23 noiembrie 2020

Planul Yasushi Akashi mutat în Caucaz. Reminiscenţele generaţiei naţionaliste post-imperiale în Nagorno-Karabakh

Iulian Chifu

Epoca post-război rece a avut de-a face cu o perioadă de tranziţie către lumea globalizată în care tipologia de conflicte izbucnite a fost a celor identitare, cu precădere cele etnice şi religioase. Soluţiile date, în contextul recrudescenţelor naţionaliste care au dus la disoluţia imperiilor ideologice artificiale – URSS, fosta Yugoslavie –, au determinat cele mai aprige conflicte în Balcanii de Vest şi spaţiul ex-sovietic. Primul război din Nagorno-Karabakh nu a fost o excepţie, iar acesta a precedat dezastrul din Bosnia Herzegovina. Dar revenirea, azi, – prin soluţia Planului Lavrov şi a Declaraţiei semnată de preşedinţii Rusiei şi Azerbaidjanului şi de premierul armean – la modelul Yasushi Akashi, care a eşuat în 1993 în Bosnia, pare o recădere în tranziţia neagră a genocidului, a epurărilor şi a mozaicului etnic, a improvizaţiilor instabile şi a statelor fragile, fără coeziune societală.

Sursă foto: Profimedia - punct de control al armatei ruse în Nagorno-Karabakh

Soluţia minuţioasă a unei realităţi crunte: planul Yasushi Akashi

În Bosnia Herzegovina, soluţia de la Dayton (1 noiembrie 1995) a fost una de construcţie statală complexă şi de soluţionare a violenţei structurale prin formatul unui stat confederativ între o federaţie (croato-musulmană) şi o republică sârbă. O nebunie administrativă, o complicaţie maximală construită pentru a împiedica reizbucnirea focului. Faptul că, azi, chiar această formă – cu trei preşedinţi şi preşedinţie rotativă la 8 luni – a devenit una vetustă şi blochează drumul statului bosniac spre Uniunea Europeană, încălcând dreptul minorităţilor altele decât cele stipulate constituţional, ne-o arată Hotărârea CEDO în cazul Sedici-Finci (un etnic evreu şi unul rom care nu vor putea fi niciodată aleşi preşedinţi în formatul tripartid ce include exclusiv un sârb, un croat şi un musulman bosniac).

Puţină lume – la nivelul specialiştilor – ştie că planul a fost precedat de alte două soluţii încercate, Planul Vence-Owen (o variantă de partiţie sârbo-croată, în care bosniacii erau consideraţi doar sârbo-croaţi trecuţi la religia musulmană, nicidecum o etnie cu marcă distinctă) şi Planul Yasushi Akashi. Fostul subsecretar general al ONU şi trimis personal al Secretarului General pentru fosta Yugoslavie – cunoscut pentru soluţiile sale ingenioase şi novatoare în Asia de Sud-Est, cu precădere în Cambogia – a cartografiat situaţia din 1992-1995 şi a propus o formulă minuţioasă de salvare a comunităţilor la locul în care se aflau, la casele lor, şi o redesenare a organizării care includea un sistem complex de enclave etnice şi coridoare de transport trasate pe teritoriul altei etnii pentru a lega fiecare enclavă de zona principală teritorială a etniei enclavizate în cauză.

Realitatea de pe teren a fost însă cruntă şi s-a răzbunat în cel mai dur mod posibil împotriva unor soluţii de cabinet, artificiale şi nefuncţionale, care nu puteau sta în faţa pornirilor naţionaliste de uniformizare etnică ale momentului din Balcanii de Vest. Din cele şase enclave bosniace, trei, Goražde, SrebrenicaŽepa, au fost ţinta atacurilor sârbe, iar cazul Srebrenica – masacrarea tuturor bărbaţilor şi băieţilor musulmani – a fost evitat la limită, dar enclavele au fost evacuate în cea mai mare parte, ajungându-se la formula teritorială contiguă şi relativ pură etnic. Planul Yasushi Akashi a dat greş, iar diplomatul japonez de elită a trebuit să poarte până în zilele noastre stigmatul deciziei care a dus la mii de morţi în Bosnia Herzegovina.

 

Interdependenţe şi coridoare care satisfac noul rol dominant al Rusiei în Caucaz

Declaraţia/plan de pace – care combină Planul lui Lavrov discutat de ani buni cu soluţia ad hoc din 9-10 noiembrie din Nagorno Karabakh – îmbracă cele mai clare forme ale modelului Yasushi Akashi, deşi vorbim despre un plan eşuat şi hulit. El nu stabileşte statutul teritoriului a ceea ce a mai rămas din Nagorno-Karabakhul armean, dar creează coridoarele între Armenia şi enclava etnică armeană Nagorno-Karabakh (sau Artsakh) prin coridorul Lachin şi, respectiv, leagă Azerbaidjanul în Nagorno-Karabahul azer de enclava azeră Nakhchivan, prin coridorul lipit de frontiera armeano-iraniană, pe teritoriul Armeniei.

Soluţia pare aleasă doar pentru a satisface interesele Rusiei, nicidecum pe cele ale preopinenţilor, ambii cu probleme directe în legătură cu formula propusă/impusă de Rusia. Nemulţumirea e împărtăşită şi de vecinii puteri regionale ale celor doi combatanţi, Azerbaidjanul şi Armenia – Turcia şi Iran. Deşi a semnat pacea impusă, Armenia profită de prezenţa rusă pe teritoriul oficial al Azerbaidjanului, rămâne doar cu jumătate din Nagorno-Karabakh, dar fără cetatea Shusha/Shushi – cea care garantează controlul şi ocuparea zonei la nivel de ore de către deţinătorul înălţimilor de deasupra capitalei Stepanakert – şi pierde şi coridorul sudic, câştigând, în schimb, dependenţa crescută de Rusia şi o prezenţă sporită a trupelor ruse – 2000 în Nagorno-Karabakh, la linia de contact cu azerii şi păzind coridorul Lachin, şi un număr neprecizat de grăniceri FSB ruşi pentru coridorul sudic către Nakhchivan, la graniţa cu Iranul. Actuala situaţie face din Armenia o a doua Abhazia rusă, stat slab şi controlat substanţial prin prezenţa militară şi investiţională rusă dominantă.

Învingător pe teren, în războiul direct, cu precădere datorită războiului de drone şi tehnologiilor superioare luate din Turcia şi Israel, Azerbaidjanul are avantajul că i se recunoaşte integritatea teritorială şi nu i se cere să dea un statut de autonomie zonei azere. La plusuri putem pune şi evitarea genocidului împotriva armenilor în Nagorno-Karabakh. În schimb, deşi a scăpat în urmă cu şase ani de trupele ruse de pe teritoriul său (prin retragerea radarului de la Garbala), acum primeşte din nou aceste trupe în regiunea armeană din Nagorno-Karabakh. Are avantajul coridorului către Nakhchivan, dar pare să fi fost păcălit în privinţa împărţirii rolului de forţe de menţinere a păcii între Rusia şi Turcia, lucru ce a nemulţumit profund Ankara pentru graba semnării de către Ilham Aliev a declaraţiei comune.

 

Unilateralism rus şi soluţia din altă epocă, scoasă din joben

Şi la nivelul puterilor regionale persistă o nemulţumire faţă de soluţia unilaterală rusă: Turcia se trezeşte că, deşi a contribuit la încetarea focului şi oprirea războiului, este privată de acces în Nagorno Karabakh şi de prezenţă a trupelor sale pe teren, în enclavă, ca trupe de menţinere a păcii. În acelaşi timp, Iranul e nemulţumit că nu a fost consultat şi nu e parte în discuţii, mai ales că deja anunţase ferm, cu nenumărate ocazii, că se opune părţii din plan referitoare la trupele de grăniceri ruşi pe frontiera sa nordică. Cum cele două state sunt parte ale mecanismului Astana, alături de Rusia, nemulţumirile cronice vulnerabilizează planul şi soluţia de încetare a focului şi ameninţă postura Rusiei în Siria şi în întreg Orientul Mijlociu.

Nemulţumirea e mai largă, vizează şi organismele internaţionale multilaterale necesare pentru a valida şi legitima situaţia de pe teren: OSCE şi grupul de la Minsk au fost excluse din formatul de pace şi din discuţii – SUA şi Franţa, cu precădere. Apoi, situaţia nu a fost adusă în Consiliul de Securitate al ONU pentru validare, deşi la ONU există rezoluţii şi precedente multiple privind cazul războiului din Nagorno-Karabakh. Uniunea Europeană nu a fost nici consultată, nici nu e prezentă în vreo formă şi trebuie să contemple un fait accompli, o soluţie artificială, ce favorizează doar pe autorul planului, care a impus pacea. (La propunerea MAE român, Consiliul Afaceri Externe va discuta la proxima reuniune situaţia conflictelor prelungite din Regiunea Extinsă a Mării Negre). Şi aici, deconturile vin cât de curând.

În fapt, Rusia lui Putin a găsit cu cale să valorifice momentul pentru avantaje strategice proprii: aducerea pe teren a 2.000 de militari, în premieră în Caucazul de Sud după 2008 şi după eforturile retragerii trupelor sale din Georgia şi Azerbaidjan; asumarea unui rol unic şi exclusiv de forţe de menţinere a păcii, cu încălcarea tuturor principiilor pentru dobândirea unui asemenea statut – fără interese pe teren, forţe multinaţionale, fără trupe ale statelor vecine, cu validare instituţională multilaterală. Şi, mai ales, Rusia a câştigat o nouă valoare în relaţia cu rivalul său la influenţă în Caucaz, Turcia, cedând coridorul care permite Turciei tranzitul către Asia Centrală şi legătura directă cu Azerbaidjanul dar păstrând trupele ruse pentru a controla tranzitul şi mutând în planul prezenţei militare strategice suplimentare în zonele de interes turcofon şi ale Turciei şi în planul construcţiei unei noi dependenţe a Turciei de Rusia.

Avem de-a face, odată ce trupele turce nu vor fi primite în Nagorno-Karabakh pe teren, cu o nouă păcăleală rusă şi cu o soluţie revanşardă şi unilaterală care avantajează numai Rusia şi cu o pseudo-soluţie improvizată în Caucaz. O variantă ce propune revalidarea abordărilor naţionaliste şi a mozaicurilor etnice croite artificial, care suplinesc soluţia democratică şi integratoare a tuturor locuitorilor unui spaţiu şi a unei comunităţi prin respectarea dreptului minorităţilor şi abordarea civilizată, de secol XXI, a temelor păcii, războiului şi frontierelor în Europa.

Legitimitatea soluţiei finale pentru Nagorno-Karabakh implică angajarea tuturor actorilor – inclusiv a Occidentului SUA-UE – şi validarea unei soluţii mutual acceptabile în organismele multilaterale cu roluri în securitatea zonei – OSCE, ONU. Cu antrenarea tuturor actorilor ce pot participa la reconstrucţie şi care pot gestiona reformele necesare şi în Armenia, cu precădere Uniunea Europeană. Dar, cum trupele ruse au intrat imediat pe teren, orice formulă va fi condiţionată şi limitată de această mişcare a Rusiei lui Putin şi de trupele sale noi staţionate pentru 5 ani în Caucaz, cu formula de retragere la cererea părţilor (sau măcar a uneia din cele două părţi). O formulă deschisă presiunilor ruse asupra celor două capitale caucaziene, Erevan şi Baku, şi care rămâne sine die pe teren, fără a ţine cont de interesele celorlalţi actori regionali, ale actorilor europeni şi globali.