12 octombrie 2019

Orientul Mijlociu: Război în Siria!

Claudiu Nebunu

Pe 9 octombrie 2019, Turcia a lansat o operaţiune transfrontalieră în nord-estul Siriei prin raiduri aeriene, bombardamente de artilerie, iar, începând cu 10 octombrie, ofensiva terestră împotriva poziţiilor kurde. Decizia bruscă a preşedintelui Trump de a retrage prezenţa deja modestă a trupelor americane în nord-estul Siriei a dat undă verde Ankarei. De la posibile noi valuri de refugiaţi, controlul lagărelor de detenţie ale luptătorilor Statului Islamic din Irak şi Levant (SIIL), capturaţi de forţele kurde, până la schimbări demografice, un conflict susţinut între Turcia şi kurzii din Siria va avea implicaţii greu de cuantificat pentru stabilitatea şi securitatea într-o regiune deja volatilă. Şi nu numai... Refugiaţii şi SIIL constituie ameninţări şi pentru securitatea ţărilor UE!

Sursă foto: Mediafax

„Izvorul Păcii” naşte... război!

Lansarea operaţiunii „Izvorul Păcii”/ „Peace Spring” a fost anunţată în cursul zilei de miercuri (09 octombrie) de preşedintele Turciei, Recep Tayyip Erdoğan, care a precizat că obiectivul Ankarei este „de a preveni crearea unui coridor terorist la graniţa de sud şi instaurarea păcii în zonă”.

La câteva ore după ce Ankara a declanşat o puternică pregătire de foc cu lovituri de artilerie şi aeriene (care ar fi atins peste 180 de „poziţii teroriste”, potrivit părţii turce), miercuri seara forţele turceşti au lansat ofensiva terestră în nord-estul Siriei, în teritoriile deţinute de kurzi. Un comunicat al Ministerului turc al Apărării, emis seara târziu, a confirmat că forţele terestre au trecut graniţa turco-siriană, la est de râul Eufrat, având alături luptători din forţele rebele siriene aliate (Armata Siriană Liberă / ASL, susţinută de Ankara). Aproximativ 14.000 de rebeli sirieni aparţinând ASL ar fi fost redislocaţi din nord-vestul Siriei pentru a sprijini ofensiva forţelor turce.

Între timp, expuse în urma retragerii trupelor americane din zonă, FDS (Forţele Democrate Siriene, majoritar kurde) au apelat miercuri la SUA şi aliaţii lor pentru instituirea unei „no-fly zone” (zonă de interdicţie aeriană) pentru a se proteja de atacurile aeriene turceşti. Fără succes însă... Mai multe poziţii militare ale FDS şi localităţi au fost lovite de raidurile aeriene turceşti, câteva zeci de civili fiind răniţi. Luptătorii kurzi susţin că au angajat forţele turceşti şi au respins o primă încercare de avans a acestora. În schimb, populaţia din zonă a început să se refugieze spre sud.

În seara zilei de joi, ministrul turc de externe, Mevlüt Çavuşoğlu, a precizat că operaţiunea nu va depăşi 30 de km în adâncimea teritoriului sirian, suficient pentru a crea o zonă sigură. Oficialul turc a adăugat că, în primele zile ale ofensivei, au fost ucişi 174 de „terorişti”.

Operaţiunea militară a Ankarei a declanşat un semnal de alarmă în rândul actorilor regionali şi internaţionali, iar agenţiile umanitare au avertizat că „Izvorul Păcii” ar putea provoca o nouă criză umanitară şi o dislocare suplimentară a populaţiei din zonă.

Reacţii internaţionale...

Comunitatea internaţională a reacţionat prompt la intervenţia militară turcă. Mesajele transmise de ONU, prin intermediul mai multor înalţi oficiali, au făcut apel la Turcia să manifeste „reţinere maximă” şi să „protejeze civilii”, fiind subliniat faptul că orice operaţiune militară trebuie să respecte pe deplin Carta ONU şi dreptul internaţional umanitar.

Din partea UE s-a solicitat oprirea acţiunilor militare, precizându-se că blocul comunitar nu este de acord cu metoda de creare a unei „zone-sigure” şi că această acţiune unilaterală a Turciei ameninţă succesul eforturilor concertate ale diverselor naţiuni implicate în lupta împotriva SIIL. Acţiunile Ankarei riscă să provoace  instabilitate prelungită în nord-estul Siriei şi evadarea luptătorilor SIIL capturaţi de kurzi, oferind teren fertil renaşterii organizaţiei teroriste.

NATO a solicitat Turciei să acţioneze cu „reţinere“, fiecare măsură luată în nordul Siriei să fie proporţională şi limitată, recunoscând în acelaşi timp că Ankara are „probleme de securitate legitime“.

Preşedintele american, Donald Trump, a precizat că lansarea ofensivei turceşti este „o idee proastă”, care nu a fost susţinută de SUA, şi a solicitat Ankarei să protejeze minorităţile religioase şi să se asigure că nu va provoca o criză umanitară.

Preşedintele rus, Vladimir Putin, l-a îndemnat pe omologul turc să judece cu atenţie situaţia, pentru a nu dăuna eforturilor generale de soluţionare a crizei siriene.

Poziţiile ţărilor din regiune (Siria, Egipt, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Iran, Irak) au constat în condamnarea acţiunilor Turciei şi solicitarea stopării acestora pe motiv de violare a suveranităţii Siriei, de periclitare a vieţii civililor şi a stabilităţii regiunii, de risc al producerii unei noi catastrofe umanitare şi al creării condiţiilor pentru renaşterea SIIL.

În fapt, cu excepţia UE şi a ţărilor din regiune, nu au fost emise mesaje foarte dure de condamnare a operaţiunii turce, ci mai degrabă îndemnuri la reţinere, acţiuni proporţionale, protejarea civililor, în unele cazuri recunoscându-se chiar legitimitatea iniţiativei Ankarei.

Dar... de ce acum?

În pofida „independenţei în luarea deciziilor”, demonstrată de preşedintele turc atât în plan intern, cât şi extern, este puţin probabil ca Erdoğan să se fi aventurat într-o astfel de operaţiune fără a avea un minim de asigurări de ne-intervenţie din partea Rusiei şi SUA.

Problema kurdă şi cea a refugiaţilor au constituit probabil argumente viabile în negocierea unui minim acord tacit, care să permită Ankarei să acţioneze militar în interiorul unor limite.

În acest context, ar trebui să ne reamintitm reuniunea liderilor rus, turc şi iranian din 16-17 septembrie de la Ankara. După multe luni de cvasi-neînţelegeri între Erdoğan, respectiv Putin şi Hassan Rouhani, cei trei ajung la un consens privind formarea unui comitet format din membri desemnaţi de guvern, opoziţie şi societatea civilă, care să redacteze o nouă constituţie siriană ca prim pas în soluţionarea politică a conflictului sirian. Dar acesta nu a fost singurul subiect...

Discuţiile au avut în vedere şi situaţia din Idlib (unde interesele iraniano-siriene diferă de cele turce), însă rezultatele nu au fost făcute publice. În discursul său de la conferinţa de presă organizată după reuniune, preşedintele Erdoğan a subliniat că în cadrul summitului au fost luate decizii importante care vor sprijini perspectivele unei soluţii politice în Siria… şi acestea vor deveni evidente „în următoarele zile”.

Subliniind că este inacceptabilă sprijinirea organizaţiilor teroriste sub pretextul  luptei împotriva SIIL, preşedintele Erdoğan a marcat : „Cea mai mare ameninţare pentru viitorul Siriei sunt PKK (Partidul Muncitorilor din Kurdistan) şi YPG (Unităţile de Apărare a Poporului, forţele militare kurde, considerate o extensie a PKK). […] În cadrul summitului tripartit am reiterat că nu voi accepta o formaţiune teroristă la graniţa Turciei”. De asemenea, liderul turc a reiterat că obiectivul Turciei este să stabilească un coridor al păcii în nordul Siriei, la est de fluviul Eufrat, care ar împiedica dezintegrarea ţării şi ar permite crearea unui adăpost pentru refugiaţi.

Să fi fost momentul unui schimb turco-rus în sensul cedării în Idlib în favoarea Rusiei şi Iranului pentru libertate de acţiune în teritoriile controlate de kurzi?

Pe de altă parte, duminică seara (06 octombrie), Administraţia Trump a dat publicităţii o declaraţie care semnalează o schimbare majoră a politicii Statelor Unite în Siria. Washingtonul şi-a exprimat intenţia de a se da deoparte pe măsură ce Turcia se pregătea pentru o operaţiune militară în nordul Siriei, lucru cu care Ankara ameninţa încă de anul trecut. Decizia a fost luată după o conversaţie între preşedintele Trump şi omologul turc, împotriva consilierii primite din partea oficialilor Departamentului Apărării şi Departamentului de Stat. O zi mai târziu, Trump a avertizat că Turcia nu trebuie să-şi deplaseze forţele peste limitele convenite în Siria, fără a explica ce înseamnă exact acestea.

Decizia şocantă a retragerii trupelor SUA din Siria a fost luată de Trump încă din decembrie anul trecut, însă a fost pusă în practică abia acum. Destul de dificil de intuit motivul...

Cert este că principalele condiţii au fost îndeplinite... Erdoğan şi-a asigurat acordul tacit al Moscovei şi SUA şi a lansat operaţiunea... Planurile erau de mult făcute şi trupele pregătite!

Iar reacţia sa la mesajele de condamnare din partea UE a fost extrem de dură:  „O, Uniune Europeană, retractează! O mai spun o dată, dacă încercaţi să ne prezentaţi operaţiunea ca pe o invazie, vom deschide porţile şi vă vom trimite 3,6 milioane de refugiaţi”, a subliniat preşedintele turc într-un discurs, la Ankara.

Câteva coordonate ale operaţiunii

Nu se poate spune că intervenţia militară ar fi una surprinzătoare, dat fiind că un astfel de scenariu este de ceva timp luat în considerare în ecuaţia evoluţiei situaţiei în regiune. Nu este nici prima de acest fel. Anul trecut, Turcia a lansat o operaţiune transfrontalieră asemănătoare („Ramura de măslin”) în districtul Afrin (nord-vestul Siriei), pentru a curăţa zona de „terorişti”.

Totuşi, majoritatea prognozelor se refereau la o acţiune limitată teritorial şi temporal. Dimensiunea temporală este greu de apreciat în acest moment. Poate de la una-două săptămâni până la două-trei luni pentru faza activă, dar acest lucru depinde de resursele angajate, riposta primită, dimensiunea zonei sigure etc.

Însă, din punct de vedere teritorial, operaţiunea lansată de Turcia în nord-estul Siriei s-a extins cu mult peste ceea ce se vehicula iniţial: în primele ore, atacurile aeriene turceşti peste graniţă au acoperit zona de la Kobane (în vest) până la Qamishli (în est) cu o lungime de aprox. 300 km şi o adâncime de aprox. 50 km. Bineînţeles, nu este obligatoriu ca acţiunile terestre să acopere aceeaşi zonă...

Potrivit unor rapoarte din teren, provenite de la surse kurde şi preluate de mass-media, ofensiva terestră s-a concentrat pe zona centrală a frontierei, între oraşele siriene Tal Abyad şi Ras al-Ayn (aprox. 100 km). De remarcat că aceste două oraşe au o populaţie majoritar arabă, ceea ce denotă intenţia Ankarei  de a profita de relaţiile de prietenie pe care le-a arătat faţă de refugiaţi (majoritatea arabi sunniţi). Mai mult, la nord de frontieră există localităţi turce la mică distanţă, deci probabil între populaţiile corespondente s-au format de-a lungul anilor legături diverse.

Sprijinindu-şi flancurile pe aceste două localităţi, trupele turce vor profita de terenul deschis pentru a înainta pe adâncimea planificată (probabil aprox. 40 de km). Această zonă este puţin populată, iar majoritatea locuitorilor existenţi sunt arabi. Odată controlată, această zonă ar rupe continuitatea teritoriilor kurde şi ar asigura spaţiu pentru relocarea refugiaţilor.

În timp ce forţele turce au la dispoziţie resurse importante, efectivele FDS sunt de aprox. 40.000 de luptători, cu alte câteva zeci de mii de persoane în servicii paralele kurde de securitate. Aceştia au fost descrişi de militarii americani cu care au colaborat ca luptători tenace, cu un nivel de pregătire militară suficient pentru a acţiona ca infanterişti. Dar... sunt deficitari în dotarea cu armament greu pentru lupta împotriva tancurilor (unele unităţi au totuşi rachete anti-tanc) sau avioanelor. În operaţiunile împotriva SIIL, luptătorii kurzi s-au bazat pe sprijinul aerian al Coaliţiei anti-SIIL.

Deşi beneficiază de experienţa luptelor cu SIIL, fără armament greu şi în teren deschis, luptătorilor kurzi le va fi dificil să reziste înaintării turce.

Care sunt motivele intervenţiei militare...

Turcia a avut trei posibile căi de acţiune ca răspuns la războiul civil din Siria: implicare diplomatică, izolare sau intervenţie militară.

Trei probleme principale au făcut ca Ankara să aleagă varianta ”hard” a proiectării influenţei în Siria. Primul a fost fluxul masiv de refugiaţi în Turcia, al doilea – creşterea influenţei forţelor kurde, care au acţionat pentru a stabili zone autonome în zona de frontieră, stabilind relaţii strânse cu SUA, iar al treilea – apariţia zonelor de influenţă ruseşti şi iraniene în Siria.

Niciuna dintre aceste probleme nu a fost rezolvată: refugiaţii sirieni au rămas pe teritoriul turc, iar luptele din Idlib generează noi valuri de refugiaţi. Turcia şi SUA au avut discuţii cu privire la stabilirea unei zone sigure în nordul Siriei, dar nu s-a ajuns la o înţelegere. Rusia şi Iranul au continuat să-şi consolideze zonele de influenţă, iar problema kurdă, obiectiv determinant al politicii externe a Turciei, a persistat.

În fapt, Erdoğan urmăreşte să îndepărteze FDS, majoritar kurde, din regiunea de frontieră. FDS a fost / este (?) principalul aliat al Statelor Unite în lupta împotriva SIIL, dar membrii săi sunt consideraţi „terorişti” de către Ankara, fiind acuzaţi de legături cu PKK.

Preşedintele turc doreşte, de asemenea, să creeze o aşa-numită „zonă sigură” pe o adâncime de aproximativ 30-40 km în teritoriul sirian, în care să fie relocaţi o parte din cei aproape patru milioane de refugiaţi (din care 3,6 milioane sirieni) care trăiesc în prezent în Turcia.

Într-un articol MAS anterior au fost prezentate opţiunile Ankarei în această conjunctură: o înţelegere cu Assad, un acord cu forţele kurde sau focalizarea abordării, cu zone sigure şi mişcări tactice de contracarare a kurzilor în nordul Siriei. Dacă primele două erau puţin probabile, cea de-a treia ar fi putut funcţiona dacă SUA ar fi convenit asupra unui plan pentru o zonă sigură care să ţină kurzii sirieni departe de teritoriile turceşti, oferindu-le siguranţă în acelaşi timp.

Dar se pare că nu s-a ajuns la o înţelegere... sau, poate, „Izvorul Păcii” este tocmai rezultatul unor înţelegeri?

Cert este că o acţiune unilaterală în nordul Siriei a devenit singura opţiune a preşedintelui Erdoğan... iar retragerea forţelor, cea a preşedintelui Trump.