Pacea care poate aduce război.

 Preambul la un final de conflict

În timp ce conflictul din Siria pare să se îndrepte spre un îndelung aşteptat sfârşit, implicarea şi activităţile Iranului în această ţară sunt urmărite şi analizate cu atenţie sporită. SUA, Israel şi unele din statele din Golf acţionează pentru diminuarea prezenţei militare iraniene în Siria, chiar pentru retragerea acesteia drept condiţie necesară pentru încheierea conflictului. Un rol deosebit de important îl are Rusia, aliatul Iranului, de sprijinul căreia depinde în mare măsură rezistenţa Teheranului la această presiune crescândă.

Evoluţiile par să se precipite

Încep să apară tot mai multe informaţii despre acţiunile Iranului de consolidare a prezenţei în Siria şi Irak, precum şi scenarii privind eventuale acţiuni militare în replică la presiunile pentru retragerea sa militară din Siria.

Potrivit Reuters (31.08) , care citează mai multe surse iraniene, irakiene şi occidentale, Teheranul a transferat rachete balistice către grupările proxy din Irak şi încearcă să dezvolte capabilităţi suplimentare (facilităţi de construire a unor componente, instruire operatori) pentru descurajarea unor eventuale acţiuni împotriva intereselor iraniene în Orientul Mijlociu (OM) din partea oponenţilor regionali.

Autorităţile iraniene şi irakiene au negat aceste informaţii. CIA şi Pentagonul au refuzat să comenteze, dar un oficial american a confirmat (sub condiţia anonimatului) că Teheranul a transferat, în ultimele luni, rachete către grupări din Irak , dar nu poate confirma dacă în aceste zone există şi capabilităţi de lansare.

Ministrul israelian al apărării, Avigdor Lieberman, nu a comentat direct informaţia, dar a precizat că armata israeliană este avertizată de aceste transferuri din Iran în Irak, ulterior către Siria.

Pe de altă parte, site-ul israelian Debka  a publicat (31.08) o informaţie potrivit căreia Rusia, Iranul, Siria şi Hamasul au convenit un plan de acţiune pentru extinderea cooperării militare siriano-iraniene prin acordarea permisiunii Iranului de a-şi consolida amprenta militară în Siria, cu promisiunea sprijinului Rusiei, şi prin executarea de riposte  la atacurile SUA sau israeliene asupra ţintelor militare iraniene din Siria şi Irak.

Teheranul a fost deja acuzat de transfer de rachete şi tehnologie în domeniu către Siria şi alţi aliaţi (rebelii Houthi în Yemen, Hezbollahul libanez). Orice indiciu că Iranul pregăteşte o politică agresivă în utilizarea rachetelor sale balistice va exacerba tensiunile între Teheran şi Washington şi va afecta relaţiile cu Franţa, Germania şi Marea Britanie, care încearcă să salveze Acordul nuclear iranian (JCPOA), după retragerea SUA din acesta. Totuşi, este puţin probabil ca Israelul să asiste relativ pasiv la aducerea capitalei în raza de acţiune a rachetelor iraniene.

De notat că, în ultimul an, mai pregnant începând cu 2018, Israelul a executat lovituri aeriene asupra ţintelor iraniene din Siria, convoaie militare suspectate a aproviziona Hezbollahul libanez sau facilităţi militare bănuite a fi folosite pentru dezvoltarea unui program de fabricare a rachetelor balistice în Siria.

Pe de altă parte, un plan de cooperare militară între Siria şi Iran a fost semnat pe timpul vizitei unei delegaţii militare iraniene, condusă de ministrul apărării, generalul de brigadă Amir Hatami, la Damasc (19-21.08). Este foarte probabil ca acesta să cuprindă măsuri de extindere a cooperării militare bilaterale în termeni de asistenţă iraniană (financiară, tehnologică, specialişti), însă este puţin probabilă convenirea permanentizării prezenţei militare iraniene, chiar în formatul unor grupări paramilitare, care ar permanentiza şi atacurile aeriene israeliene şi ale SUA executate pe teritoriul Siriei. Şi mai puţin probabilă este o angajare a Rusiei într-o astfel de dispută.

De semnalat faptul că, dimpotrivă, Rusia pare să tolereze atacurile israeliene în Siria şi nu a intervenit chiar dacă ţintele iraniene vizate erau dispuse în interiorul Siriei sau în proximitatea unor baze în care se aflau şi efective ruseşti.

Totuşi, Iranul pare să nu cedeze presiunii crescânde, urmându-şi strategia de extindere şi consolidare a amprentei militare în Siria şi Irak. În ultimele luni, Teheranul a devenit din ce în ce mai neîncrezător în politica Moscovei faţă de Siria, reproşând  Rusiei că tolerează raidurile forţelor aeriene israeliene deaspra Siriei, în pofida sistemelor antiaeriene dislocate în această ţară.

Ce se întâmplă cînd doi parteneri descoperă că au interese diferite

Cooperarea ruso - iraniană în Siria a început în vara lui 2015, când Iranul şi Rusia au încheiat o înţelegere prin care îşi coordonau eforturile militare ca să salveze regimul Assad, ameninţat de diferite grupări militare. Alianţa dintre Moscova, Teheran şi Damasc a funcţionat, iar preşedintele sirian a rămas în funcţie.

Acum, spre sfârşitul conflictului, actorii implicaţi în Siria (cei aflaţi în tabăra „câştigătoare”) caută să-şi apere interesele, să-şi protejeze „investiţiile” făcute şi să-şi maximizeze profitul, unii dintre aceştia apelând chiar la schimbări ale strategiilor iniţiale. Însă una dintre cele mai mari provocări pentru ajungerea la un consens privind viitorul Siriei este solicitarea fermă făcută de SUA şi Israel pentru ca Iranul să-şi retragă trupele din Siria. Administraţia Trump, spre deosebire de cea precedentă, demonstrează că nu este la fel de tolerantă cu ambiţiile regionale ale Teheranului, menţinând prezenţa militară în Siria şi după înfrângerea SIIL pentru a contracara stabilirea unui coridor terestru din Irak până în Liban, prin teritoriul sirian .

De asemenea, se remarcă o schimbare în poziţia Israelului faţă de Siria. De la începutul conflictului până la mijlocul anului trecut, Israelul a adoptat o politică de reţinere, tolerând prezenţa militară iraniană pe teritoriul sirian, desigur nu în apropierea graniţelor sale, atât timp cât obiectivul principal al acesteia a fost menţinerea lui Assad la putere. Israelul nu a perceput conflictul sirian ca pe o ameninţare, atât timp cât acesta măcina resursele a doi inamici (Siria şi Iran).

Însă, începând cu vara anului 2017, când a devenit clar că Assad va câştiga războiul şi că Iranul a început să acţioneze pentru pregătirea unei prezenţe militare permanente în Siria, Israelul şi-a schimbat strategia şi a recurs la lovituri asupra ţintelor iraniene de pe teritoriul sirian.
Iranul a dislocat sute de militari în Siria şi a cheltuit miliarde de dolari pentru a-l sprijini pe Assad, iar mii de luptători şiiţi din Hezbollahul libanez, dar şi din Irak, Afganistan şi Yemen, instruiţi şi finanţaţi de Teheran, au luptat alături de forţele regimului, pentru salvarea acestuia dar şi pentru prezervarea intereselor iraniene.

Cel mai important este menţinerea triplei alianţe dintre Siria dinastiei Assad, regimul islamic iranian şi Hezbollahul libanez (sau „axa rezistenţei”), având ca obiective proiectarea influenţei iraniene în Orientul Mijlociu, combaterea strategiilor „imperialiste“ ale SUA în regiune şi continuarea luptei împotriva Israelului. Odată cu apropierea de sfârşitul conflictului, ambiţiile Iranului au crescut, autorităţile de la Teheran urmărind consolidarea amprentei militare în Siria (după modelul irakian) şi realizarea unui coridor terestru de legătură cu Hezbollahul libanez, cu ieşire la Marea Mediterană.

Rusia este, fără îndoială, alarmată de escaladarea tensiunilor, însă priveşte situaţia pragmatic şi o percepe şi ca pe o oportunitate. O confruntare Israel-Iran în Siria poate submina strategia Moscovei de asigurare a supravieţuirii regimului Assad, refacere a  forţelor armate şi structurilor administrative ale statului, dar, în egală măsură, situaţia poate fi exploatată pentru a influenţa Teheranul să se alinieze la propria politică privind Siria.

Rusia este, de asemenea, interesată să-şi stabilizeze progresele obţinute în Siria pentru a participa la reconstrucţia statului lui Assad pe banii europenilor, dacă se poate. Dacă pe timpul confruntărilor, contribuţia militară iraniană în teren s-a dovedit decisivă pentru înfrângerea rebelilor, o dată cu apropierea de sfârşitul conflictului, Moscova pare să aibă din ce în ce mai puţină nevoie de Teheran. În plus, tensiunile dintre Israel şi Iran, cauzate şi de prezenţa militară iraniană în Siria, îi ameninţă planurile pe termen lung, inclusiv pentru obţinerea unei înţelegeri politice între Damasc şi forţele rebele.

Prioritatea Moscovei în Siria a fost menţinerea lui Assad la putere şi stabilizarea unei ţări aliate încă din perioada sovietică. În plus, Rusia a fost îngrijorată că avansul SIIL ar putea exporta instabilitate aproape de graniţele sale sau în republicile autonome nord – caucaziene. Ca urmare, a furnizat puterea aeriană în Siria, în timp ce Iranul şi miliţiile sale aliate, inclusiv Hezbollah, au acţionat pe teren. Acum, iranienii nu mai sunt la fel de necesari ca în urmă cu trei ani, iar Israelul pare să fie mai important în faţa Moscovei.

De la Ierusalim presiunile sunt diplomatice, dar şi militare

Israelul a utilizat cu succes relaţiile pe care le-a dezvoltat în ultima perioadă cu partea rusă. Oficialii israelieni au deschis un canal de comunicare cu Moscova imediat după ce Rusia şi-a stabilit prezenţa militară în Siria, în toamna anului 2015. Acest canal a fost folosit în primul rând pentru avertizarea ruşilor despre loviturile israeliene asupra convoaielor şi transporturilor de arme către Hezbollah.

Eforturile israelienilor şi negocierile constante cu ruşii au reuşit, cele două părţi  încheind un acord privind interzicerea accesului trupelor iraniene spre Înălţimile Golan.

În principiu, Israelul doreşte ca graniţa sa cu Siria să fie sub controlul exclusiv al forţelor lui Assad, iar luptătorii iranieni şi cei din miliţiile aliate să părăsească zona.

Obiectivul final al israelienilor este însă şi mai ambiţios: să împiedice, cu orice preţ, prezenţa iraniană în Siria. În ultimul an, premierul israelian, Benjamin Netanyahu, şi diferiţi miniştri ai cabinetului său, şi-au intensificat eforturile diplomatice pentru a convinge Moscova că nu este în interesul ei să permită Iranului să transforme Siria într-un „stat client” al Teheranului, aşa cum este Libanul, în componenta sa şiită.
Israelul şi-a susţinut eforturile diplomatice prin forţa militară, executând în repetate rânduri raiduri aeriene  asupra ţintelor iraniene din Siria. În ultimele luni, israelienii şi-au lărgit de altfel raza de acţiune, atacând obiective militare aflate mult în interiorul teritoriului sirian. În afară de raidul masiv din 10 mai, bombardamentele israeliene au lovit în aprilie şi o bază aflată aproape în centrul Siriei, care era folosită de luptători iranieni. De asemenea, în recentul raid de marţi (04.09) au fost vizate ţinte situate în provinciile Tartus şi Hama. Strategia israeliană de a combina diplomaţia cu atacurile în forţă a dat roade (este posibil ca tocmai fermitatea acestor atacuri să-i fi convins pe ruşi că israelienii nu pot accepta o ameninţare iraniană în Siria).

După acordul cu Rusia, Israelul a desfăşurat eforturi diplomatice pentru a obţine susţinere din partea statelor occidentale privind forţarea retragerii Iranului din Siria. Washingtonul a fost deja convins, retragerea iranienilor din Siria fiind o condiţie clară pentru ridicarea sancţiunilor.

Ce alternative rămân pentru Iran

Pe de altă parte, în ultimii câţiva ani, Teheranul a investit trupe, resurse şi fonduri uriaşe pentru a apăra regimul lui Assad de diferite grupări armate. Diferite estimări avansează un număr de peste 2.000 de combatanţi iranieni morţi, dar şi sume între 30 şi 105 miliarde de dolari cheltuite pentru sprijinirea Damascului în cei şapte ani de conflict.

După o astfel de investiţie, Iranul este hotărât să profite de potenţialele recompense strategice pe care Siria le poate oferi, chiar dacă acestea vor costa şi mai multe vieţi şi bani.

Iranul va căuta să facă tot ce-i stă în putere pentru a rezista presiunilor menite să-l forţeze să se retragă din Siria. Dacă va pierde acest duel, amprenta sa în Irak va fi slăbită, iar coridorul terestru de legătură cu Libanul va fi blocat.

Situaţia este şi mai nefavorabilă din cauza sancţiunilor impuse de SUA. După ce preşedintele Donald Trump a retras SUA din acordul nuclear, iranienii încearcă acum să salveze JCPOA, apelând la celelalte părţi semnatare ale documentului, inclusiv Rusia. În acest context, Siria a devenit deja o problemă suplimentară şi este necesară o prioritizare a intereselor: JCPOA sau Siria? 

Prezenţa Iranului în Siria a schimbat balanţa strategică de putere în regiune, aducând confruntarea dintre israelieni şi iranieni mai aproape de graniţa Israelului. Este de aşteptat ca Iranul să nu accepte foarte uşor retragerea din Siria. Nu doar pentru că astfel va continua să îşi menţină influenţa în regiune, dar Iranul nu poate renunţa la investiţiile făcute şi pentru care vrea să obţină profit pe termen lung.

Teheranul a susţinut în mod repetat că s-a implicat în Siria la cererea guvernului de la Damasc şi că va pleca doar la solicitarea acestuia. În acestă situaţie, Iranul ar putea       să-şi schimbe atitudinea doar dacă, alături de Rusia, şi Siria ar face presiuni ca iranienii să se retragă. Nu este de neconceput un astfel de scenariu, dat fiind că sirienii sunt îngrijoraţi din cauza faptului că prezenţa iranienilor şi a luptătorilor din Hezbollah în bazele  de pe teritoriul Siriei transformă aceste locaţii în ţinte permanente pentru atacurile israeliene.

O retragere a forţelor sale de lângă graniţa cu Israelul ar fi totuşi posibilă – o retragere tactică până când situaţia se va calma. Retragerea iranienilor ar putea să se limiteze, astfel, doar la provinciile din apropiere de graniţa cu Israelul şi la menţinerea unei zone tampon de câţiva zeci de kilometri cu statul-evreu. Acest lucru ar putea însă continua să nemulţumească Moscova, care se teme de un eventual conflict între iranieni şi israelieni.

Opţiunile Iranului sunt limitate, fiind foarte dificil pentru Teheran să reziste unei eventuale coagulări a unei poziţii comune a SUA, Israelului, Rusiei şi altor ţări occidentale şi arabe privind retragerea militară a trupelor iraniene din Siria. Un astfel de scenariu va mulţumi pe toată lumea, cu excepţia Iranului.

Are Teheranul alternative pentru un astfel de scenariu? Veţi afla, din următoarele analize ale Monitorului Apărării şi Securităţii.

***

[1] https://www.reuters.com/article/us-iran-iraq-missiles-exclusive/exclusive-iran-moves-missiles-to-iraq-in-warning-to-enemies-idUSKCN1LG0WB

[1] Dacă rachetele (câteva zeci, modele Zelzal, Fateh-110 şi Zolfaqar, cu raze de acţiune între 200 şi 500 de km) au fost transferate în zone din vestul şi sudul Irakului, acestea pot lovi capitalele Israelului şi Arabiei Saudite.

[1] https://www.debka.com/iran-launches-anti-us-israel-front-from-w-iraq-with-tel-aviv-in-missile-range-builds-base-facing-golan/

[1] Acţiuni împotriva forţelor SUA dislocate la est de Eufrat (de-a lungul graniţei siriani-irakiene) sau forţelor israeliene dislocate în enclava Golan.

[1] În ultimul an, SUA au împiedicat miliţiile şiite sprijinite de Iran să-şi stabilească poziţii pe malul drept al Eufratului, în apropierea graniţei cu Irakul. De asemenea, SUA au blocat înaintarea miliţiilor şiite spre punctul de trecere al frontierei siriano-irakiene Al-Tanf (lângă graniţa cu Iordania), menţinând o prezenţă militară pentru a monitoriza principala rută de comunicaţie Bagdad-Damasc.

[1] Potrivit unui oficial israelian citat de AFP (05.09), forţele israeliene au executat peste 200 de atacuri în Siria în ultimele 18 luni, asupra unor ţinte iraniene din Siria, fiind folosite peste 800 de bombe sau rachete.

[1] Forţele iraniene operează în prezent din 11 baze aflate în Siria, precum şi din nouă baze pentru miliţiile şiite aliate situate în provinciile Aleppo, Homs şi Deir Ezzor. Iranienii se mai află în aproximativ 15 baze şi puncte de observaţie ale Hezbollah, cele mai multe dintre ele răspândite de-a lungul frontierei libaneze, precum şi în Aleppo.