Pandemia COVID-19 şi riscurile la adresa Pieţei Comune europene

Logica esenţială a Pieţei Comune este cea de a uniformiza şi coordona schemele de intervenţie a statelor membre în economie pentru a evita obţinerea de firme a unui avantaj pe Piaţa Comună pe bază de naţionalitate. Crizele nu trebuie să devină evenimente care au ca rezultat concentrarea industrială şi apariţia de câştigători şi perdanţi decişi de adoptarea anumitor politici publice intervenţioniste la nivel naţional. Aceasta nu ar mai fi o Piaţă Comună. Mai mult, odată cu momentul în care toată lumea se gândeşte la reluarea activităţii după carantină, un al doilea eşec major se profilează la orizont: lipsa de coordonare europeană pentru reintrarea în normalitate. Lipsa sincronizării ritmului de repornire a afacerilor va determina probleme majore pentru firmele din statele membre şi, până la urmă, pentru aceste economii. Este de subliniat că injectarea de sute de miliarde de euro prin pieţele monetar-financiare în economiile statelor membre nu este nici el cel mai oportun răspuns şi nici nu va menţine coerenţa Pieţei Comune dacă reacţiile statelor membre nu sunt coordonate. Consecinţele nu vor fi doar de natură economică, ci şi socială, inclusiv în planul încrederii oamenilor în discursul european cu privire la prosperitatea şi bunăstarea comună.

Actuala pandemie este poate cel mai negru scenariu la care s-ar fi putut gândi vreodată părinţii fondatori ai Uniunii Europene. După cum s-a demonstrat până acum, statele membre au intervenit într-un mod independent (adică necoordonat) prin măsuri specifice la nivel naţional pentru a încerca să facă faţă pe cont propriu actualei crize medicale dar mai ales economice şi sociale. Pe de o parte, această lipsă de coordonare are o explicaţie logică: modul de propagare a pandemiei a făcut ca nu toate ţările membre să fie lovite în acelaşi moment de valul de îmbolnăviri iar statele să se împartă în cele din „prima linie” şi cele „din spatele frontului”. Guvernele au conştientizat în mod diferit, poate, gravitatea crizei. Deşi unii analişti au argumentat că evoluţia dramatică din ţări precum Italia sau Spania se datorează tocmai calităţii guvernanţei economice şi politice (manifestată inclusiv la nivel sanitar), alţii au scos în evidenţă diferenţe culturale (manifestate în modul de socializare, în mărimea şi apropierea familiilor etc.) care, până la urmă, nu pot fi invocate ca eşec al politicilor publice. Pe de altă parte însă, şi poate şi mai relevant, este vorba de diferenţele în abilitatea guvernelor de a mobiliza resurse, de a înţelege mediul de afaceri şi de a acţiona decisiv din punct de vedere politic. Din această perspectivă, atât timp cât politicile publice vor fi în continuare formulate şi dezbătute la nivel naţional, diferenţele vor exista întotdeauna între statele membre. Şi, într-o spirală auto-întreţinută, ele vor eroda şi mai mult logica integrării, chemând la o renaţionalizare a politicilor europene.

Ceea ce se poate remarca în reacţia instituţiilor europene şi a mecanismului esenţial de funcţionare a Uniunii Europene în sfera economică, respectiv Piaţa Comună, este lipsa de colaborare în ceea ce priveşte logica intervenţiei statelor membre în economiile lor naţionale în timpul acestei crize. Şi aici nu vorbim de acordarea de către Comisia Europeană de fonduri sau alte forme de asistenţă sau împărţirea de bani „de la centru”. Vorbim de „how-to”, respectiv disciplinarea şi coordonarea modalităţilor de intervenţie a statelor membre în propriile economii. Din acest punct de vedere, esenţa mecanismului Pieţei Unice, care este controlul ajutorului de stat, nu a funcţionat până acum. Sau mai bine spus, a fost suspendat. A relaxa însă restricţiile impuse schemelor naţionale de ajutor de stat şi înlăturarea barierelor în calea unor intervenţii aparent rapide şi eficiente ale statelor membre în propriile economii nu pot fi considerate răspunsurile adecvate pentru soluţionarea efectelor crizei. Acest tip de discurs trebuie evitat şi înlocuit cu altceva, dacă există o miză cu privire la legitimitatea proiectului european în viitor.

Această discuţie ţine de esenţa economiei europene. Până la urmă, care este miza?

Să luăm două state: Germania şi Italia. În primul caz, se vorbeşte de circa 350 miliarde de euro care vor fi injectate de guvern în sectorul privat şi la nivel social pentru a face faţă crizei. De cealaltă parte, în Italia se vorbeşte de circa 25 miliarde de euro alocaţi de către guvernul de la Roma, deci un raport de 14:1. Să nu uităm că economia germană era înainte de criză de aproape 3.500 miliarde de euro în timp ce economia italiană era de aproape 2.000 de miliarde, deci un raport de circa 1,5:1. Astfel, dacă ai şansa să fii o firmă germană, vei primi din partea guvernului o asistenţă care o depăşeşte pe cea pe care o va primi un concurent italian de pe Piaţa Comună. Această diferenţiere va duce în mod inevitabil la modificarea dramatică a structurilor concurenţiale şi a abilităţii de a face faţă presiunilor Pieţei Unice, în scenariul în care viaţa va reintra în normal în perioada următoare. Impactul său pe termen scurt şi mediu va fi dramatic, modificând în mod esenţial mecanismul economiei de piaţă.

Să nu uităm că pe perioada anterioarei crize economice din 2008, în Statele Unite ale Americii a existat o dezbatere aprinsă asupra faptului că unele bănci intenţionau şi uneori reuşeau să cumpere alte bănci cu banii pe care îi obţineau ca asistenţă. Dacă în acel moment, o asemenea mişcare de consolidare în sectorul financiar american nu era indezirabilă, acum întrebarea care se naşte în Europa este cum va evolua dinamica competitivă în sectoarele economiei reale din epoca post-pandemie.

Din acest punct de vedere, Uniunea Europeană ar trebui să introducă un moratoriu pe piaţa controlului corporatist care să împiedice companiile din ţările cu programe mai consistente de asistenţă financiară să preia companii din ţări cu scheme mai puţin generoase, care vor trece în mod evident printr-o perioadă de subevaluare mult mai puternică decât primele. Este exact ceea ce Germania face cu privire la protejarea propriilor companii de preluările de către companii non-comunitare.

Bineînţeles că, la nivel guvernamental, cei care „au” nu găsesc justificat să ofere celor care „nu au” resurse pentru lupta împotriva efectelor pandemiei. În logica democraţiei, cei aleşi se justifică doar în faţa celor care îi aleg. Refuzul politicos al Germaniei de a oferi Italiei instrumentul obligaţiunilor corona (care nici măcar nu presupuneau realocări între bugetele statelor membre ci doar ale riscului) este un exemplu în acest sens. Fără a fi spus-o explicit, mesajul german a fost de tipul: „sunteţi unde sunteţi fiindcă aţi făcut propriile alegeri atunci când noi vă atenţionam să nu le faceţi”.

Italia, cu un deficit bugetar anual în ultima perioadă aproape de limita admisă de 3%, cu o datorie publică de circa 140% din Produsul Intern Brut nu se poate compara cu Germania, cu un surplus consistent bugetar în ultimii ani care ajunsese la circa 15 miliarde euro în 2019 şi o datorie publică de circa 60% din PIB. Diferenţele de prosperitate Nord-Sud au fost şi au rămas în interiorul Europei şi riscă să se transforme într-o adevărată falie: Germania, Olanda, Austria, Danemarca, Suedia, ţările baltice pe de o parte, Italia, Franţa, Grecia, Irlanda, Luxemburg, Malta şi Spania pe de altă parte. În mod clar, Europa de Est nu este relevantă din punct de vedere economic, cu un PIB agregat în jur de 10% din cel european, adică ceva peste PIB-ul Spaniei (iar dacă am scoate Polonia, toată regiunea ar avea cam PIB-ul Olandei). Acolo unde un guvern nu creează condiţiile locale pentru prosperitate, nimeni nu o poate aduce, în mod consistent şi pe termen lung, din altă parte. Politici redistribuţioniste „surogat” de tip „coeziune” şi „dezvoltare regională” nu au reuşit să schimbe această diferenţă.

Această realitate însă, indiferent de cât de bine argumentate sunt poziţiile ţărilor „nordice” din Uniunea Europeană, nu şterge cu buretele pericolul real în care se află construcţia politică europeană. Germania, sora muncitoare şi strângătoare, nu ştie ce să facă cu sora Italia, mai artistă şi mai risipitoare. Ca să nu mai vorbim de verişoarele sărace venite din provincie, din Estul Europei. Fiindcă actuala criză scoate la iveală o altă falie majoră care există între statele membre ale Uniunii Europene, o falie care nu ţine în primul rând de câţi bani ai acum în buzunar, ci de calitatea guvernanţei şi responsabilitatea politică.

După primul test al coerenţei Uniunii Europene, legat de apariţia şi răspândirea pandemiei, va urma un al doilea mare test: acela al revenirii la normal. Fiindcă aici există o altă capcană a lipsei de coordonare la nivel european: decizia fiecărui stat membru de a „reporni economia” pe cont propriu. Dacă decizia de a deschide băcăniile din colţ sau grădiniţele de copii poate fi o decizie locală, decizia cu privire la „marea industrie” ar trebui luată în comun. Fiindcă decidenţii politici trebuie să îşi amintească încă o dată că economiile naţionale fac parte în prezent dintr-un mecanism pe de o parte european iar pe de altă parte global. Este inutil să deschizi o fabrică din România dacă această are furnizori din Italia sau Franţa care sunt în continuare închişi. Este inutil să produci bunuri dacă acestea nu au unde merge, în măsura în care canalele de distribuţie sunt încă blocate. Acum, în ceasul al doisprezecelea, Uniunea Europeană dar şi cooperarea economică internaţională trebuie să se mobilizeze. Dacă nu va reuşi, costurile viitoare ale prezentei crize vor creşte în mod dramatic. Şi vorbim în primul rând de costuri sociale şi politice.