Pentru că NATO a existat, el a putut fi reformat şi întărit - La aniversarea a 70 de ani de la crearea Alianţei Nord - Atlantice .Documentar pentru Monitorul Apărării şi Securităţii -

NATO a fost creat pentru „a ţine Uniunea Sovietică afară, americanii în interior şi germanii jos” (Lord Ismay – primul secretar general al NATO)

Odată cu prăbuşirea blocului estic şi a URSS, NATO şi-a pierdut principalul rival, motiv pentru care trebuia să-şi găsească noi raţiuni pentru a exista. După anul 1989, peisajul de securitate al Europei s-a schimbat fundamental. Cu toate acestea, NATO continuă cu tenacitate să-şi urmeze şi să-şi îndeplinească obiectivele sale iniţiale. Alianţa rămâne în continuare instrumentul cheie al implicării SUA în Europa, îngrijorată de influenţa Rusiei şi determinată în menţinerea fermă a Germaniei în alianţa de securitate, diminuând, astfel, temerile ţărilor vecine faţă de puterea crescută a acesteia după reunificare. Chiar dacă existau alternative, inclusiv dizolvarea NATO în favoarea unor structuri europene de securitate, cum ar fi OSCE (Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa), cu o susţinere americană consistentă, soluţia aleasă a fost reformarea Alianţei.

Această soluţie, adoptată la summit-ul NATO de la Londra, din iulie 1990, a fost necesară şi argumentată de pericolul pe care îl putea reprezenta, în continuare, Uniunea Sovietică, de posibilitatea apariţiei unor convulsii în statele care şi-au schimbat regimul politic şi de existenţa unor surse de ameninţare la adresa securităţii europene, provenind din zone din afara Alianţei (Africa de Nord şi Orientul Mijlociu).

Menţinut pentru a preveni naţionalismul, conflictele etnice şi a forma baza securităţii paneuropene, NATO adoptă o nouă strategie de implementare prin care decide să se asocieze cu unii din foştii oponenţi. Oferă, astfel, o platformă de cooperare, Parteneriatul pentru Pace, în scopul de a aduce ţările din Europa Centrală şi de Est mai aproape de Alianţă.

Un element al strategiei, implementată în 1991, l-a constituit modul de abordare a operaţiunilor NATO. Acesta a evidenţiat nevoia de capabilităţi utilizabile în operaţiunile de intervenţie în caz de criză şi de menţinere a păcii.

NATO se schimbă astfel, dintr-o Alianţă a cărei raţiune de a fi o reprezenta descurajarea adversarilor, într-una cu o strategie de utilizare a capabilităţilor sale în scopul impunerii şi păstrării păcii, prevenirii infracţiunilor internaţionale, precum şi pentru desfăşurarea misiunilor de ajutor umanitar şi de formare şi instruire. Cu toate acestea, descurajarea nucleară şi convenţională rămâne fundamentul strategiei de apărare.

Deşi din ce în ce mai multe voci prezentau NATO ca pe o organizaţie inutilă şi consumatoare de bani guvernamentali, realitatea a demonstrat că acele voci nu au înţeles adevăratul efort al NATO şi nici ajutorul pe care organizaţia l-a acordat ţărilor care şi-au manifestat hotărârea de a intra în parteneriat cu NATO. Chiar dacă nu toate doreau să acceadă la statutul de membru, aceste ţări au primit şi primesc încă, acelaşi ajutor cantitativ şi calitativ. Prin acest demers, Alianţa a contribuit fundamental la crearea încrederii reciproce între NATO şi statele Europei de Est sau cele foste componente ale Uniunii Sovietice, la procesul de transformare a armatelor acestora, dar şi pentru îndeplinirea criteriilor de accedere, în cazul în care şi-au manifestat dorinţa de a deveni membri.

De asemenea, această organizaţie a contribuit la stabilizarea conflictelor din Balcani şi din Orientul Mijlociu. În plus, NATO continuă să funcţioneze, să acţioneze şi astăzi pentru ca orice ameninţare existentă sau potenţială la adresa NATO, să poată fi bine analizată şi, prin consensul tuturor ţărilor membre, să se găsească şi să se adopte o soluţie pentru rezolvarea crizei.

Revenind la Parteneriatul pentru Pace, acesta a fost lansat oficial la summit-ul NATO de la Bruxelles din 10 -11 ianuarie 1994. Bulversate de revoluţiile anticomuniste şi constatând că soluţia alianţelor de securitate regională nu poate fi viabilă, ţările fostului Tratat de la Varşovia, în principal, au fost puse în situaţia de a-şi redefini politica de apărare şi securitate naţională. Devenea tot mai evident faptul că alternativa pentru acestea era apropierea de sistemul de apărare colectivă a democraţiilor occidentale.

Cincisprezece zile mai târziu, România devenea primul stat membru al Parteneriatului pentru Pace (26 ianuarie). Până la sfârşitul anului, alte 21 de state, inclusiv Rusia şi Ucraina, semnează documentele privind accesul. Procesul de aderare a continuat şi în anii următori cuprinzând şi alte forme de cooperare: Dialogul Mediteraneean şi Iniţiativa de Cooperare de la Istanbul.

O primă misiune de impunere a păcii, condusă de NATO în afara graniţelor sale şi la care au participat o serie de ţări partenere, a avut loc în anul 1996 în Bosnia şi Herţegovina.

Rezultatul notabil al acestei forme de cooperare a fost finalizarea procesului de aderare la NATO a ţărilor care şi-au propus acest lucru şi au îndeplinit criteriile impuse. Dar, ulterior, extinderea NATO, avea să devină o decizie controversată atât din punct de vedere al dimensiunii procesului cât şi al costurilor financiare. Despre eventuala poziţie a Rusiei fată de acest act, la acel moment, analizele nu erau suficient de profunde.

Primul val al integrării are loc în martie 1999, când Polonia, Cehia şi Ungaria devin membre ale Alianţei. Deşi este membru al PFP, Rusia se opune cu fermitate extinderii NATO. Mai mult, sugerează că, dacă extinderea va include ţările Baltice şi Ucraina, va contracara aceste măsuri.

Criza din Kosovo se suprapune peste aceste declaraţii, iar NATO, prin documentul final al summit-ului de la Washington, din aprilie 1999, consideră că în acest caz, diplomaţia trebuie sprijinită de forţă. Intervenţia militară a avut loc, iar rezultatele se cunosc.

Incluziunea formală a operaţiunilor care nu au făcut obiectul articolului 5 (un atac asupra unui membru) în activitatea principală a NATO a fost următorul pas logic în transformarea treptată a NATO într-o organizaţie militară globală. În acelaşi timp, termenul global era impropriu, acţiunile limitând-se la contribuţiile la “pacea şi stabilitatea regiunii euro-atlantice”.

Atacul terorist din septembrie 2001 a şocat întreaga lume, iar NATO a fost pus în faţa unei situaţii inedite. Activarea articolului 5 a impus lansarea unor dezbateri, situaţia concretă evidenţiind limitele acestei prevederi în privinţa apărării teritoriului, pe de o parte, şi operaţiile militare din afara zonei, pe de altă parte. Atacul Afganistanului de către SUA, iniţial sub forma unei coaliţii, se transformă în misiune NATO de stabilizare, în anul 2003, când, sub conducerea sa, membri şi parteneri intră în compunerea Forţei Internaţionale de Asistenţă pentru Securitate (International Security Assistance Force - ISAF). Pe măsură însă ce trecea timpul „apărarea împotriva unui atac” a devenit un război ocupaţional de lungă durată. NATO se îndrepta clar către abordarea globală.

În anul 2004, un nou val al extinderii a inclus Bulgaria, Estonia, Lituania, Letonia, Romania, Slovacia şi Slovenia

În acelaşi an, NATO a parcurs una dintre cele mai notabile adaptări ale structurii de comandă. Astfel, pentru a corespunde realităţilor perioadei post Război Rece, structura de peste 22.000 de persoane ce încadrau cele 33 de comandamente, se transformă într-un sistem de comandă şi control cu 7 comandamente, însumând un număr de 7.000 de persoane. Această nouă structură reflectă capacitatea NATO de a răspunde noilor ameninţări şi provocări de securitate ale secolului XXI. În cadrul structurii de forţe,  Forţa de Răspuns a NATO (NATO Responce Force – NRF) devine operaţională şi capabilă să reacţioneze într-un timp foarte scurt la întreaga gamă de provocări de securitate, de la gestionarea crizelor la apărarea colectivă.

În aprilie 2008, Albania şi Croaţia au primit invitaţia de a accede în NATO şi devin membre anul următor. Coincidenţă sau nu, Federaţia Rusă, în august, atacă Georgia. Cu o durată de numai 6 zile, dar cu consecinţe dramatice pentru Georgia, războiul a fost considerat primul conflict european al Secolului 21. După această intervenţie brutală a Rusiei în Georgia, comunitatea internaţională reacţionează, fapt ce a creat un disconfort considerabil Moscovei.

Probabil şi pentru a ameliora această situaţie, relaţiile Rusiei cu NATO şi cu Occidentul au cunoscut, pentru o perioadă, o îmbunătăţire semnificativă. În cadrul programului de cooperare cu NATO, numărul activităţilor comune creşte fabulos, de la 12 la 84. De remarcat este participarea şi integrarea deplină, pentru prima dată, a unui submarin rusesc (Alrosa) în exerciţiul condus de NATO, „Bold Monarch 2011”. Fotografiile cu generalul Nikolai Makarov, şeful Statului Major General al armatei ruse, împreună cu amiralul Giampaolo Di Paola, preşedintele Comitetului Militar al NATO, la bordul submarinului rusesc, la o adâncime de 100 de metri, urmărind funcţionarea acestuia cu sistemele internaţionale de salvare, au captat atenţia întregii lumi.

Coroborate cu o politică de „resetare a relaţiilor cu Rusia” anunţată de SUA, urmează semnarea unui nou Tratat START şi desfăşurarea de exerciţii antiteroriste comune. O perspectivă promiţătoare dar care avea să se încheie curând.

La summit-ul NATO de la Lisabona (2010) se adopta noul Concept Strategic care aborda noile provocări ale Alianţei precum terorismul şi atacurile cibernetice. Complementar, deşi nu exista un oarecare entuziasm în Europa pentru a investi într-o astfel de capabilitate, membrii au convenit ca NATO să dezvolte un sistem colectiv de apărare antirachetă.

Într-o atmosfera „relaxantă” creştea consensul asupra politicilor europene comune de securitate şi apărare. Încă din 2009, Secretarul General al NATO, Anders Fogh Rasmussen, declara că nu vede dezvoltarea unei politici europene de securitate şi apărare în concurenţă cu NATO, ci mai degrabă complementară cu acesta. UE este un partener unic şi esenţial al NATO. Însă, în momentul în care discuţiile despre nevoia de sporire a bugetelor de cheltuieli militare s-au amplificat, entuziasmul european s-a estompat. Cum existau şi temeri, justificate de altfel, că în cadrul Alianţei s-a produs o stratificare a statelor membre în ceea ce priveşte participarea la misiuni în cadrul NATO (unele cu predilecţie spre misiuni umanitare, de dezvoltare, menţinere a păcii etc., în timp ce altele duceau greul misiunilor de luptă), relaţia Trans-Atlantică începe să se “gripeze”. Îngrijorarea şi supărările, în acelaşi timp, nu ţin mult pentru că o nouă provocare încearcă unitatea Alianţei.

Anexarea Crimeei de către Rusia şi lansarea unui război hibrid în Ucraina în 2014, au înrăutăţit relaţiile. Alianţa a susţinut că acţiunile Rusiei subminează bazele securităţii internaţionale şi principiile pe care s-a bazat pacea în Europa. Occidentul a impus sancţiuni împotriva Rusiei, iar NATO şi-a întărit forţele pe flancul estic. Mai mult, NATO subliniază că măsurile militare nu garantează siguranţa şi că descurajarea provocărilor actuale necesită cooperarea comunităţii internaţionale, care ar trebui să acţioneze unitar şi consecvent pentru a preveni conflictele. Experienţele din Orientul Mijlociu şi din Balcani arată că prevenirea crizelor necesită luarea simultană a unor măsuri politice, militare şi civile, precum şi cooperarea cu alţi actori internaţionali precum ONU, OSCE şi UE.

Spre iritarea Moscovei, Republica Muntenegru devine membru NATO în anul 2017, iar un an mai târziu, Republica Macedonia de Nord este invitată să acceadă în organizaţie.

Toate aceste evoluţii impun NATO să demonstreze că versiunea Alianţei Secolului XXI poate fi la fel de eficace ca şi versiunea din timpul Războiului Rece. NATO de astăzi nu mai este cel de la înfiinţare. La cei 70 de ani ai săi, Alianţa se confruntă cu  provocări la adresa stabilităţii noastre, moment în care este necesară o revizuire strategică, pentru a putea face faţă unei posturi nucleare agresive a Rusiei şi pentru a asigura apărarea ţărilor membre.

De-a lungul istoriei sale, NATO, deşi a trecut cu bine prin mai multe crize interne: Suez (1956), retragerea franceză din structura de comandă (1966), dezbaterile privind rachetele de croazieră din anii 1980, Irak (2003), se confruntă astăzi, simultan, cu mai multe situaţii de o complexitate sporită.

Din nefericire, revenirea unei ameninţări strategice externe găseşte NATO într-un moment dificil în care Rusia urmăreşte îndeaproape slăbirea Alianţei Trans-Atlantice, preşedintele Trump îşi exprimă poziţiile controversate faţă de NATO, ţările est europene au opinii diferite faţă de ameninţările din flancul estic şi din cel sudic, iar Turcia îşi exprima poziţia unilaterală.

Din această perspectivă, NATO se va lupta, în continuare, pentru a echilibra interesele securităţii membrilor săi din Europa de est şi de sud chiar dacă provocările din est vor continua să domine eforturile sale de a-şi consolida poziţia de descurajare şi de apărare.

De asemenea, o extindere şi întărire a cooperării cu UE în domeniul apărării, fără a apare competiţia, poate contribui, cu siguranţă, la întărirea Alianţei.

O alianţă militară în care s-au regăsit, la formarea sa, 12 membri, astăzi, după 70 de ani, cuprinde 29 de membri. Aceasta demonstrează că NATO a reprezentat întotdeauna liantul interesului strategic comun de a menţine „Occidentul” împreună, împotriva ameninţării sovietice, prin eforturile de apărare colectivă.

Deşi NATO şi relaţia transatlantică vor fi confruntate cu multiple provocări, coeziunea politică internă a NATO, şubrezită în acest moment, va reprezenta elementul cheie al revigorării Alianţei. Din această perspectivă, schimbările fundamentale ale ordinii internaţionale, vor determina statele membre să-şi regăsească tempoul.

Această teză este susţinută de faptul că, deşi există îndoieli privind viitorul NATO, realizările sale impresionante, în cei 70 de ani de existentă, vor avea forţa de a le risipi.

Răspunsurile colective ale statelor membre la aceste provocări urgente, vor juca un rol esenţial în modelarea viziunii şi a perspectivelor Alianţei.

Pentru a susţine afirmaţia din titlu, aşa cum Alianţa a existat pentru că lumea s-a confruntat cu probleme, ea se va regăsi în continuare, reformată şi întărită, pentru a le rezolva pe cele care urmează şi menţine, astfel, pacea în lume.