08 iulie 2020

Prea mulţi adulţi într-un Birou Oval

Laurenţiu Sfinteş

O carte este, uneori, doar o carte. Doar o descriere a unei realităţi, poate chiar o ficţiune. Nimic nu se compară, însă, cu dreptul de a decide. Naraţiunea unei perioade este, uneori, mai curând medicamentul amar pe care autorul şi-l prescrie sieşi, deşi el crede că este destinat mai ales celorlalţi, pentru a trece peste momentul în care realizează că serviciile sale nu mai sunt suficiente, nu mai sunt necesare, nu mai sunt nici măcar solicitate, chiar sunt excluse. Cartea lui John Bolton „Camera în care s-a întâmplat” / „The Room Where it Happened”, întruneşte multe din condiţiile pentru a fi considerată o lovitură de marketing. Dar şi pe cele de a nu fi decât o bine speculată refulare a unui conservator american care a descoperit că nici republicanii nu mai sunt ce au fost. Cu tot cu preşedintele lor nerecunoscător.

Sursă foto: Mediafax

15 luni în aşteptarea unei nominalizări

Nu sunt convins că această carte a început să se scrie chiar din perioada în care John Bolton aştepta să fie sunat pentru o funcţie în Administraţia Trump. Astfel de cărţi se fac rapid dacă există documentarea necesară. Dacă autorul, sau semnatarul, păstrează o strictă evidenţă a ceea ce a făcut zi de zi, oră de oră. Din acest punct de vedere, Bolton  a fost bine pregătit. Detaliile sunt acolo, pe ore şi minute, pe reacţii ale celor cu care s-a intersectat în cele 15 luni în care a fost consilierul pentru securitate naţională al preşedintelui Trump. Cea mai grea funcţie din toată administraţia. Cea mai uşoară şi, evident, cea mai râvnită fiind cea de secretar al Departamentului de Stat (conform unei mărturisiri a unui alt fost consilier de securitate naţională, Condoleezza Rice).

Primele vreo 40 de pagini sunt despre „încercările” Administraţiei Trump, timp de mai mult de un an, de a-i găsi lui John Bolton o poziţie conformă cu experienţa acestuia, dar şi cu propriile standarde. Fostul ambasador al SUA la ONU nu este cel mai modest diplomat şi autor. Nici de departe. A lucrat cu o serie de preşedinţi, a fost purtătorul de cuvânt al Statelor Unite la întrunirile forumului mondial, este un simbol al curentului conservator american. Nu se va lăsa uşor, nu va accepta o poziţie secundă. Când, la un moment dat, i se sugerează că ar putea fi adjunctul secretarului de stat, Bolton replică afirmând că poziţia de ambasador la ONU, pe care deja a ocupat-o, a fost această poziţie.

De la începutul primelor vizite la Casa Albă, unde intră şi iese regulat, chiar în absenţa unei post oficial, Bolton sesizează haosul care domină activităţile de consiliere şi cele decizionale. Fost birocrat al aparatului de stat, timp de patru decenii, este uimit de improvizaţiile care dictează agenda preşedintelui, de modul ad-hoc în care se iau deciziile în dosarele grele ale politicii externe.

Accentele critice de la început nu sunt totuşi foarte adânci pentru a lăsa loc pentru eventuala sa nominalizare într-o poziţie de vârf.

Îl remarcă pe Jared Kushner, ginerele preşedintelui, cu atribuţii neclare, dar mereu prezent în spaţiul dintre biroul preşedintelui şi antecamera unde aşteaptă cei plini de speranţă.

Îi observă pe „adulţii” din administraţie, majoritatea foşti generali activi, cei care pregătesc dosarele, dar şi soluţiile, pentru provocările pe care SUA le au în Orientul Mijlociu, în Asia, în relaţiile cu Rusia, cu Uniunea Europeană. Le recunoaşte abilităţile, dar consideră că sunt prea „moi”, că, de fapt, tergiversează luarea unor decizii, chiar că ar avea agende proprii ascunse.

Întârzierea cu care este adus în administraţie o pune, la un moment dat, pe seama celebrei sale mustăţi, dar găseşte rapid argumente, chiar din biografia sa anterioară, pentru a nu-i da un credit mai mare decât ar merita. Nu, nu mustaţa este cea care l-a ţinut atât timp departe de Casa Albă pe John Bolton. Cât rigurozitatea cu care fostul ambasador la ONU vrea să implementeze valori conservatoare unei administraţii care, teoretic, face parte din acelaşi curent ideologic, dar care, practic, este mai mult oportunistă în demersurile sale.

Pentru că John Bolton este unul din conservatorii cu carte, cu simţul utilizării canalelor birocratice, un diplomat care nu poate fi întors uşor din ceea ce crede că e bine pentru America. Mai este şi un  răsfăţat al canalelor de ştiri, mai ales al celui preferat şi de preşedintele Trump, Fox News (vreo 569.000 de dolari primiţi în 2018 pentru intervenţiile sale televizate sunt mărturie). Altfel spus, este un „asset” pentru o administraţie care vrea să-şi pună ordine în dosarele externe.

Numai că, pentru John Bolton, multe din aceste dosare au soluţii mult mai simple decât au avut în vedere consilierii anteriori, dar şi o parte din „adulţii” care intră şi ies din Biroul Oval. Ele se rezumă la bombardarea oponenţilor. Cei care sunt vizaţi de acest „tratament” sunt clasicii inamici ai SUA: Iranul, Coreea de Nord, Siria.

Singur împotriva tuturor

Chiar primele zile (aprilie 2018) de consilier pentru securitate la Casa Albă sunt dedicate identificării unui răspuns la atacul cu arme chimice (Bolton nici nu-şi pune problema altfel) presupus a fi fost executat de către forţele preşedintelui Assad asupra forţelor opoziţiei democratice.

Cartea insistă pe eforturile sale din primele zile după preluarea funcţiei de a realiza o „coaliţie” a atacului asupra Siriei, împreună cu Franţa şi Marea Britanie. Nu-i place când preşedintele Macron încearcă să fie mai agresiv şi îi lecturează pe ceilalţi doi lideri, preşedintele Trump şi premierul May, în privinţa unui răspuns energic. Nu-i place nici când şeful Departamentului Apărării, generalul Mattis, încearcă să tergiverseze lucrurile. Nu-i place nici lista ţintelor propuse pentru atac. Toate i se par prea puţin, iar relaţiile dintre cei trei lideri sunt văzute la nivelul unor persoane cu frustrări.

Şi erau doar primele zile ale mandatului său de consilier pentru securitate naţională. Asta nu înseamnă că John Bolton este un conservator încrâncenat, pentru care opţiunile dure de politică externă şi o imagine de „uliu” pe Colina Capitoliului sunt singurele obiective. Dimpotrivă, acţiunile sale, chiar şi stilul cărţii, dovedesc o abordare programatică şi calculată, menită atât de a-i păstra această imagine de „dur al politicii externe americane”, dar şi de profesionist, cu o experienţă superioară, ale cărui păreri nu pot fi ignorate şi care îşi permite să judece de la egal la egal premieri, preşedinţi, monarhi. Iar cele 2 milioane de dolari primiţi în avans pentru drepturile de autor au şi ele un rol în adoptarea unui stil controversat de naraţiune, care să încurajeze vânzările.

Bolton are şi un simţ al umorului special, uneori sarcastic, alteori, pur şi simplu, necesar trecerii acelor situaţii ingrate în care sunt puşi, uneori, demnitarii publici.

În prezentarea pe care şi-o face pentru vetting-ul necesar noii sale poziţii, nu uită să precizeze faptul că în media circula şi informaţia că fosta agentă rusă Maria Butina ar fi încercat să-l recruteze. Comentând acest incident, precizează faptul că nu consideră presa drept „un inamic al poporului”, dar îşi însuşeşte o veche apreciere a lui Dwight Eisenhower, din 1964, conform căreia media este plină de comentatori senzaţionalişti / „sensation-seeking columnists and commentators”, ale căror producţii ziaristice aparţin genului intelectualoid.

După descrierea primelor zile de mandat, care prezintă un consilier de securitate naţională decis să implementeze mai curând propria sa agendă de securitate decât pe cea a preşedintelui, cartea continuă în acelaşi stil alert, punctual, exact, creator al iluziei că lucrurile stau exact aşa cum le descrie autorul.

De la fiecare după poziţia pe care o ocupă, fiecăruia, însă, ceea ce merită

În anumite pasaje reiese destul de clar că Bolton şi-a ales de la început şi rolul unui sfetnic ascultător cu urechea şi mai puţin cu fapta, aşteptând cu înfrigurare momentul în care va spune totul, sau aproape totul.  Rolul său pare a fi, pe lângă cel de (cel mai potrivit) consilier de securitate naţională şi cel al unui Procopius modern, un consilier care îşi asumă, în secret, şi înregistrarea celor mai puţin lăudabile fapte ale celui / celor alături de care, timp de ceva mai mult de un an, a luat unele din cele mai importante decizii de politică externă ale SUA.

Ţinta dezvăluirilor este, desigur, preşedintele Trump, dar Bolton este „generos” şi cu mulţi dintre colegii săi de administraţie sau cu liderii internaţionali cu care se intersectează pe timpul diferitelor evoluţii şi summit-uri.

Astfel, Bolton dezvăluie relaţia glacială, dar la reciprocitate, dintre preşedinte şi premierul Marii Britanii, Theresa May, dar adaugă şi puţin (mai mult) piper afirmând că, pe timpul unui briefing comun la Casa Albă,  ulterior afacerii Skripal, Trump ar fi întrebat dacă regatul este şi putere nucleară (iar Bolton notează, sarcastic, „Am ştiut că nu o face în glumă” / „I knew was not intended as a joke”).

La capitolul „ce trăsnăi mai spun cei care conduc destinele lumii”, Bolton înregistrează atent şi o altă afirmaţie a preşedintelui, de fapt tot o întrebare, adresată de această dată generalului Kelly, şeful staff-ului Casei Albe, dacă Finlanda nu este parte a Rusiei.  Se pregătea în acea perioadă întâlnirea bilaterală de la Helsinki, iar Bolton era cel responsabil cu o parte din aranjamente. 

Afirmaţii de acest gen sunt destul de numeroase în carte, fac deliciul celor dornici să-i vadă pe cei puternici făcând greşeli elementare, nu este, însă, destul de clar cât adevăr se află acolo, care a fost contextul.

Pentru că multe astfel de informaţii urmează acelaşi standard: se ia o temă importantă de politică externă, de pildă sprijinul pentru Hong Kong şi se strecoară o afirmaţie bombă, gen „Trump a refuzat să critice public violarea drepturilor omului în China”, şi se obţine un efect exploziv asupra cititorului.

Deşi îşi critică fostul şef, mai ales din perspectiva birocratului cu experienţă, căruia haosul şi improvizaţia îi repugnă, Bolton procedează în acelaşi mod atunci când alege temele asupra cărora se concentrează, personalităţile la care se referă. Cartea trebuie să se vândă şi subiecte consistente, dar fără impact mediatic, sunt lăsate în planul doi.

Europa este amintită de trei ori mai puţin decât China sau Rusia. Chiar mai puţin decât Kim Jong Un. Theresa May se bucură de 10 nominalizări, majoritatea la note, în timp ce Putin este amintit de 193 de ori numai în interiorul propriu-zis al cărţii.

Membrii marcanţi administraţiei au parte, de asemenea, de tratamente drastice din partea lui John Bolton:

Jim Mattis este văzut prea „moale” în gestionarea atacurilor împotriva regimului Assad, iar Bolton insistă pe cealaltă poreclă a generalului „Haos” pentru a insinua modul în care este condus Departamentul Apărării;

Mike Pompeo este prezentat ca un intrigant de la care primeşte bileţele în care acesta  îşi descrie şeful suprem în cuvinte care suportă „beep”-uri (o întâmplare petrecută pe timpul summit-ului Trump – Kim Jong Un din Singapore);

Nikki Haley, ambasadorul SUA la ONU, are propria agendă, nu respectă regulile, este  nepotrivită pentru post (Bolton sancţionează desele iniţiative ale acesteia de a ieşi public cu declaraţii menite mai mult de a-i creşte profilul public).

Desigur, grosul dezvăluirilor este păstrat pentru fostul său şef direct, care este apreciat a nu ţine piept în întâlnirile directe nici preşedintelui rus (Bolton spune la un moment dat că îi este teamă de întâlnirile tête-à-tête ale acestora), nici celui chinez (cu care preşedintele este pregătit să cadă la o înţelegere economică pentru a putea câştiga voturile fermierilor americani dintr-un stat crucial pentru alegerile din noiembrie).

În acelaşi registru este prezentată relaţia preşedintelui Trump cu preşedintele turc Erdogan, care nu se sfieşte să-şi lectureze omologul de la Casa Albă, inclusiv prin telefon, privind punctul de vedere turc asupra „drepturilor” kurzilor.

Pentru a pune situaţia de la Casa Albă într-un registru orwellian, Bolton nu ezită să utilizeze sintagme precum:

- „Trumpian”, stil de lucru propriu preşedintelui;

- „Trump-o-meter”, instrument de verificare a intenţiilor preşedintelui.

De asemenea, pentru a justifica restructurările Consiliului Securităţii Naţionale / National Security Council / NSC, aflat în subordinea sa directă, printre care şi eliminarea componentei care se ocupa de analiza riscurilor medicale de securitate (Global Health Security team), Bolton dedică un număr de pagini acestui subiect, găsind vinovatul pentru slaba gestionare a pandemiei Coronavirusului, desigur, în Biroul Oval: „Cel mult, structura internă a NSC nu a fost decât tremurul aripilor unui fluture în tsunami-ul haosului lui Trump” / „At most, the internal NSC structure was no more than the quiver of a butterfly’s wings in the tsunami of Trump’s chaos”.

Altfel spus, noi nu greşim niciodată.

Cine se aseamănă, se critică

John Bolton nu este doar unul din birocraţii Departamentului de Stat, aflat în miezul deciziilor de politică externă ale SUA în ultimele patru decenii. El este şi un simbol al conservatorismului american, al unei viziuni care pune Statele Unite în antiteză cu restul lumii, încredinţat că modul de viaţă şi sistemul său politic sunt cele mai clare evidenţe ale acestui model. Este un fel de „America First” argumentat mai mult în plan politic şi ideologic. De aceea, viziunea lui Trump nu este departe de cea a lui Bolton. Backgroundul economic al preşedintelui lasă însă loc mai mult pentru negociere, pentru tranzacţii, pentru decizii ad-hoc, pentru intervenţii neortodoxe.

Mandatul lui John Bolton în Administraţia Trump a fost o cursă în doi cu preşedintele pentru a demonstra care din ei apără mai bine şi mai consecvent valorile conservatoare americane.

Între cei doi continuă să existe o anumite solidaritate ideologică, dincolo de reproşurile pe care Administraţia le-a făcut fostului consilier pentru securitate naţională privind dezvăluirile din perioada mandatului său. John Bolton nu s-a prezentat la audierile din Camera Reprezentanţilor privind punerea sub acuzare a preşedintelui în ”Dosarul Ucraina”. Mărturia sa ar fi avut, în acel loc, o altă relevanţă. A ales, în schimb, o modalitate mai facilă şi mai bine remunerată pentru a-şi face cunoscută propria variantă a anului petrecut în Aripa de Vest a Casei Albe.

Cartea „Camera în care s-a întâmplat” / „The Room Where it Happened” prezintă acest lucru într-un mod uneori extrem de serios, alteori anecdotic, uneori cu real talent jurnalistic, alteori pătimaş.

În fond este vorba de două temperamente asemănătoare, două săbii construite din aliaje vechi, originale, din valori şi ideologii conservatoare americane, care ar fi trebuit să stea în aceeaşi teacă.

Şi nu s-a putut.