16 ianuarie 2020

Orientul Mijlociu după dispariţia lui Suleimani: urmări şi implicaţii

Claudiu Nebunu

Este un lucru aproape sigur în acest moment că spectrul unui război SUA-Iran a fost îndepărtat … cel puţin deocamdată... Dar, chiar dacă cele mai grave predicţii ale unui război nu s-au împlinit, impactul morţii generalului iranian, Qassem Suleimani, se va resimţi în anii următori... Iranul va urmări în continuare să dea lovituri suficient de grele pentru a-şi afirma puterea, în timp ce va evita o confruntare militară directă cu SUA. Preşedintele Trump a trasat o linie roşie clară cu privire la eventuale acţiuni asupra personalului şi intereselor Statelor Unite, dar eventualitatea unor lovituri asupra aliaţilor Washingtonului din regiune nu a atras o poziţie irevocabilă similară. Acest lucru se va adăuga doar la preocupările partenerilor regionali ai SUA...

Sursă foto: Mediafax

Vedere generală

În dimineaţa primei zile de vineri a noului an (03 ianuarie), generalul maior Qassem Soleimani, comandantul Forţei Quds (unitate de elită a Corpului Gărzilor Revoluţionare Islamice din Iran / CGRI care desfăşoară operaţiuni în afara graniţelor ţării) a fost ucis pe Aeroportul Internaţional Bagdad, într-un atac cu dronă ordonat de preşedintele american, Donald Trump. Qassem Soleimani a fost responsabil pentru multe dintre cele mai importante relaţii ale Iranului, inclusiv cu grupurile paramilitare din Irak, grupul militant libanez Hezbollah şi grupările palestiniene, precum Hamas şi Jihadul Islamic. Soleimani şi Forţa Quds au controlat practic proiecţia politicii iraniene în mai multe ţări din Orientul Mijlociu (OM).

Prin uciderea lui Soleimani, SUA au riscat o escaladare majoră a relaţiilor cu Iranul şi în toată regiunea, într-un moment în care angajamentul general al Washingtonului în OM este în scădere. Creşterea tensiunilor cu Iranul a slăbit şi mai mult poziţia generală a SUA. Atacul asupra lui Soleimani ar putea forţa o retragere a militarilor americani din Irak, împiedica lupta împotriva Statului Islamic din Irak şi Levant (SIIL)  şi consolida liniile de rezistenţă ale Teheranului. Drept urmare, influenţa adversarilor SUA, precum Iranul, este probabil să crească, în timp ce aliaţii din regiune vor merge, în funcţie de interese, pe propriile căi.

Pe de altă parte, moartea lui Soleimani a survenit într-un moment de vulnerabilitate a poziţiei Iranului în regiune. În ultimele luni au avut loc proteste populare în Iran, Irak şi Liban, cu sute de participanţi care şi-au pierdut viaţa în urma acţiunilor de represiune guvernamentale. Majoritatea solicitărilor protestatarilor s-au concentrat pe corupţie, calitatea slabă a serviciilor guvernamentale şi alte probleme privind nivelul de trai. Cu toate acestea, o temă puternică a protestelor din Irak şi Liban a fost resentimentul faţă de influenţa nejustificată a Iranului în aceste ţări şi în politicile lor interne.

Influenţa crescândă a Iranului în Irak, Siria şi Yemen a alarmat multe dintre puterile sunnite ale regiunii. Dar acum, povestea regională dominantă este uciderea lui Soleimani, răspunsul Iranului şi riscul unei escaladări mai puternice. Dacă, din punct de vedere simbolic, Iranul a răspuns atacului american şi riscul unei confruntări directe a trecut, acţiunile anti-americane nu sunt încă de neluat în seamă...

Atacurile americane din Irak, de luna trecută, împotriva grupului militant Kataib Hezbollah, susţinut de iranieni, au permis aliaţilor Iranului să înfăţişeze SUA ca agresor şi au schimbat discursul către tema „rezistenţei” împotriva imperialismului american, o deviere, în timp, utilă pentru Iran. Teheranul şi-a folosit aliaţii din Irak pentru a orchestra demonstraţii la Ambasada SUA din Bagdad, degenerate în violenţe (distrugerea unor elemente exterioare: camere de luat vederi, căi de acces, inscripţii cu graffitti). Violenţe suficiente pentru a transmite un mesaj de ameninţare către SUA, dar nu îndeajuns (în logica iraniană) pentru a provoca represalii militare americane. Liderii din Teheran au crezut probabil că utilizarea limitată a violenţei îl va conduce pe Trump, care în trecut a fost foarte prudent cu privire la o confruntare cu Iranul, la un pas înapoi - o judecată clar greşită, dovedită câteva zile mai târziu...

În atacul asupra lui Soleimani au fost ucişi, de asemenea, mai mulţi lideri ai grupărilor militante irakiene, inflamând şi mai mult situaţia. În urma acestor morţi, mănuşile au dispărut, permiţând Teheranului să schimbe discursul atât acasă, cât şi în Irak, pentru a răspunde la preocupările de răzbunare faţă de atacul SUA, în loc de cele generate de abuzurile proprii şi scăderea popularităţii regimului.

Mesaje contradictorii în toată regiunea

Diferendul dintre Qatar, pe de-o parte, şi Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite pe de altă parte, împarte în continuare aliaţii cheie ai SUA din Orientul Mijlociu, al căror sprijin ar fi vital într-o confruntare militară mai largă cu Teheranul. Aceştia nu sunt de acord, în primul rând, cu privire la sprijinirea sau nu a islamiştilor din numeroasele crize din Orientul Mijlociu, iar Trump a exacerbat mai degrabă diviziunile decât să încerce să calmeze temperamentele.

În Libia, aliaţii se află în tabere opuse ale războiului civil. Turcia a anunţat că va desfăşura trupe pentru a-şi susţine sprijinul militar în creştere pentru Guvernul Acordului Naţional (GAN) de la Tripoli, recunoscut de SUA şi ONU. Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite, alţi importanţi actori regionali, susţin o forţă rivală condusă de mareşalul Khalifa Haftar, care se opune islamiştilor. Care dintre taberele pretendente la putere este mai bună pentru Libia şi pentru scena politică fracturată din această ţară rămâne o întrebare deschisă, dar abordarea Administraţiei Trump nu a fost cea mai potrivită. SUA recunosc oficial GAN, însă Trump însuşi l-a lăudat pe Haftar, trimiţând un semnal confuz. În orice caz, un război proxy, care implică aliaţi importanţi ai SUA, creşte instabilitatea regională şi îi distrage pe aceştia de la problema iraniană sau alte ameninţări.

Drept urmare, aliaţii Washingtonului sunt îngrijoraţi, pe bună dreptate, întrucât preşedintele Trump nu a făcut niciun secret din dorinţa sa de a pune capăt prezenţei militare a SUA în Orientul Mijociu: „Ieşim. Lăsaţi pe altcineva să lupte pentru acest nisip îndelung pătat de sânge. Datoria armatei noastre nu este de a fi poliţia întregii lumi”. Chiar şi ţări precum Arabia Saudită şi Israel, care au fost critice cu fostul preşedinte, Barack Obama, şi au salutat victoria lui Trump, îşi reconsideră relaţiile cu SUA. Pentru aceştia, şi pentru alţi aliaţi americani, prezenţa SUA a fost un scut suplimentar de securitate. Cu toate acestea, decizia lui Trump de a nu răspunde atunci când dronele iraniene au atacat instalaţiile petrolifere din Arabia Saudită şi au întrerupt temporar jumătate din producţia de petrol a ţării a schimbat percepţia a ceea ce constituia o „linie roşie” tradiţională. Trump a transmis mesajul subliminal că ameninţările la adresa securităţii aliaţilor din regiune nu mai sunt importante pentru Washington.

Deloc surprinzător, alţi actori păşesc în golul creat de poziţia confuză a SUA. Rusia, în special, îşi intensifică rolul. După sprijinirea regimului Assad ca să rămână la putere şi să obţină victoria în războiul civil din Siria, ajutorul rus şi mercenarii au făcut ca forţele lui Haftar în Libia să fie mai puternice. Chiar şi aliaţii americani, precum Israelul, Arabia Saudită, curtează acum Moscova ca pe un important actor regional.

Cu toate acestea, Washingtonul nu este încă decis... declaraţii politice ambiţioase fără sprijin pe palierul angajamentului menţin o stare de confuzie... În conformitate cu politica iniţiată de Trump, SUA s-au retras din Planul comun de acţiune cuprinzător (JCPOA), acordul nuclear iranian pe care preşedintele american l-a descris drept „una dintre cele mai grave şi mai neprofitabile tranzacţii încheiată de SUA”. Ulterior, Washingtonul a început o campanie de „presiune maximă” împotriva Iranului şi, într-adevăr, sancţiunile crescute şi presiunea financiară au lovit puternic Teheranul. Iranul a anunţat acum că nu va mai respecta acordul nuclear, deşi s-a abţinut să spună că va face următorii paşi pentru producerea unei bombe.

Mai mult, încă nu este clar ce anume solicită Washingtonul de la Teheran, deoarece administraţia Trump nu a anunţat un set realist de obiective. Trump susţine că nu doreşte schimbarea regimului, dar administraţia sa nu a adoptat niciodată o poziţie serioasă de negociere care să-i detalieze obiectivele. După uciderea lui Soleimani, orice astfel de discuţii sunt excluse pe termen nedefinit. În mod similar, administraţia nu a reuşit să-şi adune aliaţii regionali în jurul unei strategii comune, lăsându-i în schimb să se descurce în Siria (şi acum, Libia) în lupte între ei. Ucigându-l pe Soleimani, Statele Unite au crescut mizele în mod dramatic, dar au făcut acest lucru într-un moment în care aliaţii sunt îngrijoraţi şi confuzi, iar obiectivele americane sunt neclare.

Viitorul pare sumbru, întrucât nici Iranul, nici Statele Unite nu fac paşi semnificativi înapoi. Iranul este de aşteptat să continue ripostele pentru moartea liderului său militar emblematic. Ameninţările lui Trump la adresa Iranului şi atacurile suplimentare asupra grupurilor militante pro-Iran din Irak, precum şi ameninţările cu sancţiuni împotriva Irakului dacă Bagdadul va solicita forţelor americane să plece, fac să pară că Washingtonul vrea să escaladeze situaţia. Iranul poate încerca să lovească bazele şi trupele sau facilităţile diplomatice americane. Numărul mare de avanposturi militare americane şi facilităţi oficiale oferă o mulţime de poziţii care ar putea fi vizate.

Trump a folosit forţa limitată în Orientul Mijlociu şi anterior, precum loviturile împotriva Siriei pentru utilizarea de arme chimice sau continuarea campaniei împotriva SIIL. Cu toate acestea, în ceea ce priveşte Iranul, consecinţele pot fi mult mai grave. Iranul este mult mai capabil să proiecteze violenţa în afara graniţelor decât Siria sau SIIL şi are mai multe instrumente pentru a riposta. În plus, Trump a acţionat cu sprijinul aliaţilor SUA în cazurile anterioare, în timp ce de data aceasta majoritatea aliaţilor ezită, considerând că Statele Unite au escaladat situaţia fără un motiv întemeiat.

Cine câştigă, cine pierde...

Iran - În pofida pierderii unei personalităţi militare atât de puternice, Iranul ar putea fi un beneficiar pe termen scurt al uciderii lui Soleimani. Moartea generalului şi procesiunile funerare masive care au urmat au permis Teheranului să îndepărteze atenţia publicului de la criza violentă cu care se confrunta guvernul în contextul protestelor privind creşterea preţurilor la benzină în noiembrie anul trecut. De asemenea, permite Iranului să-şi demonstreze capacitatea de a-şi reuni elitele într-un moment de criză.

Iranul a fost sub presiune economică din cauza sancţiunilor americane reînnoite în urma retragerii preşedintelui Trump din acordul nuclear cu Iranul, în 2018. Anul trecut, situaţia a escaladat după ce Iranul a doborât o dronă militară şi a sechestrat petrolierele maritime. De asemenea, a fost acuzat că a sponsorizat atacuri cu drone şi rachete, precum cel din septembrie asupra instalaţiilor petrolifere din Arabia Saudită.

Iranul a reacţionat deja simbolic (pentru mulţumirea populaţiei) la uciderea lui Soleimani printr-un atac cu rachete care a vizat trupele americane din Irak, având însă grijă să nu facă victime printre militarii americani. Ţara ar putea beneficia, dacă va renunţa la alte represalii, de simpatia publică şi elimina anxietatea faţă de ceea ce urmează. Dacă iranienii vor recurge la măsuri suplimentare, ţara nu va mai fi considerată câştigătoare.

În funcţie de unde şi de modul în care Iranul va încerca să răzbune şi mai mult moartea lui Soleimani, Teheranul, o putere militară mai mică, ar putea intra într-o  sprirală de acţiuni-reacţiuni militare dăunătoare cu SUA. Deja supus unor sancţiuni severe şi sub presiune pentru a respecta acordul nuclear, continuarea escaladării situaţiei ar putea izola şi mai mult Iranul.

SUA - Administraţia Trump a reuşit să depăşească o potenţială acţiune de răspuns militar de anvergură a Iranului, stimulând în acelaşi timp şansa preşedintelui Trump de a fi reales în noiembrie. Implicarea Ambasadei SUA în motivaţia Washingtonului de a acţiona împotriva lui Soleimani a readus în memorie episodul asaltului asupra misiunii diplomatice din Teheran şi, mai recent, asupra misiunii americane din Tripoli. Dacă prima paralelă are un puternic impact emoţional, a doua ţine mai mult de competiţia electorală: la Tripoli a fost ucis ambasadorul american, iar Obama / Hillary Clinton nu au făcut mai nimic, dar la Bagdad, unde evenimentele au fost mult mai puţin tragice, Trump a intervenit rapid şi decisiv!

De asemenea, atacul asupra lui Soleimani a trimis un mesaj de forţă şi solidaritate aliaţilor precum Israel şi Arabia Saudită. Însă, dacă Washingtonul va fi atras într-o logică a acţiunilor militare tip „dinte pentru dinte”, această evoluţie ar putea creşte preţurile petrolului, conduce la pierderea în continuare de vieţi americane şi ar provoca un alt război regional de lungă durată. Aceasta ar putea avea ramificaţii pentru multe alte naţiuni din Orientul Mijlociu şi nu numai.

Irak - Pe termen scurt, miliţiile şiite susţinute de Iran ar putea beneficia de criza actuală. În ultimele luni, guvernul irakian a fost ţinta a numeroase proteste la adresa influenţei Iranului în ţară, alături de nemulţumirile faţă de corupţie şi proasta guvernare.

Aceste miliţii (şi restul instituţiilor politice irakiene) folosesc moartea lui Soleimani pentru a recâştiga influenţa pierdută.

Angajamentul de a expulza trupele americane din Irak a fost mult timp un strigăt al acestor grupări, dar odată pus în practică un astfel de scenariu s-ar putea ca elementele remanente ale SIIL şi Al-Qaeda să exploateze vidul de securitate astfel apărut.

Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite - Aceste două ţări se află într-o poziţie mai sensibilă. Ambele au fost direct afectate de atacurile asupra transportului maritim de anul trecut în Strâmtoarea Hormuz şi de loviturile asupra instalaţiilor petrolifere din Arabia Saudită, în mare parte considerate a fi opera Iranului sau a forţelor sprijinite de Iran. Ca răspuns, Emiratele au încercat să-şi îmbunătăţească relaţia cu Teheranul, în timp ce Arabia Saudită a continuat să susţină politica de presiune maximă din partea Washingtonului.

De la uciderea lui Soleimani, ambele ţări au solicitat calm şi măsuri de de-escaladare, ministrul saudit al apărării călătorind la Washington pentru discuţii cu Administraţia Trump. Dar apropierea lor geografică de Iran şi istoricul tensiunilor îi face vulnerabili la eventuale atacuri iraniene.

Israel - Iranul şi Israelul sunt de mult timp în conflict din cauza intereselor lor în Orientul Mijlociu şi dorinţei Iranului de a elimina statul evreiesc. Din perspectiva Israelului, mai rămân multe ameninţări. Acestea includ sprijinul Iranului pentru adversarii Israelului, cum ar fi grupul militant libanez Hezbollah şi preşedintele sirian Bashar al-Assad.

Cu toate acestea, moartea lui Soleimani indică intenţia crescândă a SUA de a opri Iranul. În Israel, acest lucru este, probabil, văzut ca un pas pozitiv de care va beneficia în îndeplinirea intereselor sale de securitate împotriva Iranului şi a grupurilor pe care le susţine această ţară. „Israelul este alături de Statele Unite în lupta sa pentru pace, securitate şi autoapărare”, a declarat premierul ţării, Benjamin Netanyahu, după atac.

Protestele in Orientul Mijlociu - Ameninţarea continuă a unui conflict ar putea oferi guvernelor din regiune o scuză pentru a înăbuşi protestele în toată regiunea. În special, protestele recente din Irak, Liban şi Iran pentru probleme precum şomajul şi corupţia vor fi stopate folosind justificarea securităţii naţionale. Guvernele ar putea chiar să meargă un pas mai departe şi să folosească criza pentru a justifica represiunile asupra activiştilor politici şi pentru a pune frână oricărei încercare de reformă politică.

Europa - Deşi se străduieşte să susţină fragilul acord nuclear cu Iranul, Europa rămâne într-o poziţie incomodă, de mijloc, între SUA şi Iran. După cooperarea în lupta împotriva SIIL, mai multe ţări europene cu trupe dislocate în Irak sunt susceptibile de a fi atrase în focul încrucişat în cazul în care Iranul alege un răspuns militar.

Uciderea lui Soleimani ar trebui să amintească în cele din urmă că problemele de guvernanţă şi stabilitate regională care au stârnit protestele Primăverii Arabe în regiune, în urmă cu aproape un deceniu, rămân nerezolvate.

Dincolo de toate acestea, cert este că politica de diminuare a angajamentului Washingtonului în regiune a schimbat radical evoluţiile şi raporturile dintre actorii regionali. Conexiunile pe care statele din regiune le creează cu Rusia şi perturbările produse între aliaţii tradiţionali nu pot fi uşor remediate. Iar uciderea lui Soleimani a agitat din nou apele Golfului.. Cu presiunea publică de răzbunare, atacuri cu rachete iraniene asupra poziţiilor SUA în Irak şi considerente geopolitice urgente pe care Iranul trebuie să le abordeze, este greu de imaginat lansarea de negocieri cu SUA în anii următori!