30 decembrie 2019

Podul peste Drina. Unde Vestul întâlneşte Estul.

Laurenţiu Sfinteş

La Višegrad, în Bosnia şi Herţegovina – nu e vorba de acel Visegrád care produce dureri de cap în alegerile pentru funcţiile de conducere ale Uniunii Europene – există un monument istoric unic, vechi de câteva secole, construit de turci, în perioada în care se numeau otomani. Dar unii dintre ei, chiar vizirul ctitor al construcţiei, Mehmed-paşa Sokolović, erau, de fapt, slavi islamizaţi. Monumentul este un pod şi a devenit faimos nu doar pentru că este un unicat de arhitectură islamică, la fel cu fratele său mai mic de la Mostar, ambele aflate pe lista UNESCO, ci şi pentru că un fost ambasador iugoslav la Berlin (în anii în care Tito era încă în ilegalitate şi se pregătea să devină partizan), într-un apartament gri din Belgradul ocupat al anilor celui de-al doilea război mondial, a scris o nuvelă mai lungă (sau un roman mai scurt) despre istoria sa. A podului. Titlul cărţii care avea să aducă autorului Premiul Nobel în 1961: Na Drini ćuprija / На Дрини ћуприја / E un pod pe Drina. Autorul? Ivo Andrić.

Sursă foto: Mediafax

Ca toate podurile, a fost dărâmat şi reconstruit. De mai multe ori. A avut şi vremuri bune, dar şi din cele tragice. În anii războiului bosniac, în 1992, au fost masacraţi oameni pe acest pod. În prezent, reconstruit de către o firmă (Turkish Development and Cooperation Agency / TİKA, desigur turcească), podul uneşte Bosnia, în fapt Republica Srpska, entitatea sârbă, de Serbia. Altfel spus, sârbii de pe cele două maluri ale Drinei beneficiază de un monument istoric construit, reconstruit, chiar de mai multe ori, de cei cu care au împărţit din plin amarul istoriei Balcanilor de Vest.

În această regiune, lucrurile nu sunt clare ca în alte părţi ale Europei şi ca în marea majoritate a restului lumii. Nu departe de Višegrad, la Srebrenica, s-au comemorat recent 24 de ani de la masacrul din iulie 1995, când mai multe mii de musulmani bosniaci, bărbaţi şi adolescenţi, au fost ucişi de forţele sârbe. Comandantul musulman al Srebrenicei fusese garda de corp a preşedintelui Slobodan Milosevic. Peste ani, se va întâlni în penitenciarul de la Haga, de aceeaşi parte a gratiilor, cu unii dintre cei împotriva cărora a luptat.

După Acordul de la Dayton, din decembrie 1995, regiunea face parte din Republica Srpska, la fel cu toată valea estică a râului Drina. Înainte de război, era majoritar musulmană, după acord e locuită mai ales de sârbi. O parte din foştii locuitori au revenit, iar Serbrenica, acum oraş turistic, este locuit aproape la paritate de sârbi şi musulmani. În satele din jur, recensămintele ne întorc, însă, la perioada de dinainte de anii 90. Fie sunt 300 de sârbi şi 2 musulmani, fie 250 de musulmani şi niciun sârb. Bisericile sau moscheile distruse de război se reconstruiesc doar în funcţie de aceste imense majorităţi.

Iar situaţia de pe Valea Drinei este replicată peste tot în Bosnia şi Herţegovina. Chiar şi la Sarajevo.

Bosnia a fost, în anii 90, spaţiul în care conflictul dintre entităţile fostei Iugoslavii s-a manifestat cel mai intens şi mai îndelungat. După mai mult de două decenii de la acele evenimente, Bosnia şi Herţegovina rămâne problema cea mai greu de rezolvat a regiunii Balcanilor de Vest.

Dând la o parte fenomene şi procese negative generale, care contribuie la stagnarea regiunii şi amânarea perspectivelor europene ale acesteia (corupţia instituţională, slaba guvernare, regimuri autoritare, conexiuni politico-economice netransparente), rămân trei probleme, trei pietre de moară care au împiedicat traseul european al statelor, existente şi potenţiale (Kosovo), urmaşe ale fostei uniuni iugoslave:

1. problema numelui Macedoniei de Nord;

2. normalizarea relaţiilor dintre Serbia şi Kosovo;

3. asigurarea funcţionării instituţiilor politice ale Bosniei şi Herţegovinei.

Primul obstacol este aproape trecut, fiind greu de crezut că noul guvern conservator grec, în ciuda retoricii electorale, va anula ceea ce s-a realizat până în prezent, cu consecinţe inclusiv în angajamente ale Uniunii Europene pentru sprijinirea integrării Macedoniei de Nord.

Cel de-al doilea obstacol, deşi pare insurmontabil, poate fi trecut pentru că separarea părţilor s-a produs deja, trebuie identificat doar mecanismul care să pună în surdină vocile naţionaliste şi populiste de la Belgrad şi Pristina. Ambele capitale sunt interesate să obţină cheile de intrare în curtea de la Bruxelles, aripa europeană. Pentru cealaltă, euro-atlantică, Serbia are încă memorii proaspete şi nu foarte favorabile. Poate evenimentele ar curge altfel şi la Belgrad sau Priştina dacă din spatele Serbiei nu s-ar proiecta umbra persuasivă a Moscovei, iar Kosovo ar amâna naraţiunea „Albaniei Mari” şi tonul ultimativ pentru vremuri mai bune şi, eventual, mai înţelepte.  

Cel de-al treilea obstacol este guvernarea disfuncţională din Bosnia şi Herţegovina. Nu este vorba de o problemă administrativă, ar fi mult prea simplu să fie astfel. Pentru un stat care este o replică la scară mică a fostei Iugoslavii, aranjamentul constituţional creat de Acordul de la Dayton din decembrie 1996 s-a dovedit un medicament care a înlăturat doar parţial durerea cauzată de conflictul fratricid din anii 1992 – 1995. Sub presiune militară şi politică, chiar şi juridică, prin rolul oferit Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga, funcţionarea statului bosniac a fost asigurată, pentru o perioadă, în parametrii prevăzuţi de acord. Ca orice creaţie artificială, la un moment dat, s-a blocat. Blocajul nu e nici el unul doar administrativ, ar fi prea simplu să fie astfel. Iar motivul blocajului este fundamental: jumătate din această ţară (Federaţia croato-musulmană) doreşte integrarea în NATO şi parcurgerea paşilor pentru atingerea acestui obiectiv, în timp ce cealaltă jumătate (Republica Srpska) este pentru neutralitatea ţării şi ameninţă cu separarea în cazul în care nu obţine acest lucru. Cei care poartă blamul acestei situaţii sunt politicienii, îndeosebi cei sârbi, dar ei sunt oglinda, uneori agresivă şi demagogică, a comunităţilor pe care le reprezintă.

La acest moment, Bosnia şi Herţegovina nu are un guvern central, pentru că nu există consens în cadrul preşedinţiei rotative colective privind calea de urmat. Preşedintele actual al ţării, sârbul Milorad Dodik, a blocat orice demers pentru integrarea euro-atlantică a ţării şi, colateral, inclusiv pentru formarea unui nou guvern central. Altfel ţara nu duce lipsă de birocraţie executivă, este plină de guverne locale, parlamente cantonale, preşedinţi de provincie. Constituţia bosniacă, în fapt Anexa 4 a Acordului de la Dayton, a fost darnică în crearea acestor forme fără prea mult fond, prin care s-a reuşit oprirea ostilităţilor, dar nu s-a putut evita un blocaj ulterior.

Loialitatea celor două entităţi faţă de statul bosniac este diferit asumată, chiar şi la nivelul simbolisticii statale: în timp ce Federaţia croato-musulmană a renunţat la propriile însemne şi utilizează steagul ţării pentru manifestări oficiale, Republica Srpska are propriul tricolor, identic cu cel al Serbiei. Imnul ţării este compus de un sârb, renegat pentru acest lucru de propria comunitate, şi, desigur, funcţionează doar în varianta instrumentală, pentru că cele două entităţi nu s-au înţeles asupra mesajului în versuri: Pokoljenja tvoja / Kazuju jedno / Mi idemo u budućnost / Zajedno! // Покољења твоја / Казују једно / Ми идемо у будућност / Заједно! // Ale tale generaţii / Ne arătăm ca şi una / Mergem către viitor / Împreună! Este ultima din strofele propunerii de text. La fel de artificială ca şi restul simbolisticii statale comune.

Să nu uităm: atât imnul, cât şi steagul au fost adoptate prin decizii externe, în urmă cu două decenii, de către Înaltul Reprezentant al Comunităţii Internaţionale, în acea vreme spaniolul Carlos Westendorp y Cabeza. Şi, pentru ca frustrarea celor care solicită închiderea Biroului Înaltului Reprezentant să fie şi mai mare, austriacul de origine slovenă, Valentin Inzko, actualul Înalt Reprezentant, este cel mai longeviv politician al scenei bosniace, fiind din 2009 în această funcţie. „Puterile de la Bonn”, folosite în exces de unul din predecesori, britanicul Paddy Ashdown, au ataşat acestei funcţii percepţia unei supra-guvernări care s-a adăugat la complicatele aranjamente interne. Bosnia a fost condusă de diplomaţi şi oameni politici, uneori reprezentativi, alteori mai puţin, din Suedia, Spania, Austria, Marea Britanie, Germania, Slovacia, din nou Austria.

Grăbită, uneori, să rezolve probleme politice şi să astupe vechi şi adânci diviziuni religioase şi istorice cu facilităţi economice şi promisiuni de integrare, Europa a investit multe resurse în Bosnia şi Herţegovina, declarând drept succes important orice rezultat pozitiv, indiferent de impactul său, minimalizând, în continuare divergenţele şi diferenţele. Desigur, mâna lungă a Moscovei a fost văzută deseori cotrobăind în sertarele cu otrăvuri politice şi combinaţii diplomatice de la Banja Luka şi Pale, dar nici aceasta nu a putut fi utilizată permanent pentru a justifica blocajele repetate cu care entitatea s-a confruntat în ultimii ani.

Încetul cu încetul, harta Balcanilor de Vest a început să se limpezească în direcţia previzionată de autorii acordului constituţional şi de securitate din anul 1995, jumătate din entităţile fostei Iugoslavii, republici sau provincii, fiind deja membre ale NATO sau UE. Macedonia de Nord se pregăteşte şi ea să facă pasul. Serbia şi Kosovo mai au de negociat şi plătit preţul unui compromis istoric.

Rămân, pată albă pe această hartă, doar Bosnia şi Herţegovina. Prea complicată pentru Uniunea Europeană, cu naţionalisme care se intersectează şi se confruntă pe aliniamente neaşteptate pentru Bruxelles. Cu influenţe solide de la foştii patroni de la Istanbul, care simt o afinitate specială pentru spaţiul musulman din văile Bosniei Centrale. Cu sponsorizări ideologice şi religioase de la state musulmane (Arabia Saudită, Iran, Pakistan) care se află, la rândul lor, în confruntare unele cu altele. Cu presiuni pan-slavice de la Kremlin care speră ca, pe lângă Bosfor, să mai aibă deschisă o poartă către Marea Mediterană prin spaţiul fostei Iugoslavii.

Podul peste Drina ştie mai multă istorie despre această regiune decât comunitatea de experţi, oameni politici, diplomaţi care gestionează afacerile curente la Sarajevo, Banja Luka şi Mostar. Are o singură dilemă în ceea ce priveşte utilitatea sa în viitor:

● uneşte cele două spaţii locuite în prezent de sârbi, într-o opţiune comună, care înseamnă integrare în UE şi neutralitate faţă de alianţele militare, inclusiv de NATO?

● ...sau desparte Bosnia şi Herţegovina de trecutul său iugoslav, aflat, simbolic, la est, dincolo de râul Drina, pentru a deveni parte atât a Uniunii Europene, cât şi a NATO?