25 noiembrie 2018

Politica de apărare, înainte de strategii şi planuri

Stefan Danila

Sursă foto: Mediafax

De curând, la prima conferinţă organizată de Monitorul Apărării şi Securităţii s-a vorbit despre politică, diplomaţie, apărare, securitate. A fost discutată şi problema implicării politicului în diplomaţie sau în apărare. Ba chiar a fost enunţată necesitatea neimplicării politicului în diplomaţie sau în apărare, idee acceptată şi susţinută de majoritatea celor din sală. Simpatia faţă de politic şi politicieni a fost evidentă. Dar se poate conduce un stat, se pot aborda probleme complexe şi de importanţă majoră prin abordări emoţionale? Care ar putea fi rezultatul disocierii politicului de diplomaţie sau de problema securităţii naţionale? Putem imagina un adevărat om politic fără a fi diplomat şi fără a fi implicat şi responsabil în abordarea apărării naţionale, a securităţii naţionale?

Securitatea naţională şi partidele politice

Importanţa securităţii oricărui stat este evidentă şi a fost subliniată în argumentaţia care a stat la baza legilor care asigură cadrul normativ necesar instituţiilor ce trebuie să realizeze acest obiectiv major: începând cu Constituţia, continuând cu legile de funcţionare, statutul fiecărei categorii de personal care încadrează aceste instituţii, programele de guvernare, strategii, doctrine, regulamente şi ordine. Totuşi, considerăm că primul pas în descifrarea, organizarea şi orientarea complexului sistem ce trebuie să protejeze existenţa, siguranţa şi interesele noastre este determinat de politica de apărare.

Una dintre cele mai mari realizări ale perioadei post-decembriste este legea fundamentală, Constituţia României, baza de funcţionare a statului democratic şi garanţia apărării drepturilor fundamentale ale cetăţenilor români. Este un act ce poate fi comparat cu cele mai moderne documente similare din lume, care îşi poate dovedi valabilitatea şi aplicabilitatea în toate democraţiile consolidate, cu un nivel educaţional care permite cetăţenilor proprii o bună şi corectă înţelegere şi o matură implicare în deciziile majore ce privesc binele comun.

Ar putea fi aplicabilă chiar şi în România, cu puţin mai multă implicare şi responsabilitate din partea celor care îşi asumă arta de a conduce, respectiv, politica. Doar atât cât să nu mai fie necesară consultarea pentru orice act normativ a unui arbitru, care are la rândul său o inevitabilă orientare, deoarece numirea membrilor săi urmează un algoritm politic. Modificările şi completările acestei inestimabile legi sunt dificil de făcut, iar acesta este unul dintre punctele sale tari. O modificare de comportament, bazată pe o înţelegere a responsabilităţii conferită de anumite poziţii, ar putea fi o aşteptare prea mare, dar nu imposibilă.

Partidele politice sunt o garanţie a exprimării dorinţelor noastre, o garanţie a democraţiei. Sunt instituţii care au scopul de a coagula energiile celor cu o viziune comună, care ar trebui, în principiu, să aparţină unei anumite familii ideologice, pentru că, nu-i aşa, nu suntem chiar la începutul vieţii democratice, adică nu am inventat-o noi. Iar membrii partidelor politice sunt oameni politici, adică cei ce ne reprezintă. Sau cei pe care noi îi alegem să ne reprezinte. Din păcate, uneori sunt doar „politicieni”, termen care defineşte o tipologie caracterizată prin „calităţi” precum parvenitism, nepotism, superficialitate, corupţie, demagogie. Om politic ar trebui să fie şi este, de multe ori, liderul local, cel care este legat aproape ombilical, prin lege, de partidul sub culorile căruia a fost ales. Mai mult de atât, persoanele din conducerea unui partid, cei care, în mod firesc, îşi asumă să conducă statul, trebuie să fie „oameni de stat”, calitate ce presupune, prin prisma responsabilităţilor, conştiinţei şi acţiunilor proprii, nivelul superior al statutului de „om politic”. În conjunctura unui eveniment deosebit de important, Summit-ul NATO de la Bruxelles, de anul acesta, cu toate activităţile asociate, a fost enunţată o idee cel puţin interesantă: „omul politic trist, rigid si arogant este pe cale de dispariţie”[i]. Realismul evaluării necesită reflecţie, fiind foarte bine punctată importanţa condiţiei de a fi conduşi şi reprezentaţi de oameni de stat.

Partidele au platforme, programe, care sunt o sumă de dorinţe populare, cu soluţii, de cele mai multe ori diferite, în funcţie de grupul, ideologia pe care o îmbrăţişează. După alegeri, de aici derivă programe de guvernare, adică punerea în practică a ideilor pentru care au obţinut încrederea şi susţinerea majorităţii celor care au votat. Iar pentru a fi siguri că se concretizează, se formează un guvern, care, tot principial, ar trebui să fie condus de cel care poate realiza şi care poartă întreaga responsabilitate a realizării programului.

Rolul instituţiilor statului în politica de apărare

Domeniu deosebit de important, securitatea naţională trebuie să se regăsească în acest program. Cu toate acţiunile ce se vor întreprinde şi cu resursele ce se vor aloca. Desigur, acest program este al majorităţii care a câştigat alegerile. Alegeri care nu mai sunt comune cu cele pentru alegerea Preşedintelui. Iar legea care reglementează planificarea apărării prevede responsabilităţile fiecărei instituţii implicate în proces[ii]. Aşadar, guvernul se instalează, cu un program de guvernare şi trebuie să prezinte, în maxim şase luni de la instalare, Carta Albă a Apărării, document ce trebuie să transpună în practică Strategia Naţională de Apărare, propusă de Preşedinte şi aprobată de alt Parlament, care (foarte posibil) a avut o altă majoritate. Dacă Preşedintele provine din aceeaşi majoritate, Carta Albă ar trebui să fie continuarea firească a viziunii acestuia, dar se poate întâmpla şi altfel.

Deoarece Carta Albă este documentul care precizează resursele implementării Strategiei, pentru a fi sigur că va lansa un document aplicabil (în absenţa unui „Proiect de ţară” realizat şi acceptat de către toate partidele politice), Preşedintele ar putea avea soluţia unui acord politic înainte de a lansa Strategia, ca de exemplu, acela de a se aloca apărării un buget de minim 2% din PIB, cel puţin pentru perioada de valabilitate a Strategiei. Desigur, are posibilitatea de a se asigura că acest lucru se respectă, deoarece Carta are nevoie de avizul CSAŢ pentru a fi adoptată. Bineînţeles, şi Bugetul are nevoie de un aviz pentru capitolul legat de apărare, precum şi pentru instituţiile cu atribuţii pentru securitatea naţională. Mai mult, cheltuielile pentru achiziţii pot fi influenţate de către Preşedinte, deoarece Planul Înzestrării Armatei României trebuie să fie aprobat de CSAŢ. De aici rezultă că există posibilitatea influenţării, există şi căi de acţiune, dar este necesară implicare şi responsabilitate şi după obţinerea acordului politic. De asemenea, partidele care nu au majoritatea, au posibilitatea de a îşi exprima poziţia, criticile şi propunerile în cadrul Parlamentului. Aceasta înseamnă că trebuie să urmărească modul de cheltuire a banilor, să se asigure că se cheltuie corect, deoarece, cine ştie, există posibilitatea ca la următoarele alegeri să câştige şi programul lor să depindă de ceea ce se decide acum. Din nou, sunt necesare implicare şi responsabilitate.

Politica de apărare este o componentă majoră a programului de guvernare, iar aceasta nu presupune doar alocarea unui buget. În fapt, necesită o coordonare permanentă a Prim-ministrului[iii] cu Preşedintele, deoarece au atribuţii complementare, prevăzute în legea fundamentală. Ministerul Apărării Naţionale, cu Statul Major al Apărării şi Departamentul pentru politica de apărare, planificare şi relaţii internaţionale, împreună cu Departamentul Securităţii Naţionale, din cadrul Administraţiei Prezidenţiale, sunt principalele instituţii care trebuie să dea expertiza de specialitate, iar Consiliul Suprem de Apărare a Ţării este principalul for în care se discută, aprobă sau avizează actele normative şi acţiunile din domeniul apărării, conform atribuţiilor legale. Comisiile de apărare din Parlament au un rol foarte important în elaborarea legilor, dar şi în modificarea, respectiv actualizarea lor, pentru a reglementa domeniul în acord cu politica asumată, precum şi în exercitarea controlului parlamentar. Totuşi, pentru a defini politica de apărare, Strategia Naţională de Apărare şi celelalte acte normative din domeniu este necesară o Analiză Strategică multidimensională, comprehensivă şi cu soluţii sustenabile, care implică o participare mai extinsă, inclusiv a reprezentanţilor mediului de afaceri şi ai mediului universitar. Bineînţeles că, printr-o implicare responsabilă, conducătorii instituţiilor trebuie să se asigure că ideile, soluţiile, proiectele generate sunt corecte, aplicabile şi sustenabile. Implicarea politică, în sensul forţării argumentării pornind de la o soluţie dată şi nu reieşită dintr-o analiză temeinică, reprezintă o gravă iresponsabilitate, care ar putea afecta pe termen lung securitatea României. Probabil acesta este sensul în care a fost criticată[iv] posibilitatea intervenţiei sau implicării politicului în diplomaţie şi în apărare. Dar verificarea argumentaţiei, compararea rezultatelor, obţinerea asigurării că propunerile făcute sunt juste, sunt acţiuni care rămân în sarcina decidentului politic. Aşa este în democraţie, aşa trebui să fie pentru bunul mers al societăţii. Cu două minime condiţii pentru liderii politici: implicare şi responsabilitate! Simpla acceptare, necondiţionată şi fără o dezbatere deschisă a modului de utilizare a fondurilor poate fi interpretată ca superficialitate. Sunt importante, esenţiale chiar, resursele, dar modul de utilizare este la fel de important. Doar exprimarea generică a suspiciunilor privind utilizarea incorectă a banilor nu reprezintă un mod suficient de responsabil de implicare. Propunerile constructive pot veni de la oricare dintre părţi. Ascunderea în spatele nevoii de clasificare a unor informaţii nu rezolvă problemele, ci le complică. O politică de apărare coerentă, indiferent de schimbarea mai mult sau mai puţin necesară a miniştrilor, este posibilă dacă este transparentă, bine fundamentată şi realistă.

Reprezentarea în organizaţiile internaţionale de securitate

Desigur, contextul în care este realizată securitatea României în acest moment (sperăm pe termen cât mai lung!) este apartenenţa la Alianţa Nord-Atlantică şi la Uniunea Europeană. Un rol deosebit îl au şi parteneriatele strategice, în special cel cu SUA. De aici nu rezultă că lucrurile sunt mai simple. Dimpotrivă, rezultă beneficii, dar şi obligaţii. Iar necesitatea înţelegerii şi valorificării întregului potenţial rezultat din acest statut este cea mai importantă obligaţie. Pentru aceasta este necesară reprezentarea adecvată, cu persoane capabile să înţeleagă, să informeze şi să acţioneze oportun, conform intereselor strategice ale României. Desigur, o primă condiţie este să fim reprezentaţi în instituţia care pregăteşte proiectele şi alta este să fim prezenţi acolo unde se iau deciziile (pe cât se poate!), la nivelul corespunzător. Iar întâlnirile cu impact asupra deciziilor sunt atât formale, cât şi informale.

Reprezentarea are un rol deosebit. În general, la nivelul organizaţiilor internaţionale din care facem parte sunt prevăzute anumite poziţii, repartizate după criterii bine stabilite, care contribuie la armonizarea intereselor statelor cu cele ale organizaţiei multinaţionale. Foarte importante sunt acele funcţii unde este prevăzut în mod expres un grad diplomatic sau militar al reprezentantului de nivel înalt. De cele mai multe ori, gradul diplomatic nu este identificabil de la prima vedere, dar cel militar este foarte vizibil, ceea ce conferă o şi mai mare nevoie de a înţelege importanţa respectării cerinţei. Aşadar, este importantă atât funcţia pe care o ocupăm (repartizată sau obţinută prin concurs), dar şi gradul celui care o încadrează, în special cel militar. Un exemplu plastic, în acest sens, este cel privind repartiţia la maşini: generalii în autocarele cu generali (sau cu maşină proprie), iar coloneii cu ceilalţi colonei.

Există şi multe posturi internaţionale, care pot fi ocupate de către orice expert în domeniu, indiferent de cetăţenie, dacă statul său este parte a organizaţiei respective. Şi aici, prin implicare responsabilă se pot încuraja experţii români să ocupe aceste posturi. Un exemplu ar fi agenţia care este responsabilă de Fondul European de Apărare. De modul de implicare şi de reprezentare poate depinde reliefarea şi realizarea intereselor României. Aşadar, reprezentarea în NATO şi Uniunea Europeană trebuie să fie parte a politicii de apărare.

Organizarea forţelor armate, modul lor de constituire, echiparea, amplasarea unităţilor, mărimea lor, politica de personal, statutul acestuia sunt elemente care compun politica de apărare a unui stat şi presupune implicarea principalelor instituţii ale statului, Parlament, Preşedinte, Guvern şi Servicii de informaţii. Orice dezechilibru între aceste instituţii generează o gravă vulnerabilitate, o breşă în securitatea naţională, cu efecte ce greu pot fi identificate imediat. Pe de altă parte, oricare dintre liderii acestor instituţii pot contribui prin responsabilitatea proprie la rezolvarea problemelor şi la armonizarea poziţiilor.

Aşadar, avem o Constituţie modernă, uşor de aplicat în orice democraţie consolidată şi cu lideri responsabili. În curând vom prezenta analize ale legilor care privesc securitatea naţională, aşa cum sunt ele definite sau aşa cum rezultă din conţinut. Necesitatea sau inoportunitatea modificării unor legi, pentru a fi complementare şi în acord cu celelalte va rezulta după ce vom identifica discrepanţele, dacă există, bineînţeles, şi vom veni cu propuneri de rezolvare. Pas cu pas, identificăm ce acte normative ar trebui îmbunătăţite sau refăcute, deoarece viitorul se construieşte astăzi. Iar copiii noştri sunt principala motivare a responsabilităţii noastre.


[i] Florin Luca, Cum s-a decis la Summit-ul NATO de la Bruxelles adaptarea la o nouă lume si ce are de facut România, Ziarul Financiar, 18 iulie 2018

[ii]   Legea 203/2015 privind planificarea apararii.

[iii] Toate instituţiile sunt scrise cu majusculă pentru a le identifica mai uşor şi a înţelege locul şi rolul lor. De asemenea, documentele principale la care facem referinţă sunt scrise cu majusculă.

[iv] Poziţie exprimată pe timpul Conferinţei naţionale a Monitorului Apărării şi Securităţii din 20 noiembrie 2018