Poate opri Uniunea Europeană ascensiunea iliberalismului est-european?

În ultimii aproximativ 100 de ani democraţia liberală s-a extins şi consolidat, iniţial în statele vest-europene, iar în ultimii 30 de ani şi în cele din estul Europei. În felul acesta, ea se apropie de spaţiul Rusiei, pentru care aceasta poate fi considerată ca o ameninţare fundamentală. Principiile de bază ale democraţiei liberale sunt: libertăţile individuale sunt garantate, drepturile minorităţilor sunt protejate şi separarea puterilor în stat este promovată ca model de guvernare. După mulţi ani de expansiune a democraţiei liberale aflată în acerbă competiţie de idei şi de principii cu sistemele autoritare de tip rus sau chinez, au început să apară breşe iliberale. Acestea au fost iniţial considerate a fi “semidemocratice” întrucât acced, totuşi, la putere, prin alegeri libere. Evoluţiile post alegeri ale statelor iliberale nu mai au însă nimic de a face cu democraţia, astfel încât nu greşim dacă le considerăm nedemocratice.   

Monitorul Apărării şi Securităţii a publicat, în lunile aprilie şi mai 2018, două articole în care atrăgea atenţia asupra apariţiei unor fenomene iliberale în Europa de Est. “Democraţia iliberală presupune restrângerea unor libertăţi democratice. Guvernul, mai mult sau mai puţin liber ales, ia o serie de măsuri netransparente care de cele mai multe ori nu sunt nici măcar asumate de parlament“ este menţionat într-unul dintre aceste articole.

Extinderea democraţiei în Europa de Est, în anii 1989-2000, a avut ca exemple de succes Polonia, Cehia, Ungaria sau Slovacia. Nu puţini erau cei care considerau şi evoluţia Turciei ca exemplu de evoluţie democratică a unui stat musulman. Exact aceste state sunt date astăzi, de către studii ale think-tank-ului britanic Brooking Institution ca exemple ale evoluţiei către iliberalism, marcată, în primul rând, de creşterea manifestărilor autoritariste ce se manifestă imediat în urma alegerilor libere dar nu corecte.

Pentru a analiza nivelul de democraţie al statelor, think-tank-ul amintit mai sus a introdus indicele Varieties of Democracies Project (or V-Dem), Liberal Democracy. Acesta face o evaluare complexă a factorilor ce marchează o evoluţie democrat liberală a unui stat. Conform acestui indice, începând cu anul 2013, democraţia în Cehia şi Slovacia este într-un declin, în Ungaria şi Polonia în coborâre abruptă, iar în Turcia în prăbuşire.

Analizând, din punct de vedere al aceluiaşi indice, cele 34 de state membre ale UE şi NATO găsim Cehia pe locul 15, Slovacia pe locul 22, Polonia pe locul 26, Ungaria pe locul 29 şi Turcia pe ultimul loc. Există state cu acest indice la valori scăzute, dar care nu sunt considerate a fi autoritare, iliberale, cum ar fi: Croaţia, locul 29, România, locul 31, Albania, locul 32 sau Muntenegru, locul 33.

În analiza motivelor alunecării statelor est europene spre iliberalism putem lua în considerare, ca factor principal, aspectul lipsei încrederii publice. Aceasta se manifestă faţă instituţiile statului, faţă de clasa politică, faţă de oficialii aleşi, experţi sau media, care sunt de fapt principalele mecanisme de manifestare ale democraţiei liberale. Scăderea încrederii populaţiei în conducători a avut loc şi pe fondul extinderii fenomenului de globalizare, ca şi a dezvoltării accelerate a noilor tehnologii care au dus la creşterea decalajelor economice şi de dezvoltare şi de aici la sărăcirea statelor deja sărace. Acest fenomen a fost inflamat şi de criza economică din anii 2008-2009 care a dus la creşterea migraţiei din statele est-europene către vestul continentului. În această categorie se înscriu statele din estul Europei. La toate acestea s-a adăugat decizia Germaniei de a primi imigranţi proveniţi din zonele de conflict asiatice şi africane. Au apărut reacţii negative chiar şi din partea statelor care nu erau ţinte predilecte ale fluxului migraţionist (Ungaria, Cehia sau Polonia).

În acest climat de incertitudine, de modificări demografice şi chiar de creştere a insecurităţii individuale, s-au dezvoltat reacţii politice adverse liberalismului vest european prin apariţia în primul plan a unor partide populiste şi chiar radicale, de stânga sau de dreapta.  Scoţând în evidenţă procesul de reidentificare naţională prin recăpătarea suveranităţii naţionale, considerată pierdută prin aderarea la organizaţiile politice şi economice ale Uniunii Europene, noile  partide politice de tipul Fidesz din Ungaria sau Lege şi Dreptate  din Polonia, ajunse la conducerea statelor lor, au orientat politica guvernamentală către direcţii iliberale. Acestea presupun direcţionarea eforturilor guvernului către solicitările identitare ale poporului. Principalul obiectiv îl reprezintă păstrarea identităţii creştine şi respingerea oricăror compromisuri în ceea ce priveşte prezenţa pe teritoriul naţional a unor manifestări pro-islamice ce ar putea susţine o potenţială prezenţă a imigranţilor musulmani. Guvernele celor două ţări menţionate îşi declară determinarea de a-şi lua înapoi, din mâna birocraţilor nealeşi de la Bruxelles,  controlul asupra propriilor state.

În Turcia, preşedintele Erdogan este sprijinit, mai ales, de către populaţia rurală care este considerată a fi inferioară din punct de vedere economic şi cultural, faţă de populaţia marilor aglomerări urbane din vestul ţării.

In felul acesta, guvernele şi partidele iliberale din estul şi sud-estul Europei încearcă să valorifice opoziţia la globalizare şi frustrările  economice şi sociale ale populaţiei pentru  atingerea obiectivelor lor, declarate a fi în interes naţional. Obiectivele lor constau în slăbirea capacităţii de acţiune a principalelor instituţii democratice:

•        Justiţia;

•        Structurile politice pluralistice alese liber şi corect;

•        Media liberă şi independentă;  

•        O societate civilă deschisă şi transparentă.

Obiectivul guvernelor autoritare iliberale, în ceea ce priveşte justiţia, este acela de a asigura  controlul politic asupra acesteia prin impunerea, chiar şi prin referendumuri, a preşedinţilor şi judecătorilor Înaltelor Curţi de Justiţie, ca şi a altor funcţii importante din eşichierul juridic.

Guvernele iliberale urmăresc diminuarea capacităţii de exprimare a opoziţiei prin folosirea mijloacelor guvernamentale, pentru a favoriza partidele susţinătoare şi a persecuta pe cele de opoziţie, inclusiv prin utilizarea abuzivă şi tendenţioasă a mijloacelor luptei împotriva corupţiei. Numirea acoliţilor partidelor guvernamentale în poziţii oficiale ale statului este o procedură uzual aplicată.

Pentru a diminua capacitatea de exprimare liberă a reprezentanţilor societăţii civile, administraţiile iliberale, direct sau prin partidele lor, achiziţionează platforme de comunicaţii scumpe şi puternice, folosesc legislaţia referitoare la securitatea naţională pentru a cenzura mesajele reprezentanţilor democraţiei liberale şi aplică selectiv legislaţia fiscală. Este urmărită cu atenţie poziţionarea faţă de spectrul politic iliberal a organizaţiilor non guvernamentale, este utilizată acuzarea acestora ca fiind subordonate unor interese externe ostile naţiunii. Guvernele iliberale urmăresc sprijinul oligarhilor interni şi externi, şi al oamenilor de afaceri de succes, care pentru acest sprijin, primesc avantaje legislative şi economice.       

Un guvern nu poate fi etichetat ca fiind illiberal la simpla apariţie a unuia dintre fenomenele prezentate mai sus. Doar o asamblare a unor asemenea maniere de conducere poate să permită aprecierea că un anume guvern este liberal sau iliberal.

Erdogan, Orban şi Kaczyński, liderii statelor considerate de către analiştii de la Brooking Institution ca fiind statele iliberale din estul şi sud-estul Europei, au restrâns, prin natura declaraţiilor lor politice, noţiunea de popor la cea a acelei parţi a populaţiei care susţine puterea autoritară iliberală. În felul acesta, fenomenul anti pluralismului se extinde prin atragerea forţelor naţionaliste bazate pe naţionalismul etnic în dauna naţionalismului civic. Oponenţii liderilor iliberali sunt consideraţi a fi împotriva intereselor statului si, de aici, ilegitimi. 

O serie de concepte liberale sunt preluate de liderii iliberali pentru a justifica acţiunile lor post electorale. De exemplu, principiul democrat liberal al separării puterilor în stat este folosit ca mijloc de eludare a responsabilităţii promisiunilor făcute pe timpul campaniei electorale transferând îndeplinirea acestora către alte instituţii ale statului.

Transferul iliberalismului către populism este destul de simplu întrucât  acesta este considerat a fi răspunsul dat de către “democraţii” iliberali liberalismului „nedemocratic antinaţional”. Argumentând democraţia iliberală, Viktor Orban consideră că astfel el protejează  democraţia din ţara sa, faţă de interesele elitelor liberale naţionale, dar şi internaţionale.

Privind harta Europei, se poate uşor observa că statele iliberale sau doar cu unele manifestări iliberale sunt situate preponderent în estul Europei, fiind acele state europene care s-au scuturat de mantia apăsătoare comunistă. Aceste state au avut mult mai multe aşteptări de la democraţia pe care si-au construit-o, cu sprijinul statelor care aveau o democraţie consolidată. Acest sprijin nu a venit întotdeauna dezinteresat. Orientarea statelor din vest către atingerea unor obiective economice şi financiare, evidente pentru gândirea capitalistă, au creat frustrări şi sentimente de ostilitate  noilor democraţii care nu erau obişnuite cu abordarea tranzacţionistă specifică lumii occidentale. Pe acest fond, ca reacţie, au apărut tendinţele iliberale, ascensiunea unor lideri care, prin proceduri autoritare, se opun acestor manifestări.

În acelaşi timp, la nivelul Uniunii Europene, noii lideri ai organizaţiei nu pot să renunţe la avantajele deja trecute în contul statelor occidentale pe care le reprezintă şi în loc să încurajeze statele est europene pentru realizările, uneori puţine, obţinute, preferă să critice aspru evoluţiile acestora atunci când acestea nu coincid integral cu interesele Occidentului. Dacă în urmă cu 3-4 ani aceste aspecte erau izolate, acum ele devin mai frecvente şi de aici reacţiile iliberale sau doar cu tendinţe iliberale ale unor state est europene.

Bineînţeles că pentru stoparea fenomenului nedemocratic al iliberalismului există soluţii. Cea mai eficientă este cea a răbdării şi dialogului direct, argumentat între liderii UE şi reprezentanţii statelor cu manifestări nedemocratice. Blamul permanent şi acuzele transmise prin intermediul media  nu pot duce decât la creşterea tensiunilor.

Dialogul poate dovedi că UE este, cu adevărat, o organizaţie a comuniunii de interese politice şi economice a statelor europene, în care unitatea şi coeziunea sunt un obiectiv real şi permanent.