Orientul Mijlociu – Pace pentru bani sau bani pentru pace?

Prolog

Sub coordonarea lui Jared Kushner, consilierul preşedintelui american, Donald Trump, şi, totodată, ginerele acestuia, Administraţia de la Washington încearcă să impună un acord de pace între israelieni şi palestinieni. Trump a insistat constant pentru promovarea planului de pace între palestinieni şi israelieni sub sintagma „târgul secolului”. Dar oficialii palestinieni au reproşat Washingtonului că noul plan este vădit părtinitor părţii israeliene, fiind conceput fără consultarea palestinienilor.

Echipa desemnată de Trump pentru a se ocupa de această problemă, în frunte cu ginerele său, Kushner, şi reprezentantul SUA pentru regiune, Greenblatt, pare să se concentreze, cel puţin în faza iniţială, pe potenţialele beneficii economice ale planului (caracteristic modului de gândire antreprenorial al lui Trump), fără să ţină prea mult cont de scepticismul exprimat de mai mulţi experţi în problemele regiunii privind reuşita unei astfel de abordări „comerciale” acolo unde eforturi diplomatice de zeci de ani nu au reuşit.

Propunerea, atât cât se ştie despre ea din detaliile dezvăluite, pare să fie primită cu rezervă, dacă nu cu ostilitate, de principalii actori implicaţi... Puţinele state arabe participante la Conferinţa de la Manama, care se dorea a fi platforma de lansare a planului, au avut îndoieli chiar în privinţa unui succes modest care să conducă la o iniţiativă serioasă şi de durată pentru instaurarea păcii.

Mai mult, planul propus plasează aliaţii SUA în regiune, precum Iordania, într-o poziţie incomodă, între varianta susţinerii abordării americane şi saudite şi reacţia internă faţă de un sprijin al Amman-ului pentru ceea ce pare a fi un „târg dezavantajos” pentru palestinieni.

Oficiali israelieni au declarat despre o parte principală a planului american că este „irelevantă”, în timp ce Iordania şi Egiptul şi-au exprimat din nou susţinerea pentru o soluţie politică la conflictul israeliano-palestinian, ignorând latura economică, pe care Washingtonul doreşte să pună accentul. 

Kushner a irosit un capital politic semnificativ în încercarea de a promova interesele americane în Orientul Mijlociu. Cât timp componenta militară americană este în retragere, care este susţinerea demersului diplomatic?

Pentru oricine urmăreşte de aproape ce se întâmplă în regiune, conferinţa „Pace pentru prosperitate” pare să fi fost doar o pierdere de timp... Cele două părţi implicate în conflict, palestinienii şi israelienii, au manifestat puţin interes pentru această iniţiativă.

Pe de altă parte, este puţin probabil în acest moment ca o iniţiativă a SUA să fie considerată o abordare echidistantă a problematicii, nu numai din cauza relaţiilor apropiate ale Administraţiei Trump cu premierul israelian, Benjamin Netanyahu, dar şi prin prisma deciziei Washingtonului de mutare a Ambasadei SUA de la Tel Aviv la Ierusalim.

Conferinţa de la Manama – a fost sau nu a fost... un pas înainte ?

Marele plan pentru Orientul Mijlociu, la care Jared Kushner lucrează încă din primul an al Administraţiei Trump, şi-a dezvăluit o parte din aspectele economice la Conferinţa „Pace pentru prosperitate” (25-26 iunie) care a avut loc în Bahrain, la finalul săptămânii trecute. Media internaţionale consideră că planul, care ar trebui să aducă pacea între israelieni şi palestinieni, „s-a născut mort” şi este „imoral”.

Iordania şi Egiptul - singurele două ţări arabe care au semnat un acord de pace cu Israelul - au trimis la Manama doar funcţionari, iar Ammanul a apreciat că această conferinţă nu se poate substitui unui acord de pace politic în toată regula. Sultanatul Oman - care a boicotat conferinţa - şi-a anunţat, în aceeaşi perioadă cu conferinţa, intenţia de a deschide o ambasadă în teritoriile palestiniene.

Nici reprezentanţii palestinieni şi nici cei israelieni nu au participat la conferinţă. Casa Albă numeşte acest plan „Pace şi prosperitate, o nouă viziune pentru poporul palestinian şi pentru Orientul Mijlociu Extins” şi precizează că „SUA urmăresc să dea posibilitatea poporului palestinian să construiască o societate prosperă şi vibrantă”.

Conferinţa de la Manama s-a focusat pe partea economică, în detrimentul abordării diferendurilor politice, într-o încercare de promovare a eforturilor de pace ale Administraţiei Trump – abordare oarecum aşteptată, dată fiind orientarea preşedintelui american spre factorul economic.

Propunerea economică prevede investiţii de aproximativ 50 miliarde de dolari, direcţionate în principal spre turism şi proiecte de infrastructură în Teritoriile Palestiniene, Egipt, Iordania şi Liban. În plus, au fost discuţii privind construirea unui coridor de tranzit care să unească West Bank şi Fâşia Gaza, iniţiativă care va întâmpina probabil o opoziţie politică semnificativă în Israel.

Planul economic de 50 de miliarde de dolari propune proiecte masive de infrastructură şi crearea de locuri de muncă pentru palestinieni. Nu menţionează nimic despre aspiraţiile politice ale Palestinei. De asemenea, planul nu abordează chestiunea centrală a conflictului: revendicarea oraşului sfânt Ierusalim de către ambele popoare. Aceste probleme nu au  fost puse în discuţie la conferinţa din Bahrain.

Media internaţionale compară planul american pentru pacea israeliano-palestiniană cu Planul Marshall pentru Europa, de după al Doilea Război Mondial. Atunci, SUA au oferit 12 miliarde de dolari (echivalentul a 100 de miliarde de dolari la nivelul anului 2018) care au ajutat la refacerea economiilor vest-europene. Acum, Jared Kushner a arătat că vor fi puse la dispoziţia palestinienilor şi ţărilor arabe vecine nu mai puţin de 50 de miliarde de dolari, bani veniţi din investiţii publice şi private.

Potrivit lui Kushner, acest plan ar trebui să însemne „oportunitatea secolului” pentru palestinieni. „Râd când văd că (liderii palestinieni, n.a.) atacă acest plan spunând că este târgul secolului. Va fi oportunitatea secolului, dacă vor avea curajul să urmeze acest plan”, a spus Kushner.

Mahmoud Abbas, preşedintele Autorităţii Naţionale Palestiniene, a respins  planul Casei Albe. „Nu ar trebui ca situaţia economică să fie discutată înaintea celei politice. Câtă vreme nu există o soluţie politică, nu vom aborda nicio soluţie  economică”, a precizat Abbas.

„Dacă va fi implementat, acest plan le va permite palestinienilor să construiască societatea pe care au visat-o de generaţii. Această viziune poate fi atinsă cu sprijinul comunităţii internaţionale. Însă, în cele din urmă, puterea de a aplica acest plan este în mâinile poporului palestinian. Palestinienii pot obţine prosperitatea doar prin pace”, se arată pe site-ul Casei Albe, transferând responsabilitatea aprobării sau nu a planului în curtea palestiniană.

Atât presa americană, cât şi cea arabă şi cea israeliană,  au criticat însă planul pentru Orientul Mijlociu. „Planul s-a născut mort”, pentru că „nici responsabilii palestinieni şi nici Israelul nu au venit la summitul din Bahrain”, a scris The Washington Post. Potrivit experţilor, planul stă bine la capitolul „finanţare şi creativitate”, însă păcătuieşte prin „refuzul de a aborda problema politică a controlului teritorial şi a suveranităţii palestiniene”.

De fapt, Jared Kushner însuşi a apreciat că pacea „nu va fi posibilă fără o soluţie politică justă şi durabilă care să garanteze securitatea Israelului şi respectarea demnităţii poporului palestinian”. Însă, a precizat el, „astăzi nu este momentul problemelor politice, vom reveni asupra lor”.

Reflecţii pe marginea unui eşec. Pentru cine?

Propunerea unei abordări economice pentru soluţionarea conflictului palestiniano-israelian nu reprezintă nimic nou şi, cu siguranţă, nu preşedintele Donald Trump şi consilierul şi ginerele său, Jared Kushner, a fost pionierii acesteia.

O abordare similară a avut, de multe ori în trecut, partea israeliană, reprezentată în cea mai mare măsură de Shimon Peres şi viziunea sa privind Noul Orient Mijlociu, precum şi de diferiţi mediatori internaţionali, inclusiv Cvartetul pentru Orientul Mijlociu, creat de ONU, SUA, UE şi Rusia după cea de-a doua Intifadă.

Indiferent de neajunsurile lor, Acordurile de la Oslo din 1993 au oferit o viziune politică pentru planul lui Peres - soluţia cu două state -, care a fost urmată de Protocolul de la Paris din 1994 care a stabilit reguli care reglementează relaţiile economice dintre palestinieni şi israelieni.

Inutil de menţionat că toate propunerile trecute au eşuat din simplul motiv al unui dezechilibru între economie şi politică. „Afacerea secolului” a lui Kushner le-a depăşit cu mult pe toate celelalte în această privinţă, prin decuplarea totală a politicii de soluţiile economice.

De la conferinţa de la Madrid din 1990, procesul de pace a fost construit pe principiul „pământ în schimbul păcii”, potrivit căruia care Israelul ar trebui să se retragă din teritoriile ocupate în 1967 în schimbul păcii şi al normalizării relaţiilor cu palestinienii şi arabii. Acesta a fost, de altfel, nucleul iniţiativei Pacea Arabă din 2002 propusă de Arabia Saudită.

Kushner a decis să înlocuiască acest principiu cu ideea de „pace pentru prosperitate”, care reduce efectiv conflictul la o problemă economică care poate fi rezolvată prin îmbunătăţirea nivelului de trai al palestinienilor.

Lipsa unei soluţii propuse pentru chestiuni politice majore, în special statalitatea palestiniană, statutul Ierusalimului şi dreptul la reîntoarcere al refugiaţilor palestinieni nu face decât ca propunerea sa să fie doar o încercare, deocamdată eşuată, de a-i „mitui” pe palestinieni să renunţe la autodeterminare.

O altă problemă majoră a planului lui Kushner este că sursa de finanţare pentru bugetul ambiţios de 50 de miliarde de dolari este încă neclară. Europa, în mod tradiţional un donator major, nu a participat la conferinţă. De asemenea, nici Rusia şi China. Arabia Saudită, care a manifestat cel mai mult entuziasm pentru iniţiativă, este preocupată mai mult de propriile probleme economice şi de războiul din Yemen, care a costat miliarde de dolari. Statele Unite, de unde a venit propunerea, cu siguranţă nu vor cheltui atât de mulţi bani, în special sub preşedintele Trump, care se mândreşte cu obţinerea concesiilor monetare de la alte ţări.

În ipoteza că banii vor putea fi asiguraţi, abordarea lui Kushner nu va stimula dezvoltarea economiei palestiniene. Propunerea menţionează Coreea de Sud, Singapore, Taiwan şi Japonia, dar ignoră faptul că acestea sunt state suverane care au autoritate deplină asupra resurselor lor naţionale. Pe de altă parte, Autoritatea Palestiniană nu are control asupra frontierelor, infrastructurii, porturilor şi aeroporturilor, pământului, apei şi a altor resurse.

Deşi planul economic al lui Kushner se concentrează pe dezvoltarea economică, are implicaţii politice grave pentru conflict. Abordarea lui Trump nu mai ia în considerare iniţiativa Păcii Arabe şi tratează Iordania, Libanul, Egiptul şi Israelul ca parteneri egali; statul israelian nu este menţionat ca parte a conflictului. În plus, detaliile complete privind planul de pace nu au fost revelate.

Planificarea temporală a conferinţei a fost, pe de altă parte, interesantă, suprapunându-se pe fundalul vizitelor secretarului de stat american, Mike Pompeo, la Riad (Arabia Saudită) şi Abu Dhabi (Emiratele Arabe Unite), în încercarea de asigurare a sprijinului în escaladarea tensiunilor cu Iranul.

Cel mai probabil, conferinţa a fost organizată cu mult timp înainte de vizita lui Pompeo... Deci suprapunerea a fost inversă! Drept urmare, vizitele secretarului de stat american nu pot fi interpretate, în contextul evoluţiei din regiune, decât ca un gest de sprijin împotriva Iranului, principalul rival al Riadului şi Abu Dhabi, la schimb cu susţinerea iniţiativei de pace a Washingtonului în Orientul Mijlociu...

Epilog provizoriu. Urmează etapa politică

Cu atâtea deficienţe, nu a fost deloc surprinzător faptul că reuniunea de la Manama nu a reuşit să lanseze un proces care să reunească părţile interesate de încetarea conflictului palestiniano-israelian sau care să pună bazele unei colaborări pe proiecte economice.

Angajamentul lui Kushner de 50 de miliarde de dolari nu a reuşit să inspire nici donatorii potenţiali, nici potenţialii beneficiari, cum ar fi Egiptul, Iordania şi Liban. Palestinienii au respins propunerile sale. Chiar şi foşti politicieni americani care şi-au petrecut cea mai mare parte a carierei lor concentrându-se asupra conflictului palestiniano-israelian nu au sprijinit planul, precum Dennis Ross, trimis special pentru procesul de pace din Orientul Mijlociu.

În ansamblu, pare destul de clar că „afacerea secolului” a lui Kushner are puţine şanse de a rezolva conflictul sau de a oferi o viziune pentru a avansa în această direcţie. Mai mult, a servit distragerii atenţiei de la un alt plan care urmăreşte consolidarea în continuare a ocupaţiei israeliene a Palestinei. Administraţia Trump a făcut deja câţiva paşi importanţi în această direcţie, inclusiv recunoaşterea anexării Ierusalimului la Israel şi a Înălţimilor Golan. Nu este exclus ca un pas următor să fie recunoaşterea de către SUA a anexării unor părţi ale Cisiordaniei, în care în prezent locuiesc peste 400.000 de colonişti israelieni ilegali.

Vor accepta populaţiile arabe o astfel de abordare a cauzei palestiniene? Greu de presupus... Încă din primele decenii ale secolului XX, Palestina a servit drept un punct de întâlnire şi o placă turnantă pentru lupta colectivă de eliberare de sub puterile colonialiste. Chiar dacă majoritatea ţărilor arabe şi-a dobândit independenţa la mijlocul veacului trecut, palestinienii au rămas în aceeaşi situaţie. „Tahrir falasteen”/ ”Eliberarea Palestinei” a devenit un element esenţial al identităţii şi aspiraţiilor popoarelor arabe moderne.