04 octombrie 2019

Orientul Mijlociu: petrolul, dronele şi ... Iranul!

Claudiu Nebunu

Dincolo de efectele imediate ale atacurilor cu drone asupra instalaţiilor petroliere saudite, implicaţiile generate de acestea pe termen mediu / lung par să schimbe regulile în regiunea Orientului Mijlociu. Iranul forţează „liniile roşii” la limita declanşării unui conflict deschis, îşi consolidează influenţa şi se îndepărtează de ideea negocierilor. Arabia Saudită este în impas, atât acţiunea, cât şi inacţiunea prezentând riscuri în actuala conjunctură. SUA par a fi pierdut tempo-ul „presiunii maxime”, lăsându-şi aliaţii din zonă să îşi elaboreze singuri strategia de răspuns faţă de extinderea influenţei iraniene. Dronele au devenit un instrument de încredere în arsenalul actorilor non-statali care doresc să se angajeze în atacuri asimetrice împotriva unui adversar mai puternic. Transferul tacit de cunoştinţe şi asistenţa externă către aceştia sub formă de instruire oferită de statele sponsor sunt multiplicatori de forţă care le permit acestora să inoveze tactic, crescând totodată capacitatea de a lansa atacuri sofisticate...

Sursă foto: Mediafax

Despre ceea ce se cunoaşte...

La jumătatea lunii trecute (sâmbătă, 14 septembrie), rebelii Houthi din Yemen au revendicat noi atacuri cu drone asupra a două instalaţii de extragere şi prelucrare a petrolului (Hijra Khurais, respectiv Abqaiq) aparţinând gigantului saudit Aramco (prescurtare de la Arabian American Oil Company). Atacurile au provocat incendii la instalaţii, producţia fiind parţial întreruptă, cu efectul reducerii exportului de petrol cu 5,7 milioane de barili/zi, circa 50% din volumul zilnic al producţiei saudite.

Oficiali ai Administraţiei Trump au menţionat că în atacuri nu ar fi fost folosite numai drone, sugerând că ar fi fost implicate şi rachete de croazieră şi că Iranul este principalul instigator al loviturilor, scenariu negat cu vehemenţă de Teheran. În pofida revendicărilor formulate de rebelii Houthi din Yemen, oficialii americani au susţinut că loviturile din 14 septembrie 2019 asupra infrastructurii petroliere saudite au fost probabil orchestrate de Iran. Chiar dacă dronele / rachetele de croazieră nu au fost lansate de pe teritoriul iranian, loviturile au fost aproape sigur iniţiate de o facţiune susţinută de Iran şi, prin urmare, reflectă intenţia Iranului.

Acţiunile de acest gen reprezintă o ameninţare sporită pentru interesele regionale şi globale ale SUA, cele de la mijlocul lunii septembrie determinând, cel puţin temporar, reducerea semnificativă a producţiei de petrol din Arabia Saudită şi creşterea preţurilor mondiale ale petrolului cu peste 10%. Deşi SUA, datorită dezvoltării producţiei interne, sunt mult mai puţin afectate de aprovizionarea cu petrol din Golful Persic decât în ​​urmă cu un deceniu, aliaţii Washingtonului din Europa şi Asia rămân foarte dependenţi de aceste livrări şi sunt vulnerabili la orice perturbări.

Despre ceea ce ar putea fi dedus...

Dincolo de toate, precizia loviturilor a fost foarte mare, ceea ce indică faptul că posibilităţile Iranului de a produce armament care poate fi ghidat cu exactitate sunt neaşteptat de avansate. Această capacitate demonstrează că Teheranul este capabil să-şi proiecteze influenţa în toată regiunea, prin proxi, şi să atingă interesele regionale ale SUA şi ale aliaţilor Washingtonului.

Ezitările Arabiei Saudite de a da vina imediat pe Teheran arată gradul în care Iranul a depăşit Riadul în războiul prin proxi, în măsura în care regatul saudit este acum „încadrat” de elemente pro-iraniene la sud şi la nord. Unele dintre aceste elemente, în special miliţiile Shia irakiene, au fost susţinute cu succes de Iran de-a lungul mai multor ani, chiar din centrele puterii din ţările în care acţionează. Iar Iranul a furnizat acestor aliaţi armament din ce în ce mai sofisticat, incluzând rachete cu rază scurtă de acţiune şi drone înarmate...

A fost, de asemenea, dezvăluită vulnerabilitatea infrastructurii critice regionale la astfel de atacuri. Sistemele de protecţie anti-aeriană saudite nu au reuşit să oprească dronele / rachetele, care au evoluat la altitudine mică.

Atacurile asupra instalaţiilor petroliere saudite contrazic direct declaraţiile reprezentanţilor Administraţiei Trump potrivit cărora politica de „presiune maximă” asupra Iranului, prin sancţiuni economice, ar reuşi să determine schimbarea abordării iraniene, eventual chiar printr-o implozie a regimului de la Teheran. Washingtonul a plecat de la prezumţia că Iranul şi aliaţii săi cheie, în special Hezbollah-ul libanez, se vor confrunta cu dificultăţi financiare. Cu toate acestea, după cum au demonstrat atacurile asupra infrastructurii saudite, nici Iranul, nici vreunul dintre aliaţii săi regionali nu şi-au redus operaţiunile din cauza unor dificultăţi financiare sau de altă natură. 

Sancţiunile nu au împiedicat Iranul să sprijine regimul preşedintelui Bashar Al Assad din Siria pentru a recăpăta controlul asupra a aproape tot teritoriul pierdut în urma rebeliunii armate. Sancţiunile au afectat economic Iranul, dar nu au condus la îndeplinirea obiectivului cheie declarat, de schimbare a comportamentului regional al Teheranului.

Pe de altă parte, după precedentul acţiunilor împotriva petrolierelor care tranzitau Golful, după doborârea dronei militare americane, aceste ultime acţiuni au ridicat din nou problema recurgerii la represalii militare, fie unilateral, de către SUA, fie conjugate cu eforturi similare ale Arabiei Saudite şi ale altor parteneri.

Preşedintele Donald Trump a părut iniţial că este susţinătorul unor acţiuni de represalii ale SUA, însă, ulterior, a revenit la sintagmele politice mai vechi despre necesitatea unui nou acord nuclear care să rezolve disputele mai largi între Washington şi Teheran. Mai mult, Trump nu a exclus categoric o posibilă întâlnire cu preşedintele iranian, Hassan Rouhani, iniţial în marja reuniunii Adunării Generale a ONU de luna trecută, de la New York.

Preşedintele american a afirmat că Statele Unite nu doresc un război cu Iranul. Aparent, aceleaşi considerente care l-au determinat pe Trump, în iulie a.c., să autorizeze, dar apoi să anuleze acţiuni de represalii asupra Iranului, au fost luate în calcul şi în actuala criză.

Iranul şi-a demonstrat capacitatea de a extinde acţiunile conflictuale şi de a provoca daune intereselor SUA / aliaţilor. Rămâne o întrebare deschisă dacă Administraţia Trump este dispusă să relaxeze sancţiunile la adresa Iranului în efortul de a negocia un nou acord nuclear sau o altă înţelegere care să evite războiul.

Despre implicaţiile pe termen mediu / lung...

Dincolo de efectele tehnice şi imediate ale atacurilor cu drone / rachete de croazieră (precizie, coordonare, afectarea semnificativă a producţiei de petrol saudite cu reverberaţii pe piaţa mondială), ar fi de notat câteva implicaţii pe termen mai îndepărtat ale acestora:

·         depăşirea „liniilor roşii”. Atacurile recente asupra infrastructurii petroliere saudite depăşesc impactul acţiunilor anterioare, semnalând probabil că iranienii au sentimentul că sunt pregătiţi să intensifice tensiunile, rămânând încrezători că pot controla dinamica escaladării. Folosirea grupărilor proxy pentru a ataca inamicii regimului face parte din strategia obişnuită a Iranului, dar ritmul operaţional crescut al atacurilor Houthi asupra Arabiei Saudite pare a fi o escaladare a războiului din umbră dintre Teheran şi Riad. Campania actuală ar putea urmări creşterea mizei pentru saudiţi şi obligarea conducerii regatului să-şi schimbe abordarea în Yemen.

Deşi prinţul coroanei saudite, Mohammed bin Salman (MBS), şi-a promovat o imagine de reformator şi salvator al viitorului regatului, conducerea sa a fost asociată cel mai mult cu un conflict militar dezastruos în Yemen şi cu incapacitatea de a stopa extinderea influenţei iraniene în Orientul Mijlociu. Atacurile cu drone / rachete asupra instalaţiilor petroliere demonstrează că „liniile roşii” din regiune s-au modificat, iar Iranul se simte acum încurajat să acţioneze. Totuşi, chiar dacă Teheranul trece la ofensivă, liderii iranieni au fost atenţi să evite acţiunile care ar putea provoca o reacţie cinetică semnificativă atât din partea puterilor regionale, cât şi a celor globale / Statele Unite.

Acesta este un scenariu posibil şi în alte părţi ale Golfului, în logica unei strategii iraniene de a forţa tensiunile până la limita degenerării într-un conflict deschis... dar fără a atinge această limită;

·         îndepărtarea perspectivei unei abordări diplomatice. Atacurile fără precedent asupra infrastructurii petroliere saudite critice din Abqaiq şi Khurais au venit la doar câteva zile după demisia consilierului pe probleme de securitate naţională, John Bolton, cel care deschisese o fereastră de oportunitate pentru reluarea relaţiilor diplomatice SUA-Iran. Deschiderea a fost semnificativă, având în vedere poziţionarea intransingentă anterioară a lui Bolton faţă de problema iraniană.

Atacurile împotriva Aramco, ne-urmate de represalii, au determinat autorităţile de la Teheran să respingă cu fermitate orice demers diplomatic. Într-un discurs susţinut pe 17 septembrie, liderul suprem iranian, ayatollahul Khamenei, a respins ideea cu totul, considerând  că o posibilă întâlnire sau discuţii Rouhani-Trump „la orice nivel” - bilateral sau multilateral - ar putea transmite o impresie de slăbiciune şi supunere la campania de „maximă presiune” a SUA. Să constituie oare atacurile o iniţiativă a lui Khamenei (acuzat de unele voci că ar fi aprobat executarea acestora) pentru a preîntâmpina eventuale discuţii între cele două părţi?

Dificil de răspuns, având în vedere riscurile, însă aversiunea lui Khamenei faţă de orice formă de negocieri sugerează că fereastra diplomaţiei va rămâne probabil închisă atât timp cât Administraţia Trump va continua campania de sancţiuni economice şi ameninţări cu acţiuni militare.

Pe de altă parte, chiar dacă vor avea loc discuţii diplomatice între oficialii iranieni şi americani, cel mai bun rezultat la care s-ar putea ajunge ar fi de-escaladarea temporară a tensiunilor pentru a evita un conflict militar. Deşi o realizare remarcabilă în circumstanţele actuale, aceasta nu ar îndeplini cele „12 solicitări” formulate de  secretarul de stat american, Mike Pompeo, incluzând oprirea completă a programelor iraniene de îmbogăţire a uraniului şi dezvoltare a rachetelor balistice, precum şi a sprijinului pentru aliaţii regionali non-statali (Hezbollahul libanez, rebelii Houthi din Yemen, miliţiile shia din Irak, Hamasul palestinian sau Jihadul Islamic din Gaza).

Mai mult, nici viitoarele alegeri prezidenţiale din 2020 în Statele Unite nu ajută. Posibilitatea, chiar dacă încă îndepărtată, ca Trump să nu reuşească să-şi adjudece un al doilea mandat şi să ofere şansa unui concurent democrat care ar fi mai conciliator să câştige alegerile, face ca ideea negocierilor în acest moment să fie destul de ne-atractivă pentru conducerea iraniană. Ce mai contează un an de aşteptare?

·         impasul Arabiei Saudite ...sau, mai degrabă, al prinţului moştenitor. Este îndoielnic că noile sancţiuni ale preşedintelui american împotriva Băncii Centrale a Iranului, împreună cu angajamentul de a creşte (modest!) dislocarea de trupe în regiunea Golfului vor descuraja Iranul să atace din nou Arabia Saudită. La urma urmei, strategia iranienilor de a face faţă „războiului economic” impus de Washington este de spori nivelul violenţelor în regiune şi, mai exact, asupra partenerilor vulnerabili ai SUA.

Nu ar trebui să fie o surpriză dacă Teheranul va răspunde acestor noi sancţiuni prin bombardarea unui palat saudit sau a sediului unui minister din Riad, şi mai probabil ca răspuns la o acţiune militară. Se pare că Iranul tinde să adopte strategia Coreii de Nord care, cel puţin în relaţia cu SUA, pare să funcţioneze. Şi Arabia Saudită joacă rolul Coreii de Sud, vulnerabilă în orice moment la atacurile iraniene.

Opţiunile Arabiei Saudite sunt limitate. Pe lângă capacitatea militară nu îndeajuns de puternică, în pofida unui buget militar generos, o acţiune militară directă împotriva Iranului presupune o serie de provocări şi riscuri. Regatul pur şi simplu nu îşi poate permite un război deschis cu Iranul pentru că:

- are nevoie de bani pentru a finanţa programul Saudi Vision 2030, pe care se bazează credibilitatea internă a MBS;

- presiunile locale ale unui astfel de război, inclusiv pentru conducerea naţională şi conducerea militară, ar fi prea mari pentru un tânăr lider care este blocat într-o intervenţie eşuată în Yemen şi care se confruntă cu oprobriul internaţional din cauza acuzaţiilor de implicare în uciderea jurnalistului saudit Jamal Khashoggi;

- un război cu Iranul, care, în mod inevitabil, ar avea conotaţii religioase, sunnito-şiite, ar activa clerul saudit radical, pe care MBS a încercat din greu să îl izoleze în procesul de consolidare a puterii sale;

- armata saudită nu este pregătită pentru campanii pe termen lung. Poate executa o lovitură punctuală datorită echipamentelor avansate achiziţionate din SUA (de exemplu, o escadrilă a avioanelor F-15SA Strike Eagle ar putea decola de la baza aeriană Prince Sultan şi ar putea atinge o ţintă de mare valoare în sud-vestul Iranului), dar nu poate susţine o confruntare de durată.

Pe de altă parte, şi inacţiunea presupune costuri: percepţia slăbiciunii de către publicul intern, în special în faţa unui inamic istoric, ar putea invita membri ai casei regale şi clerici nemulţumiţi să conteste conducerea MBS.

Dar dacă MBS începe un război cu Iranul fără a fi necesar să îl finalizeze? Un scenariu ipotetic, de coşmar, care ar arunca regiunea în flăcări, ar risca vieţi americane şi ar determina o importantă creştere a preţului petrolului. Îşi vor mai permite SUA să rămână spectator?

·         alegerea ţintelor atacurilor şi a momentului. Acţiunile iraniene au venit în momentul în care guvernul Arabiei Saudite analiza posibilitatea demarării unei operaţiuni de cotare publică iniţială a Aramco, în cadrul unei strategii de privatizare a gigantului petrolier saudit. Aramco este cea mai mare companie petrolieră din lume cu rezerve de ţiţei de aproximativ 265 miliarde de barili, respectiv 15% din depozitele mondiale de petrol. Dacă se va organiza o cotare publică iniţială, analiştii estimează că Aramco ar putea deveni cea mai mare companie listată din lume cu o valoare de peste 1.000 de miliarde de dolari, potrivit The Economist. Vânzarea de acţiuni Aramco ar putea acoperi o parte din deficitul bugetar pe care îl înregistrează în prezent Arabia Saudită din cauza scăderii preţului petrolului.

Deşi, iniţial, potenţialii investitori acceptau chiar o valoare spre 2.000 de miliarde de dolari, încrederea acestora a început să se erodeze, iar valoarea estimată să scadă după atacurile iraniene. Natura instalaţiilor petroliere - mari, staţionare şi inflamabile - face, în orice caz, ca apărarea lor să devină o provocare imensă. La fel şi dispersia lor în spaţiile vaste, dar nelocuite, ale Arabiei Saudite şi nevoia de a monitoriza mii de kilometri de graniţe poroase cu Yemen, Oman, Emiratele Arabe Unite, Qatar, Kuweit, Irak şi Iordania.

În ultimele luni, SUA au acuzat Iranul că a sabotat tancurile petroliere care tranzitau Strâmtoarea Hormuz, în timp ce rebelii Houthi au executat atacuri cu drone asupra staţiilor de pompare pentru conducta Arabiei Saudite, în mai, şi asupra câmpului petrolier Shaybah, în august. Până când tensiunile SUA-Iran nu vor scădea, riscul unor atacuri similare e probabil să rămână;

·         războiul dronelor. Dronele au devenit un instrument de încredere şi util în arsenalul actorilor non-statali care doresc să se angajeze în atacuri asimetrice împotriva unui adversar mai puternic. Numai în ultimii doi ani, dronele au fost îmbunătăţite semnificativ în ceea ce priveşte durata zborului, uşurinţa de utilizare şi potenţialul de a fi adaptate pentru a lansa o încărcătură explozivă asupra unei ţinte. Este de aşteptat ca aceste evoluţii tehnologice să se accelereze, iar anticipările privind utilizarea dronelor de către actori non-statali să devină o caracteristică a oricărei campanii de război neconvenţional.

Atât Hezbollahul, cât şi rebelii Houthi, primesc instrucţiuni de la membrii corpului de elită al Iranului, Gărzile Revoluţionare Islamice. Transferul tacit de cunoştinţe şi asistenţa militară externă sub formă de instruire oferită de statele sponsor sunt multiplicatori de forţă care vor permite Hezbollahului şi Houthi să inoveze tactic, sporind totodată capacitatea lor de a lansa atacuri sofisticate.

Şi dronele nu sunt folosite pur şi simplu izolat, ci ca parte a unui set integrat de capacităţi de luptă pe care le folosesc actorii non-statali. Pe măsură ce continuă să valorifice şi să utilizeze tehnologiile emergente, unele grupuri ar putea dezvolta în curând capacitatea de a lansa roiuri masive de drone, operate în mod autonom şi programate pentru a ataca o serie de ţinte vulnerabile pe câmpul de luptă.

Ce demonstrează atacurile din 14 septembrie? Pe măsură ce tehnologia dronelor ca arme avansează şi devine mai uşor accesibilă pentru actorii non-statali, ameninţările asupra infrastructurii critice cresc în mod accelerat. Facilităţi precum porturile, centralele nucleare, rafinăriile, conductele şi alte elemente de infrastructură critică se află acum în vizorul actorilor non-statali. În acelaşi timp, statele sunt din ce în ce mai interesate în dezvoltarea sau achiziţionarea unei tehnologii eficiente anti-dronă...

Va înlocui scenariul unui atac masiv cu drone pe cel de coşmar, al ultimilor zeci de ani, al unui atac cu rachete?  Nu este exclus...