Planul de pace al Administraţiei Trump / Iordania – potenţială victimă colaterală

Când frontierele sunt desenate în nisip

De douăzeci de ori e mai multă populaţie astăzi în Iordania decât era la începutul celor şapte decenii de conflicte israeliano – palestiniene. Conform statisticilor, la perioada anilor 50 ai secolului trecut, Regatul Hashemit avea aproximativ 500.000 de locuitori. În prezent sunt 10 milioane. Din care, între 3 şi 4 milioane sunt rezidenţi din afara ţării, fără cetăţenie iordaniană. Din care, mai mult de 2 milioane sunt palestinieni. Un număr probabil similar, potenţial chiar mai mare, urmaşi ai palestinienilor refugiaţi înainte de anul 1967, au, însă şi paşaport iordanian. Ceea ce duce numărul acestora în totalul populaţiei iordaniene la jumătate din total. Ceea ce...

Iordanienii de origine palestiniană sunt loiali statului în care trăiesc şi de la momentul nefericit al confruntărilor din anii 1970 – 1971, care au şi dus la expulzarea în Liban a conducerii Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, nu au mai încercat să pună la îndoială, nici politic, desigur nici militar, suveranitatea Iordaniei. De fapt, sunt comunitatea care s-a manifestat cel mai puţin pe timpul primăverii arabe, varianta iordaniană, cu cele doar câteva marşuri şi demonstraţii de protest ale ei.

Un cod nescris privind responsabilităţile şi o diviziune a muncii ad-hoc în cadrul regatului iordanian a funcţionat permanent în perioada ultimilor 50 de ani: comunitatea de origine palestiniană va contribui la dezvoltarea economică a ţării, în timp ce iordanienii de la est de Marea Moartă, locuitori, de când se ştiu, ai platourilor montane şi ai oazelor din pustiul de est, vor fi braţul înarmat al ţării. Mulţi dintre aceştia din urmă sunt urmaşi ai beduinilor care au luptat pentru eliberarea de sub otomani a teritoriilor nisipoase pe care s-a desenat ulterior harta Iordaniei.

Iordania este o ţară tânără, dar care, deja centenară, a început să aibă o identitate proprie - imprimată mai ales de monarhia Hashemită, dar şi de evoluţiile distincte în cadrul lumii arabe -, chiar şi o nouă istorie, pe care Tratatul de pace cu Israelul, din anul 1994, le-a evidenţiat şi întărit. Prin acest document, Iordania a pus capăt unei relaţii confruntaţionale de decenii cu statul evreu, a renunţat la teritoriile de pe malul de vest al Iordanului pe care le administrase până la conflictul pierdut din 1967, asigurându-şi pentru viitorul imediat, cel puţin, o stabilitate statală şi o securitate a cetăţenilor săi, la un nivel superior multora dintre statele din regiune. Iar, prin articolul 9 al documentului, Regatul Hashemit continuă să aibă responsabilităţi în  protecţia locurilor sfinte islamice din Ierusalim.

Evoluţiile israeliano – palestiniene din ultimii ani, schimbările periodice de poziţie ale diferitelor administraţii de la Casa Albă faţă de problematica Orientului Mijlociu, cu accent pe diferendul dintre Israel şi lumea arabă, mai ales cele foarte recente, pun în pericol, din punctul de vedere iordanian, această stabilitate construită cu greu.

Dezbaterea născută în jurul potenţialului plan de pace pe care Administraţia Trump promite de destul de mult timp că îl va propune israelienilor şi palestinienilor este una din aceste încercări.

Îngrijorările unui rege

La fel ca şi premierul israelian Benjamin Netanyahu, regele iordanian Abdullah al II-lea are multe uşi deschise, de la Beijing la Bruxelles, de la Moscova la Washington, de la Delhi la New York. Dincolo de aceste uşi se află acele informaţii, relevate doar celor iniţiaţi, despre ce se află în paginile documentului realizat de consilierii preşedintelui Trump, Jared Kushner, ginerele său şi Jason Greenblatt, fost avocat al preşedintelui din perioada imobiliară. Probabil şi cu contribuţia ambasadorului american la Ierusalim, David Melech Friedman, fost şi el consilier juridic al preşedintelui în perioada campaniei electorale. Iar ceea ce a auzit direct, indirect, sugerat, mai mult ca sigur nu a răspuns aşteptărilor monarhului iordanian.

Iar dacă alte state arabe din regiune au faţă de planul de pace doar o serie de reţineri, componenta economică a acestuia fiind privită chiar destul de pozitiv, în cazul monarhului iordanian este mai mult decât atât.

Relaţiile proaste dintre SUA şi Autoritatea Palestiniană au efect direct asupra palestinienilor din regatul Hashemit. Amman-ul are custodia locurilor sfinte din Ierusalim dar nu va putea face nimic dacă la Ramallah se va decide radicalizarea protestelor la Muntele Templului sau în alte părţi ale oraşului. Cei 200 de iordanieni care asigură protecţia acestor locuri nu vor fi deajuns. Iar dacă o scânteie va fi aprinsă la Ierusalim, există cenuşă încă fierbinte şi la est de Valea Iordanului.

Deşi Iordania are relaţii destul de strânse la nivelul structurilor de securitate cu omologii israelieni, iar regele comunică pe linie directă cu premierul israelian, deşi există o elită politică ce militează pentru înţelegere între cele două state, sondajele publice demonstrează că societatea iordaniană este încă dominată de sentimente anti-Israel, în procente mai mari decât în state musulmane care, unele, nici măcar nu au relaţii diplomatice cu statul evreu. Periodic, o serie de incidente implicând cetăţeni iordanieni şi israelieni au ajuns şi în dezbaterea parlamentară şi s-a demonstrat că inclusiv acest forum de dezbatere, ale cărui puteri şi reprezentativitate sunt uneori simbolice în sistemul constituţional iordanian, adoptă poziţii radicale atunci când subiectul este legat de drepturile naţionale ale palestinienilor.

Statutul teritoriilor palestiniene este un subiect extrem de strâns legat de securitatea Iordaniei şi perspectiva ca proiectul planului de pace să nu conţină prevederi privind crearea unei entităţi statale palestiniene viabile poate avea consecinţe imprevizibile pentru Amman. Coroborat cu situaţia economică permanent fragilă a regatului, cu tensiunile mocnite în interiorul societăţii iordaniene, nu atât de deschise şi occidentalizate precum o descriu trimişii agenţiilor internaţionale de presă şi reprezentanţii diplomatici acreditaţi la faţa locului, există pericolul ca acest plan de pace să aibă consecinţe colaterale neaşteptate, inclusiv de promotorii lui.

La momente de criză, cum s-a întâmplat în diferite etape ale „primăverii arabe”, regele a reacţionat prin demiteri de prim miniştri, noi guverne, schimbări constituţionale minore, oferte sociale sau de democratizare a societăţii. Largul aparat de securitate îi oferă un diagnostic destul de exact al frământărilor publice sau chiar din cercurile apropiate conducerii ţării.

La sfârşitul lunii aprilie, regele Abdullah al II-lea a schimbat şapte miniştri, precum şi pe Directorul Departamentului General de Informaţii, generalul Adnan Al-Jundi, aflat undeva la mijloc de mandat. Dacă în zona executivului, schimbările sunt o rutină atunci când se epuizează încrederea publică, trecerea în rezervă a şefului unuia din cele mai bune servicii de informaţii din Orientul Mijlociu indică o problemă mult mai serioasă. Mai ales că a fost însoţită de un  comunicat care menţiona o ameninţare la securitatea naţională. În scrisoarea regelui către noul director al serviciului intern de informaţii, generalul Ahmad Husni, document care este, în acelaşi timp, şi un fel de instructaj cu indicaţii regale privind ce se aşteaptă de la cel numit, sunt amintite „încercări disperate împotriva naţiunii” şi se fac trimiteri la cei care „exploatează condiţiile dificile prin care trece Iordania... într-o perioadă complicată pentru regiune, implicând provocări. Iordania se confruntă cu instabilitate regională şi un climat internaţional tensionat”.

Desigur, astfel de îndemnuri sunt obişnuite la numirea într-o funcţie atât de importantă, dar ele vin într-un moment tensionat pentru regat, în care economia continuă să nu ţină pasul cu nevoile ţării, cei 1,5 milioane de sirieni, refugiaţi sau veniţi anterior războiului nu par a se gândi la întoarcerea acasă, iar banii de la ţările furnizoare de ajutor financiar pentru Iordania, multe fiind state arabe surori, nu se ştie dacă vor mai veni. Continuă să vină fonduri din SUA, acum aproximativ 1,3 miliarde de dolari, majoritatea pentru proiecte de apărare şi securitate, dar acestea sunt din ce în ce mai condiţionate de contracte cu companii americane, de respectarea unor reguli mai stricte privind investiţiile, poate şi de o atitudine nouă în relaţiile cu Israelul, un alt mare, mult mai mare, receptor al sprijinului american.

Cum ţara se află, folosind o expresie de acum 13 ani, când conflictul din Irak era în perioada atentatelor sinucigaşe coordonate de iordanianul Abu Musab al Zarqawi, „between Iraq and a hard place” / „între ciocan şi Irak”, într-o locaţie geografică în care, probabil, nici Marea Roşie nu îi este prieten, deciziile se iau preventiv, căutând să răspundă nu doar pericolelor prezente, ci şi celor viitoare.

Pentru că nu se ştie când tensiunile dintre Iordania şi Israel se vor acutiza din nou, aşa cum s-a întâmplat în februarie 2019 la Poarta de Aur a Muntelui Templului.  Pentru că nu se ştie ce se poate întâmpla dacă Israelul va continua politica de anexări în Cisiordania. Pentru că se ştie, însă, că, atunci când planul de pace israeliano – palestinian va fi făcut public, regele Abdullah al II-lea va trebui să se opună, pentru a pune în surdină protestele străzii în Amman, iar, urmare a acestei opoziţii, sprijinul SUA, atât de necesar, ar putea să se evapore.

Apar primele detalii privind prevederile planului de pace

Într-o publicaţie israeliană, Israel Hayom, a fost deja publicat un document, draft cu circulaţie internă în ministerul israelian de externe, obţinut pe surse, care conţine principalele prevederi ale proiectului planului de pace american. Autenticitatea sa a fost, evident, negată, dar el a fost preluat nu numai de către publicaţiile din regiune, dar şi de presa şi analiştii din SUA. Într-o analiză precedentă a potenţialului plan de pace, Monitorul Apărării şi Securităţii a insistat pe aspectele conceptuale ale acestui document. De această dată, detalierile sunt pertinente, chiar dacă, potenţial, unele sunt introduse în „scurgerea pe surse” pentru atesta reacţiile publice:

-  acordul va fi semnat între Israel şi cele două entităţi palestiniene (ANP, Hamas) şi va consfinţi o structură statală, numită „Noua Palestină” în Iudeea, Samaria (cf. terminologiei israeliene / Cisiordania) şi Gaza, care însă nu va include şi coloniile israeliene;

-  coloniile izolate israeliene din Teritoriile Palestiniene vor fi ataşate aşezărilor mari israeliene din aceleaşi teritorii;

-  Ierusalimul nu va divizat şi va fi capitala Israelului şi a Noii Palestine. Cetăţenii arabi al Ierusalimului vor deveni cetăţeni ai Noii Palestine. Administraţia Ierusalimului va răspunde de toate aspectele administrării oraşului cu excepţia educaţiei, unde guvernul palestinian va avea responsabilitatea educării cetăţenilor proprii. Noua Autoritate Palestiniană va plăti acestei administraţii taxe pentru servicii şi apă;

-  evreii nu vor putea achiziţiona locuinţe în zona arabă, nici arabii nu vor putea face acest lucru în teritoriul israelian. Nu vor fi extinse aşezările evreieşti din jurul Ierusalimului;

-  statutul Locurilor Sfinte va fi cel de astăzi;

-  în ce priveşte Gaza, Egiptul va contribui prin închirierea unei suprafeţe de pământ pentru construirea unui aeroport şi pentru desfăşurarea de activităţi agricole şi comerciale. Mărimea acestei suprafeţe şi preţul de închiriere va fi stabilit între părţi, cu sprijinul statelor contribuitoare;

-  statele / entităţile contribuitoare sunt Statele Unite, Uniunea Europeană şi marile producătoare de petrol şi gaze naturale din zona Golfului;

-  împreună, acestea vor contribui cu suma de 30 de miliarde de dolari pe o perioadă de 5 ani pentru proiectele naţionale ale Noii Palestine (evacuarea coloniilor israeliene izolate şi ataşarea acestora aşezărilor / blocurilor mari revine în sarcina Israelului);

-  divizarea contribuţiilor financiare va fi următoarea: SUA – 20%, UE – 10%, statele arabe bogate din Golf – 70% (acest procent va fi, de asemenea, divizat, în funcţie de nivelul producţiei de produse petroliere). Contribuţia majoră din partea acestor ţări arabe este justificată prin faptul că vor fi principalele beneficiare ale consecinţelor păcii dintre israelieni şi palestinieni;

-  Noua Palestină nu va dispune de o armată proprie. Singurul armament permis va fi cel din datarea poliţiei;

-  un acord de apărare va fi semnat între Israel şi Noua Palestină şi va garanta protecţia israeliană faţă de ameninţările / agresiunile externe. Noua Palestină va plăti financiar pentru această protecţie;

-  costurile privind apărarea vor fi stabilite prin negocieri între părţi, mediate de statele contribuitoare;

-  principalele etape ale implementării planului după semnarea acestuia:

a. Hamas va preda Egiptului tot armamentul, inclusiv cel personal;

b. membrii Hamas, inclusiv liderii grupării, vor continua să primească salarii de la statele contribuitoare, până la crearea noului guvern;

c. toate graniţele Fâşiei Gaza vor fi deschise pentru transferuri de bunuri şi persoane către Egipt şi Israel, aşa cum sunt în prezent cele din Iudeea şi Samaria, precum şi pe mare;

d. în decurs de un an vor fi organizate alegeri şi va fi format un guvern al Noii Palestine;

e. la un an după alegeri şi formarea guvernului, va începe schimbul de prizonieri, care va dura timp de 3 ani;

f. într-o perioadă de 5 ani vor fi construite un port şi un aeroport care să deservească Noua Palestină. Până atunci, noua entitate va putea utiliza porturile şi aeroportul israeliene;

g. graniţele dintre Israel şi Noua Palestină vor fi deschise traficului, conform cutumelor ce reglementează relaţiile dintre statele prietene;

h. o autostradă construită la 30 de metri deasupra solului va lega Fâşia Gaza de Cisiordania. Construirea acesteia va fi realizată de o companie chineză, iar fondurile vor proveni din: China – 50%, Coreea de Sud – 10%, Australia – 10%, Canada – 10%, SUA şi UE – 10% ;

-  Valea Iordanului va rămâne în responsabilitatea Israelului, aşa cum este în prezent ;

-  Autostrada 90 (care leagă extremul nord israelian de oraşul Eylat, la Marea Roşie, de-a lungul graniţei cu Iordania n.n.) va fi modernizată ;

-  2 puncte de trecere dintre Cisiordania şi Iordania vor fi sub controlul Noii Palestine ;

-  dacă Hamas şi ANP se opun acestui plan, SUA vor anula ajutoarele financiare către palestinieni şi vor lua măsuri ca nicio altă ţară să le poată transfera bani ;

-  daca ANP este de acord şi Hamas / Jihadul Islamic nu, liderii celor două grupări vor fi făcuţi responsabili, iar SUA vor sprijini măsuri militare îndreptate direct împotriva acestora ;

-  dacă Israelul se opune acordului, ajutorul economic al SUA pentru acesta va înceta.

Şi cu Iordania cum rămâne?

Întrucât toate semnalele sunt că palestinienilor li se va oferi un surogat de stat, o pseudo-capitală, nefiind inclus nici un paragraf privind dreptul palestinienilor la reîntoarcere, prevederile economico – financiare fiind dependente şi ele de un  răspuns presupus pozitiv al contribuitorilor, răspunsul palestinian va fi, probabil, unul de respingere. Nefiind obiectivul acestei analize discuţia despre planul de pace, decât în ceea ce priveşte consecinţele directe, presupuse, ascunse sau colaterale ale acestui document  asupra regatului din  stânga Văii Iordanului, revenim la ţara cu graniţele desenate în nisip pentru câteva concluzii:

-  nerezolvarea problemei păcii între Israel şi ANP / Hamas fragilizează Iordania, atât prin faptul că este deja gazdă pentru câteva milioane de cetăţeni de origine palestiniană, cât şi pentru perspectiva ca acest număr să se dubleze cu cei care trăiesc în prezent în cele 10 tabere de refugiaţi, şi nu numai, dislocate pe cuprinsul ţării ;

-  Iordania are desigur o relaţie specială cu palestinienii, dar sprijinul pe care îl oferă soluţiei cu două state, Israel şi Palestina, este, mai curând, în sprijinul propriei supravieţuiri ca stat cu o identitate proprie. Surogatele, chiar denumite pretenţios «Noua Palestină», doar vor prelungi agonia acestui proces de pace;

-  deschiderea pe care proiectul expus al planului de pace o oferă teritoriilor palestiniene din Cisiordania este văzută, la Amman, ca o capcană pentru a crea un spaţiu economic comun iordaniano – palestinian, prima etapă a realizării unei confederaţii, chiar dacă autorii planului neagă acest lucru;

-  Iordania a mai avut şi cu ocazii anterioare, cum a fost cazul primei intervenţii a SUA în Irak, poziţii care nu s-au înscris pe linia solicitată de Washington. Aceste poziţii, care iau în considerare interesele proprii, mai mult decât pe cele ale unor coaliţii periodice, vin cu un cost politic de care regele Abdullah al II-lea este în cunoştinţă de cauză. Pentru a nu fi nevoit să-l plătească singur, are nevoie de o solidarizare socială şi politică pentru poziţia sa. Şi, desigur, una a lumii arabe. În acest sens trebuie citite, probabil, deciziile de împrospătare a executivului şi de întărire a structurilor de securitate de la Amman. Dar şi apelurile suveranului Hashemit adresate liderilor arabi din regiune pentru a nu fi lăsat singur şi expus în faţa unei decizii căreia i se croiesc, probabil, ultimele măsuri.

Acestea sunt veştile proaste. Vestea bună, pentru iordanieni, este că alegerile amânate din Israel s-ar putea să pună în stand-by procesul de detaliere publică a prevederilor planului de pace ce urmează a fi propus Israelului şi palestinienilor. Şi pentru că anul viitor vor fi alegeri şi în SUA, este posibil ca amânarea să fie chiar mai lungă.

Glonţul rătăcit din duelul israeliano – palestinian poate nu va produce prea curând victime colaterale la est de Valea Iordanului.