POPULISMUL ŞI RADICALISMUL EUROPEAN ÎN PREAJMA ALEGERILOR PENTRU PARLAMENTUL EUROPEI

În preajma alegerilor pentru Parlamentul European (PE) electoratul este confuz în ceea ce priveşte cele două noţiuni, populism şi radicalism, cu formele lui, de dreapta sau de stânga. Tendinţele antieuropene par a se dilua, dar populiştii se manifestă şi îşi propagă interesele în interiorul partidelor istorice europene, iar radicalii se grupează în partide noi apărute în ultimii 10 ani, unele dintre ele aflate deja la guvernare. Este evident faptul că numărul de locuri atribuite, prin vot, acestor partide va creşte faţă de situaţia actuală. Este însă puţin probabil ca acestea să blocheze procesul legislativ european. Pentru aceasta însă trebuie ca PE să-şi readapteze politicile şi instituţiile.    

La data de 26 mai 2019 în toate statele membre ale Uniunii Europene se vor desfăşura alegerile pentru noul Parlament European (PE). Imediat după validarea alegerilor, odată cu înregistrarea noilor parlamentari, se vor constitui şi grupurile politice. Un grup politic este format din minimum 25 de membri, care să aparţină cel puţin unui sfert din naţiunile membre (7 state).

În prezent, cei 751 de eurodeputaţi sunt grupaţi în 8 grupuri politice: Partidul Popular European (PPE) cu 218 membri, Alianţa Progresistă a Socialiştilor Europeni (SE) cu 190 de membri, Conservatorii şi Reformiştii Europeni (CRE) cu 73 de membri, Alianţa Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa (ALDE) cu 70 de membri, Stânga Unită Europeană cu 52 de membri, Grupul Verzilor cu 50 de membri, Europa Libertăţii şi Democraţiei Directe (ELDD) cu 45 de membri şi Europa Naţiunilor şi Libertăţilor cu 45 de membri precum şi 17 deputaţi neafiliaţi.

În spatele acestor cifre se află doctrine şi interese politice. Tendinţele antieuropene sunt incluse în grupul CRE , deşi partidul maghiar cu poziţii antieuropene, Fidesz, a rămas în grupul Popularilor Europeni (PPE). Partidele naţionale de centru dreapta au membri în CRE, ELDD şi în Europa Naţiunilor şi Libertăţii. 

Este greu de făcut o delimitare doctrinară strictă, a membrilor Parlamentului European. Unii parlamentari, de obicei de dreapta, sunt proeuropeni întrucât consideră UE ca o cale de liberalizare a economiei europene şi alţii, de obicei de stânga, văd UE ca un mijloc de protejare a standardelor sociale faţă de consecinţele globalizării. Alţii, care nu fac parte din aceste grupuri, se manifestă critic faţă de puterile supranaţionale şi caută să protejeze statele pe care le reprezintă, prin retorica întăririi suveranităţii naţionale. Deşi dezbaterile şi legislaţia sunt dominate de PPE şi socialişti, se formează adesea coaliţii pe subiecte de interes, care pot influenţa decizia. Disciplina de partid specifică partidelor naţionale nu funcţionează în PE. De multe ori, europarlamentarii votează conform convingerilor sau intereselor proprii.

Alegerile pentru forul legislativ european sunt considerate în toate statele ca fiind de interes secundar comparativ cu alegerile pentru propriul parlament. Fondurile, atenţia şi eforturile alocate sunt mult mai mici decât în cazul procesului electoral pentru parlamentele naţionale. Interesele de partid sunt mai puternice la nivel naţional decât la nivel european. Cei mai populari membrii ai partidelor ca şi viitorii miniştrii nu se regăsesc pe listele pentru PE. Cu toate acestea sunt state în care parlamentarii europeni joacă la Bruxelles un rol important pentru ţara lor, fiind mai apreciaţi decât colegii lor din parlamentele naţionale. Totuşi, PE pare să fie mai degrabă o trambulină pentru propulsarea în politica naţională la nivel înalt, decât un obiectiv de carieră alternativ spaţiului naţional tradiţional.  

Până în prezent PE nu a adoptat decizii legislative care să influenţeze direct nivelul de trai al populaţiilor statelor membre. Marea coaliţie a popularilor şi socialiştilor, în afara liberei circulaţii şi a dreptului de muncă oriunde în UE, nu a venit cu nicio lege menită a schimba salariile, taxele, pensiile, etc. aşa cum se întâmplă la nivelul legislaţiei naţionale. Ba dimpotrivă, partidele naţionale aflate la guvernare, au dat vina, nu o dată, pe legislaţia europeană pentru măsurile nepopulare pe care le-au luat. Acestea sunt motive care au amplificat tendinţele populiste.

Alegătorul ştie prea puţin ce face reprezentantul său în PE, dar ştie bine ce face sau nu face, reprezentantul său în parlamentul naţional. De aceea se poate constata un interes mai scăzut al electoratului în alegerile pentru PE oglindit prin participarea la vot care a scăzut de la 62% la primele alegeri europarlamentare în 1979 la 42,6 % la ultimele alegeri din anul 2014.

De la înfiinţarea Uniunii Europene marile partide europene de centru dreapta sau de centru stânga au dominat scena politică a bătrânului continent. Este posibil ca luna mai 2019 să pună capăt acestei ere şi să aducă în Parlamentul European noi membri ce aparţin populismului radical de dreapta ca şi celui de stânga. În cazul în care aceştia vor depăşi, puţin probabil, procentul de 25%, atunci vor putea, prin coaliţii ad-hoc, să blocheze anumite decizii reducând mult eficienţa activităţii parlamentare europene.

În cazul unui procent mai mic, procesele democratice se vor manifesta plenar şi legislativul european va continua să funcţioneze fără sincope majore.  

Prezenţa la urne va fi determinantă, întrucât ea va afecta, în primul rând, raportul dintre votanţii proeuropeni şi eurosceptici sau antieuropeni. Probabil că, aşa cum se mai întâmplă şi la nivel naţional, proeuropenii nu se vor duce în număr mare la urne, pe când euroscepticii şi populiştii vor avea o prezenţă consistentă în favoarea partidelor eurosceptice sau chiar antieuropene, pentru a-şi manifesta opoziţia faţă de politicile europene actuale. 

Parlamentul European este singurul parlament multinaţional din lume în care membrii sunt aleşi prin vot popular. Aceştia, prin structura de partid pe care o reprezintă, reflectă foarte bine politica partidului naţional din care fac parte. Dezamăgirile populaţiei Europei, care în ultimii 10 ani a trecut printr-o serie de încercări cum ar fi criza financiară şi politica de austeritate de după anul 2008, criza migraţiei din 2015-2016 şi acum confruntările cu guvernele iliberale acuzate că subminează statul de drept, au deschis poarta dezvoltării tendinţelor sau partidelor populiste ca şi a altor noi grupări politice.

Pot fi date ca exemplu aici: gruparea politică franceză En Marche care l-a dus pe Emmanuel Macron pe fotoliul de preşedinte al Franţei, rezultatul alegerilor din Bavaria şi Hesse ca şi creşterea popularităţii noului partid german Alternativa pentru Germania, care sunt, în esenţă, manifestări ce pot fi asociate populismului.  

Prezenţa şi afirmarea partidelor radicale de dreapta, ca şi a populismului, în preajma alegerilor parlamentare europene permit dezbaterea publică a viitorului Europei. Mateo Salvini, preşedintele partidului radical italian Liga Nordului, menţiona într-o declaraţie de la sfârşitul anului 2018 că alegerile europarlamentare din 2019 vor fi „un referendum  între Europa elitelor, băncilor, finanţelor, şi imigraţiei  şi Europa poporului şi a muncii”  iar Viktor Orban, campionul european al iliberalismului menţiona că „dacă noi nu suntem capabili să ajungem la un rezultat satisfăcător, prin negocieri, în ceea ce priveşte migraţia şi bugetul european, atunci să lăsăm poporul Europei să îşi exprime voinţa prin alegerile din mai 2019”. 

Partidele populiste radicale sunt active doar în unele state, ca exemple fiind Ungaria, Polonia, Italia, dar şi cu manifestări radicale de dreapta tot mai puternice în Germania şi Franţa. Chiar şi în aceste ţări curentele populiste antieuropene sunt minoritare. În Polonia, 74% din alegători se declară a fi pro-UE, iar în Ungaria procentul acestora este de 67%. În aceste condiţii, radicalii anti-UE au schimbat tactica, abordând şi ei o poziţie pro-europeană dar cu trecerea puterii la nivel naţional prin introducerea unei abordări mai relaxate a standardelor, reglementarilor şi restricţiilor UE.

Conform noilor principii radicale de dreapta, UE ar trebui să pună la dispoziţia statelor fonduri şi beneficii lăsând la latitudinea guvernelor naţionale modul de aplicare a libertăţilor democratice şi normelor judiciare. Aceştia consideră elitele europene corupte, care ignoră voinţa populară, distrug identităţile naţionale şi expun ţările  riscurilor globalizării. Singurele deţinătoare ale puterii trebuie să fie guvernele naţionale. Heiner Merz, membru al partidului Alternativa pentru Germania afirma recent că „trebuie să ne întoarcem la statele naţionale libere, suverane şi diverse, care să-şi poată decide dezvoltarea fără interferente externe”.

Tendinţe populiste se găsesc în aproape toate partidele reprezentate în PE. Acestea se manifestă în preajma alegerilor naţionale pentru atragerea electoratului. Nu orice manifestare populistă este şi radicală de dreapta. Radicalismul de dreapta este însă corect asociat cu iliberalismul. Liderii acestor partide sunt naţionalişti, întrucât ei pretind că apără naţiunea împotriva ameninţărilor, externe şi interne, ce ar acţiona împotriva identităţii naţionale. Unele dintre aceste partide au o poziţie solidă în ţările lor şi sunt la guvernare. Cele mai bune exemple sunt: coaliţia Cinque Stelle şi Liga Nordului în Italia, Fidesz în Ungaria şi Lege şi Justiţie în Polonia. Aceste partide au reprezentanţi în Consiliul UE fiind astfel parte a procesului decizional al UE. Ei pot să propună agenda de lucru sau pot bloca acele decizii ce trebuie luate în unanimitate.

Convins de justeţea politicii iliberale pe care o imprimă Ungariei, primul ministru Viktor Orban afirma, fără modestie, „acum 30 de ani noi credeam că Europa este viitorul nostru. Acum credem că noi suntem viitorul Europei”.

În conformitate cu unele evaluări ale d-nei. Heather Grabbe, director al Institutului de Politici Europene pentru o Societate Deschisă, şi în alte state est – europene populismul este în creştere, nominalizând aici: Austria, Bulgaria, Republica Cehă, Finlanda, Grecia, Letonia şi Slovacia, unde partidele populiste sunt la guvernare. Acestea au o prezenţă în creştere şi în parlamentele naţionale. 

Campania electorală pentru alegerile din mai 2019 va duce la importante dezbateri între populismul radical european de dreapta care, pentru a-şi mobiliza electoratul, va scoate în evidenţă aspectele negative ale migraţiei, şi liberalii democraţi care vor încerca să readucă în faţa electoratului principiile liberale fundamentale precum şi provocările legate de schimbările climatice, realizările tehnologice moderne şi nu în ultimul rând, migraţia.

Deşi interesul naţional este fundamentul politicii interne şi externe, acesta nu se poate manifesta decât în cadrul relaţiilor multilaterale într-o lume globalizată.