Orientul Mijlociu: cutremur în Irak ... dar nu de pământ!

Irakienii se ridică împotriva guvernului...

Începând de săptămâna trecută, Irakul este scena unor proteste de amploare la adresa corupţiei, şomajului răspândit şi incapacităţii guvernului de a furniza servicii de bază. În primele zile ale lunii octombrie, mii de manifestanţi au ieşit în stradă în Bagdad şi în alte oraşe din ţară.

Tensiunile au crescut pe măsură ce guvernul irakian a intervenit în forţă pentru a încerca să restabilească ordinea. Multe dintre proteste au degenerat în violenţe. În Amarah, Najaf şi Nasiriyah, protestatarii au incendiat clădiri guvernamentale. Forţele de securitate au intervenit violent cu gaze lacrimogene şi gloanţe de cauciuc, iar, în unele cazuri, chiar cu muniţie de război. De asemenea, guvernul a blocat accesul la Internet, o tactică adoptată de regimurile din toată regiunea în încercarea de a obţine controlul asupra populaţiei.

Confruntările s-au soldat cu cel puţin 110 morţi şi peste 6.000 de răniţi.

Tabloul unei ţări greu încercate

Irakul continuă să se confrunte cu probleme grave. Bagdadul nu a reuşit să consolideze câştigurile militare după luptele dure cu luptătorii Statului Islamic din Irak şi Levant (SIIL) şi se confruntă acum cu provocarea dificilă de a reconstrui oraşe importante precum Mosul.

SIIL rămâne o ameninţare serioasă, manifestându-se ca o insurgenţă la nivel scăzut, chiar dacă este lipsită de teritoriu fizic. În zone din provincia Anbar şi în oraşe precum Kirkuk şi Hawija, SIIL îşi reconstruieşte reţelele, în paralel cu executarea de acţiuni de intimidare (chiar asasinare) a personalităţilor locale opozante. Locuitorii oraşelor distruse de câţiva ani de lupte se confruntă cu lipsa serviciilor de bază, dar cu speranţa că totuşi situaţia se va îmbunătăţi. Absenţa unor acţiuni ale justiţiei pentru pedepsirea numeroaselor crime împotriva umanităţii rămâne o rană deschisă în interiorul multor comunităţi locale.

În timp ce populaţia tânără se confruntă cu un şomaj masiv, economia nu reuşeşte să se dezvolte, fiind afectată de diverse interese personale sau de grup, interne sau străine. Corupţia se manifestă la toate nivelurile de guvernare şi pune în discuţie legitimitatea conducerii politice irakiene.

Infrastructura ţării este într-o stare precară, întrucât guvernului îi lipseşte atât finanţarea, cât şi voinţa politică de a implementa proiectele necesare pentru reconstruirea oraşelor şi satelor distruse de război. De asemenea, deficitul de apă rămâne o provocare serioasă în toată ţara.

Potrivit Băncii Mondiale, rata şomajului a fost de 7,9% anul trecut (dublă în rândul tinerilor), iar aproape 17% din populaţia activă este sub-angajată. Peste un milion de oameni sunt încă strămutaţi intern, în timp ce 6,7 milioane au nevoie de asistenţă umanitară. Condiţiile de viaţă sunt precare în multe zone afectate de conflict, cu servicii de bază insuficiente. Estimările pentru finanţarea reconstrucţiei pe termen scurt şi mediu sunt de 88 miliarde de dolari.

La numai un an de mandat, guvernul premierului Abdul Mahdi se confruntă cu o presiune intensă şi din exterior. Pe fondul escaladării tensiunilor dintre Washington şi Teheran, Bagdadul încearcă să păstreze o poziţie de echilibru între cei doi opozanţi.

Iranul păstrează o influenţă semnificativă în Irak şi miliţiile sprijinite de Teheran continuă să se consolideze. Deşi acestea au oferit un ajutor crucial în luptele împotriva SIIL, acum au devenit o problemă şi guvernul ar trebui să le limiteze puterea.

De asemenea, Irakul trebuie să menţină relaţii bune cu Washingtonul, care oferă un sprijin militar substanţial Bagdadului în ceea ce priveşte instruirea, echipamentele şi alte resurse critice legate de cooperarea în domeniul securităţii şi eforturile de consolidare a capacităţii militare.

Aşteptări şi neîmpliniri după stabilizarea situaţiei de securitate

În ultimii ani, irakienii s-au obişnuit cu apariţia periodică de focare de protest la adresa autorităţilor de la Bagdad. Stabilizarea situaţiei de securitate şi implementarea unui sistem electoral constituţional în locul regimurilor autoritare nu au reuşit să calmeze nemulţumirile publicului.

Deşi situaţia de securitate îmbunătăţită şi normalitatea care păreau că marchează viaţa de zi cu zi în anumite zone din Irak au fost cu siguranţă binevenite, ar fi fost absurd ca populaţia să-şi raporteze mereu aşteptările privind calitatea vieţii şi activitatea politică a reprezentanţilor aleşi democratic la coordonatele extreme ale războiului civil sau ale autoritarismului Ba’thist (deja de domeniul trecutului!).

De fapt, stabilizarea recentă a situaţiei de securitate a adus în prim plan eşecurile sistemice ale Irakului. Dacă înainte irakienii se simţeau blocaţi între ameninţările existenţiale (precum terorismul, criminalitatea, SIIL etc.) şi războiul civil, în prezent se simt prinşi într-un sistem politic şi economic care serveşte interesele oligarhiei partidului / coaliţiei de guvernământ şi le refuză reprezentarea, oportunitatea economică şi serviciile de bază.

Acesta este contextul care, la începutul acestei luni, a condus la izbucnirea de proteste în Bagdad şi în alte oraşe din Irak. Autorităţile au reacţionat excesiv şi au dezlănţuit o campanie extrem de dură de restabilire a ordinii, ceea ce a mărit probabilitatea escaladării violenţelor şi chiar degenerarea acestora în conflicte deschise.

Diferenţe faţă de demonstraţiile anterioare. Nu reforma sistemului, reconstruirea lui!

Protestele izbucnite săptămâna trecută par a fi mult mai spontane, mai descentralizate şi, mai ales, mult mai cuprinzătoare în respingerea ordinii politice decât în ​​anii precedenţi. Participanţii sunt membri ai unei generaţii tinere, neafiliaţi unor forţe politice sau civice, care au organizat manifestaţii în trecut. Chiar mai mult, o temă recurentă în sloganurile protestatarilor este respingerea acestor actori.

Acest val de proteste nu se focalizează pe formularea unor cerinţe specifice, ci reprezintă mai mult o descătuşare a nemulţumirii generale faţă de situaţia din ţară, faţă de calitatea scăzută a vieţii şi faţă de ignoranţa şi ne-implicarea celor aflaţi la conducerea ţării. Ceea ce doresc cei din stradă este mai degrabă o reconstruire din temelii a sistemului decât măsuri de reformă a căror viabilitate nu mai este crezută de nimeni.

Răspunsul autorităţilor irakiene a fost şocant, ceea ce nu a făcut decât să înrăutăţească situaţia. De fapt, acesta este motivul principal pentru care protestele au escaladat în revolte. Nu există nicio justificare pentru utilizarea muniţiei de război împotriva protestatarilor neînarmaţi.

Proteste de amploare şi violente au avut loc în întreaga lume în acest an, cu toate acestea Irakul iese în evidenţă prin numărul de victime. Intervenţia violentă a forţelor de ordine şi refuzul autorităţilor de a încerca deschiderea unui canal de dialog cu manifestanţii au potenţialul de a genera o revoltă generalizată a populaţiei.

În plus, această abordare scade probabilitatea ca protestatarii să formuleze cereri coerente şi acţionabile pe marginea cărora să se înceapă negocieri pentru a pune capăt crizei.

Sloganul iconic al Primăverii Arabe din 2011, „Poporul cere căderea regimului!”, pe care irakienii l-au scandat pe străzile din Bagdad, Basra şi din alte oraşe, este mai potrivit pentru protestele la adresa unui singur om sau a unei familii, decât la adresa unui sistem oligarhic cu linii de control şi interese opace.

Astăzi, scena politică din Irak este mai mult o reţea difuză de interese diverse (formale şi informale, irakiene şi străine) decât un regim. Paradoxal, acesta ar putea fi unul dintre cele mai puternice atribute care ar putea să-i asigure supravieţuirea. Numai un război civil major sau o intervenţie străină ar putea destructura o astfel de reţea.

Din cauza acestui sistem politic descentralizat şi opac şi în absenţa unor cereri de schimbare clare şi focalizate, este mai probabil un joc cu sumă zero al contestaţiilor decât găsirea de soluţii.

Nu poate fi exclus scenariul unei strategii eficiente de rezolvare a situaţiei prin schimbări structurale sau reforme, însă premisele nu sunt încurajatoare. Clasa politică irakiană nu mai are credibilitatea necesară convingerii populaţiei să sprijine iniţiativele de reformă.

Mai mult, există un alt impediment: lipsa unei opoziţii parlamentare formale semnificative. Din 2003, sistemul politic irakian a fost definit de principiul consensului între formaţiunile politice. Această formulă a fost considerată cea mai bună pentru Irak în timpul perioadei de tranziţie şi s-a bazat pe existenţa unor coaliţii sectare şi etnice largi (în practică, acest consens a fost asumat de marile partide politice şiite şi kurde, în timp ce sunniţii au fost cooptaţi parţial sau lăsaţi în afară). Dar această cutumă provizorie a estompat şi asumarea responsabilităţii. 

Coagularea unei forţe de opoziţie reală şi reprezentativă este abia la început. Acest lucru înseamnă că oricine ar prelua sarcina reformării în acest moment ar fi inevitabil complice sau împuternicit chiar de sistemul care are nevoie de reformă.

Ce urmează?...plus o întrebare

Ca şi în cazul altor ţări din regiune confruntate cu evenimente similare, există unele voci care susţin scenariul transformării acestor proteste într-o revoluţie. Cu toate acestea, nu este clar cum ar arata o revoluţie într-o ţară ca Irakul, unde centrele de putere politice şi militare sunt atât de difuze.

Cel mai periculos scenariu ar fi ca violenţele să escaladeze şi să persiste până la crearea unor scindări clare, situaţie în care Irakul ar intra pe traiectoria unui război civil internaţionalizat.

De asemenea, o lovitură de stat care să conducă la instalarea unui guvern de salvare naţională, ocolind oligarhia aflată la guvernare, ar conduce spre acelaşi deznodământ.

Dar acestea sunt doar scenarii posibile.

Evoluţia cea mai probabilă este menţinerea status quo-lui actual. O combinaţie de măsuri represive şi promisiuni ar putea conduce la o „oboseală” a protestanţilor. Chiar dacă guvernul ar fi forţat să demisioneze, sistemul se va reproduce într-un cabinet similar.

Clasa politică va fi nevoită să ia act de amploarea nemulţumirilor, dar nu va adopta un plan de reforme coerent şi acţionabil, cu excepţia unor concesii punctuale. Această tactică ar calma temporar situaţia până la următoarea criză şi astfel ciclul se va repeta.

Probabil că apariţia unei opoziţii parlamentare formale şi semnificative ar putea împinge status quo-ul spre schimbare: nu neapărat să răstoarne sistemul actual, dar cel puţin să stabilească un echilibru între satisfacerea intereselor şi introducerea reformei structurale.

De remarcat că demonstranţii nu fac apel la o retorică sectariană, deşi tensiunile de acest gen încă persistă. Deşi protestele au loc mai ales în Bagdad şi sudul ţării dominat de şiiţi, acestea au fost provocate de înrăutăţirea condiţiilor de viaţă. Nemulţumirea este îndreptată împotriva clasei politice, nu a unei comunităţi religioase.

Totuşi, dat fiind că scena protestelor este în principal dominată de şiiţi, să fi avut Iranul vreun „aport”?