţi bolnavi de noul coronavirus din Italia şi Franţa, şi a donat ventilatoare şi echipament medical altor state europene.

În ultimii ani, de mai multe ori, Germania a impus reguli pe care ea însăşi nu le-a respectat, provocând acuzaţii de încălcare (infringement) a deciziilor UE. Într-un clasament, nedorit, al acestor acuzaţii, Germania, cu 80 de încălcări, se află pe un ruşinos loc 2, după Spania cu 97. Dacă Germania realizează imperativele europene şi urmăreşte construirea unei Europe unite, ea trebuie să fie printre primele în respectarea reglementărilor la elaborarea cărora a participat. Deciziile politice interne trebuie să ţină cont de opiniile partenerilor externi şi, în acelaşi timp, să fie rezultatul negocierilor cu opozanţii interni.

Nu trebuie uitat faptul că orice schimbări majore pe plan intern în SUA au efecte în politica şi economia lumii. Tot aşa, orice schimbări majore, pe plan intern din Germania, sunt resimţite în întreaga  Uniune Europeană. Acest lucru trebuie să crească responsabilitatea politicienilor germani care trebuie să analizeze consecinţele europene ale oricărei măsuri naţionale pe care o iau.