Originea geoeconomică a unor zone conflictuale actuale

Eterna dilemă “economicul determină politicul sau politicul determină economicul” a primit în decursul anilor răspunsuri ce au depins de orientarea economică sau politică a respondentului. Adevărul este că cele două noţiuni au depins întotdeauna una de cealaltă. Atunci când acestea se referă la energie (petrol şi gaze) dependenţa devine certă. Resursele  ca şi căile de transport ale energiei pot genera stări conflictuale, statele, în funcţie de interese căutând să-şi asigure controlul acestora.   

La începutul acestui mileniu, SUA, prin exploatarea gazelor de şist de pe propriul teritoriu  a reuşit să-şi asigure necesarul de energie al statului şi chiar, treptat, a inceput sa exporte petrol şi gaze. Costul gazelor de şist a fost iniţial de 70$/1000 m3, de 6 ori mai ieftin decât în Europa (420$/1000 m³). Acum, preţul gazelor de şist a ajuns în SUA la 7-10$/1000 m3. În felul acesta, prin scăderea preţului energiei a scăzut şi costul de fabricaţie al produselor şi a crescut competitivitatea acestora pe piaţa mondiala. SUA, nu numai că au ieşit din criză, dar  şi-au crescut considerabil Produsul Intern Brut.

            Până a ajunge în această situaţie, SUA erau interesate, cu prioritate, de resursele de energie, mai ales cele din Orientul Mijlociu. Acesta este principalul motiv pentru care s-au implicat militar (Irak, Iran, Egipt, Yemen) în securitatea din această zonă. În acest sens, pentru o perioadă lungă de timp nivelul de ambiţie de securitate a SUA era de 2+2, ceea ce însemnă că îşi propuneau să câştige simultan două conflicte majore şi, în acelaşi timp, să câştige sau să blocheze două conflicte minore. Căile de transport şi pieţele de energie erau de interes secundar pentru că piaţa era reprezentată chiar de către SUA, iar căile de transport de energie ce asigură necesarul ţării, le controla în totalitate. În acelaşi timp, de interes secundar pentru SUA era şi modul în care Rusia îşi transporta energia din propriile resurse către pieţele externe.

            În aceeaşi perioadă de timp Rusia avea un interes major pentru căile de transport şi pieţele de desfacere şi un interes secundar pentru resurse, întrucât acestea se aflau pe propriul teritoriu cantitatea excedând necesarului pentru consum intern şi export. Nu se poate spune că Rusia nu era deloc interesată în exploatarea de către SUA a petrolului din Orientul Mijlociu, ci mai degrabă de a monitoriza interesul major al SUA în această zonă, fără a se implică militar. Era perioada în care petrolul şi gazele ruseşti în drumul lor către Europa traversau Ucraina în condiţii avantajoase atât pentru Rusia cât şi pentru Ucraina. Interesele diferite ale SUA şi Rusiei pentru resurse, şi respectiv pentru traseele de transport şi pieţele de energie, nu duceau la coliziuni între interesele celor două mari puteri, deşi fiecare monitoriza acţiunile celeilalte.

            Prin exploatarea gazelor de şist de către SUA şi asigurarea necesarului de energie din resurse proprii, SUA au început să fie şi ele interesate în exportul de energie atât din gazele de şist cât şi de pe pieţele Orientului Mijlociu unde îşi prezervau interesul în relaţiile diplomatice cu statele din zona Golfului Persic.

            Având în vedere criza financiară din acea perioadă ca şi faptul că Orientul Mijlociu devenea pentru SUA de interes secundar, aceasta şi-au modificat şi nivelul de ambiţie de securitate. Astfel, de la varianta 2+2 trece 1+1, ceea ce înseamnă că îşi propune să câştige un conflict major şi să câştige sau să blocheze un conflict minor, nivel de ambiţie care se menţine si astăzi. Conform declaraţiei Directorului CIA în Congresul SUA, conflictul major este cu China şi conflictul minor este în Orientul Mijlociu mai precis, cu Iranul. Actuala administraţie Trump sprijinită de Congresul SUA, probabil va suspenda actualul acord nuclear cu Iranul. Suspendând acest acord SUA nu vor mai putea beneficia de furnizările de petrol şi gaze ale Iranului. Având însă în vedere ritmul creşterii utilizării automobilelor electrice in India si China, va scădea necesarul de petrol ce-l asigura SUA din resurse ale Orientului Mijlociu către aceste state.

            În aceste condiţii apare coliziunea de interese economice majore între SUA şi Rusia. Ambele mari puteri devin interesate major de pieţele de energie şi căile de transport către acestea. Principalele pieţe de energie sunt, în prezent, Europa şi China.

            Interesul Rusiei este acela de a bloca orice resursă alternativă de energie către piaţa europeană. Cu acest obiectiv, ca principal deziderat de ordin strategic, Vladimir Putin şi-a propus ca până în anul 2019 Rusia să nu mai folosească teritoriul Ucrainei că zonă de traversare a conductelor de petrol şi gaze către Europa. Şi-a realizat acest deziderat încă din luna martie 2018. Pentru a alimenta Europa Occidentală ocolind Ucraina, în anul 2015 s-a deschis conducta petrolieră North-Stream urmând ca aceasta să fie dublată pana in anul 2019 tot prin nordul Europei.

            Alternativele de energie pentru Europa, altele decât din Rusia ar putea fi:

• - Petrolul din Marea Nordului. Acesta se poate exporta in cantităţi mici faţa de necesarul european şi este foarte scump
• - Gaze lichefiate aduse din Qatar sau din SUA. Acestea sunt insă in cantitaţi mici si la preţ ridicat. De asemenea restricţiile de navigaţie din anumite zone maritime (strâmtorile Bosfor si Dardanele) nu permit circulaţia navelor specializate purtătoare de cantitaţi mari de LNG sau LPG.
• - Petrolul din Orientul Mijlociu. Conductele de petrol şi gaze trec prin Siria, prin zonele controlate de trupele guvernamentale sprijinite consistent de Rusia.
• - Petrolul din Azerbaidjan ale carui conducte de transport sunt monitorizate si parţial controlate de Rusia
• - Energia eoliană sau solară care acopera 8–12% din necesar, în unele ţări europene.

În ceea ce priveşte alimentarea cu petrol si gaze a Europei aceasta va continua sa fie dependentă de Rusia atât in ceea ce priveşte nordul Europei ( conductele Northstream) cat şi in sudul Europei, intrucât petrolul si gazele care vin din Orientul Mijlociu trec prin Siria unde guvernul sirian este dominat de autoritatea Rusiei (fig.1). Supravegherea traseului sirian al gazelor din Orientul Mijlociu permite Rusiei sa controleze toate sursele majore de energie ale Europei.

Fig.1

Prezenţa unei mici flote ruse in portul Tartus (Siria) permite Rusiei sa monitorizeze, dar nu să controleze, şi petrolul caspic ce vine pe traseul Baku-Ceyhan.

SUA nu pot lăsa Rusia sa controleze în totalitate acest proces si de aceea rămân implicate atât în Siria cât şi în restul Orientului Mijlociu.

Cea de a doua mare piaţă de petrol şi gaze a lumii este China. În afară de interesul  de a transporta petrol şi gaze către Europa, SUA are un interes major de a transporta produsul resurselor energetice din Orientul Mijlociu către China. Rusia este si ea deosebit de interesată pentru transportul petrolului şi gazelor in China. Şi nu în ultimul rând, China este direct implicată in transportul de energie către propria ţară.

SUA controlează transportul petrolului si gazelor din Orientul Mijlociu către China, prin Golful Persic, Oceanul Indian si Marea Chinei de Sud. Acesta este şi unul din motivele interesului SUA în Marea Chinei de Sud (fig.2).

Fig.2

China însăşi este interesata in transportul terestru al petrolului si gazelor din Iran către China. Acest proiect este asociat cu acţiunile Chinei de a achiziţiona petrol din zăcământul aflat în sud – estul Ciprului  unde a achiziţionat câteva concesiuni. (fig.3)

Fig.3

Acest traseu este prevăzut şi in traseul “Drumul Mătăsii” atat terestru cat si maritim al programului „China’s Belt and Road Initiative” (Fig.4) al preşedintelui Xi Jinping de reformare a Chinei. Trebuie remarcat faptul că pe acest traseu China a construit o bază navală in Djibuti şi porturi comerciale in Cipru, Sri Lanka sau Karachi.

Nu trebuie uitat faptul ca in urmă cu 3 ani, două distrugătoare chinezeşti au venit din China până în apele teritoriale ale Siriei pentru exerciţii împreună cu flota Siriei şi două nave aparţinând Rusiei. Exerciţiul demonstrativ a avut rolul de a marca interesul Chinei in zonă.

Fig. 4

O variantă din ce in ce mai accesibilă şi  deja utilizabilă, de transport al petrolului si gazelor ruse către China este prin zona Arctică, exploatând resursele energetice din nordul Siberiei. Aceste zăcăminte fac din Rusia un furnizor eficient atât pentru Europa cat şi pentru China. Încălzirea globală a venit in sprijinul Rusiei, prin accesul mai facil, pe uscat, către aceste zăcăminte de energie din zona continentală  cât şi lărgirea canalului navigabil din nordul Rusiei prin zona Arctică. În această zonă Rusia are un satelit de comunicaţii şi de culegere de informaţii si aproape 40 de spărgătoare de gheaţă din care aproape jumătate sunt cu propulsie nucleară.

Într-o analiză a evoluţiei calotei polare din ultimii 35-40 de ani se poate vedea cum zona litorală şi zona apelor de exclusivitate economică ruse au devenit din ce in ce mai largi permiţând navigaţia o perioadă de cel puţin 10 luni pe an (Fig.5, Fig.6, Fig.7). În felul acesta traseul navigabil de la Shanghai la Rotterdam se scurtează cu 40%. De aici şi avantajele economice ce rezultă.

Fig.5 (1979)

Fig.6 (2005)

            Fig.7

            In acest scop Rusia şi-a consolidat prezenţa militară in Zona Arctică pentru a  avea un control  asupra noilor trasee de circulaţie navală. Au fost construite baze militare noi si au fost modernizate cele vechi.(fig.8)          

            Fig.8

În felul acesta Rusia are un control militarizat pe intregul traseu al energiei către China atât în zona Arctică cât şi în strâmtoarea Bering ca şi în insula Sahalin.

Zona traseului arctic, cu valoare strategică evidentă, este considerată de NATO ca având potenţialul de a deveni o zonă conflictuală intre Rusia si Occident.

Într-o declaraţie data pe data de 08 februarie 2018 referitoare la ameninţările de securitate asupra NATO, Comandantul Comandamentului European al SUA, Gl. Curtis M. Scaparrotti menţiona: „În zona Arctică, Rusia se consolidează din punct de vedere militar şi ar putea într-un interval de 3 ani să controleze traseele nordic. Noi nu ţinem ritmul cu Rusia în Balcani şi în zona Arctică”.

În ceea ce priveşte energia nucleară, aceasta ar putea, intr-adevar sa reprezinte o alternativă la petrolul si gazele ruseşti. Însă, întreg estul Europei este dominat tot de interese ruseşti.

În Ungaria este in fază de construcţie o centrala  nucleara la Paks, in vestul ţarii. Această centrală, în valoare de aproximativ 12 miliarde de Euro, este construită de Rusia in condiţiile in care Ungaria a plătit avansul de 10% urmând ca ceilalţi 90% sa fie finanţaţi sub formă de împrumut de Rusia. Acest împrumut urmează a fi rambursat prin abonamentele la energie ale consumatorilor privaţi sau guvernamentali. Termenul deosebit de lung pentru rambursarea împrumutului ridică mari suspiciuni asupra interesului economic in acest contract. Discuţii similare se poartă şi cu alte state est-europene.

Dintr-o analiză a zonelor conflictuale emergente ale lumii se poate vedea cum acestea se desfăşoară în imediata apropiere a resurselor de energie (Orientul Mijlociu, Estul Marii Mediterane) ca şi a pieţelor şi traseelor de transport ale acesteia (Zona Arctică, Insula Sahalin, Marea Chinei de Sud).

În concluzie, orice zonă conflictuală nu poate fi analizată in afara aspectelor geoeconomice, deci a intereselor economice si financiare ale celor implicaţi.

(Generalul (r) Sergiu Medar a fost şeful Comunităţii Naţionale de Informaţii)