Orientul Mijlociu: consecinţele eliminării generalului Suleimani, în Iran şi Irak

Ce s-a întâmplat?

În dimineaţa zilei de vineri (03 ianuarie), generalul maior Qassem Suleimani, comandantul Forţei Quds (forţe de elită a Corpului Gărzilor Revoluţionare Islamice din Iran / CGRI care desfăşoară operaţiuni în afara graniţelor ţării) a fost ucis pe Aeroportul Internaţional Bagdad într-un atac cu dronă ordonat de preşedintele american, Donald Trump. Alături de Suleimani se afla şi prietenul său, Abu Mahdi al-Muhandis, comandant al miliţiei şiite irakiene Kata’ib Hezbollah (a nu se confunda cu Hezbollahul libanez) şi numărul doi în Forţele de Mobilizare Populară (FMP), o organizaţie-umbrelă a miliţiilor şiite irakiene formată în 2014 pentru a opri „statul islamic” (SI), care cucerise vestul şi nordul Irakului, şi încorporată, începând cu 2016, în forţele armate aflate în subordinea guvernului irakian.

Această escaladare dramatică a avut loc la câteva zile după ce membri ai miliţiilor susţinute de Iran au atacat, în ultima zi a anului, Ambasada SUA la Bagdad, unele relatări în media sugerând că trupele irakiene însărcinate cu protejarea misiunii diplomatice nu şi-ar fi îndeplinit datoria până la capăt. Cu o săptămână mai devreme, pe 27 decembrie, miliţiile susţinute de Iran vizaseră o bază americană din Kirkuk, în nordul Irakului, rănind militari americani şi ucigând un antreprenor de aceeaşi naţionalitate, urmare a unor lovituri aeriene americane asupra unor baze militare proprii.

Moartea lui Suleimani survine într-o perioadă de tensiuni crescute între SUA şi Iran, cu Donald Trump intrat într-un alt an electoral, după decizii majore împotriva Iranului având ca scop izolarea economică şi politică a Teheranului.

Cine a fost Suleimani?

Cea mai importantă personalitate militară a Iranului, Qassem Suleimani a fost responsabil pentru realizarea majorităţii eforturilor militare şi diplomatice ale Teheranului în ultimul deceniu, de la sprijinirea regimului Bashar al-Assad în Siria, până la luptele împotriva „statului islamic” din Irak. Născut în 1957, Suleimani şi-a început cariera militară în timpul războiului dintre Iran şi Irak şi a devenit comandant al Forţei Quds în 1998. În această poziţie a coordonat eforturile Iranului de a ţine ocupate Statele Unite în Irak, prin atacuri împotriva forţelor acestora, în condiţiile în care Teheranul, inclus pe aşa-numita „Axă a răului”, se temea că, odată încercuit de americani (prezenţi şi în Afganistan), va deveni următoarea ţintă a unei intervenţii militare. Începând cu 2010, Suleimani a coordonat campania purtată de Forţa Quds şi Hezbollah în replică la valul de asasinate care au vizat oameni de ştiinţă iranieni implicaţi în programul nuclear; campania a inclus zeci de atacuri sau tentative de atacuri în Thailanda, India, Kenya, Nigeria şi chiar şi în Statele Unite.

Qassem Suleimani a fost şi unul dintre arhitecţii aşa-numitei „Semilune şiite iraniene” (sau „Axa de rezistentă”), sferă de influenţă pe care Teheranul şi-a proiectat-o prin aliaţi şi forţe proxy prin Irak şi Siria până la Marea Mediterană. În Liban, braţul armat al Iranului este Hezbollahul; în Siria, Teheranul este aliat cu Bashar al-Assad, iar în Irak influenţa iraniană este exercitată prin intermediul partidelor politice şiite şi, mai ales, prin cel al miliţiilor antrenate şi înarmate de Forţa Quds.

Sub supravegherea directă a liderului suprem iranian, ayatolahul Ali Khamenei, Suleimani a început să reconstruiască „frontierele imperiale” ale Iranului. Pentru a doua oară în istorie, Iranul a devenit o adevărată putere regională, întinzându-şi influenţa de la malurile Mediteranei până la Golful Persic. Suleimani a înţeles că perşii nu vor fi dispuşi să moară pe câmpurile de luptă îndepărtate de dragul arabilor, aşa că s-a concentrat pe recrutarea locală a acestora şi a afganilor ca forţă auxiliară. El s-a lăudat adesea că oricând poate să creeze o miliţie care să confrunte inamici ai Iranului. Şi aceste laude s-au confirmat în Irak şi Siria... În 2013, un profil al generalului iranian publicat de The New Yorker, intitulat „Shadow Commander”, l-a evidenţiat pe Suleimani ca o puternică figură de culise. El a fost principalul conducător al forţelor şiite în războiul civil din Siria şi a proiectat o politică de combatere a „statului islamic” în Irak, extinzând simultan influenţa Iranului în vacuumurile politice şi administrative rămase în urmă. Mai mult, utilizarea grupărilor proxy, deşi nu e o noutate, a fost dusă la un alt nivel şi a oferit Iranului un scut de imunitate, pentru a putea acţiona strategic fără a fi direct implicat.

Suleimani văzut de (unii!) iranieni şi irakieni...

Odată cu implementarea acestei arhitecturi de securitate care a determinat Iranul să sprijine guvernul lui Bashar al-Assad şi să dezvolte o abordare cuprinzătoare în jurul politicii irakiene, influenţa Teheranului a fost proiectată chiar în pragul uşii inamicilor, Arabia Saudită şi Israel. Din acel moment, Suleimani a lansat o campanie de relaţii publice... Vizitele sale în primele linii din Siria au fost documentate în fotografii şi videoclipuri şi au circulat pe larg pe reţelele de socializare, câştigând popularitate şi sprijin în Iran.

Treptat, a devenit o personalitate recunoscută în Iran. Chiar dacă forţele de securitate sunt nepopulare, Suleimani, personal, a avut un succes enorm, pentru că iranienii l-au văzut ca pe un patriot evlavios, o figură eroică care apăra ţara. În ultimii doi-trei ani, el şi-a cultivat această imagine mult mai deschis, publicând pe reţelele de socializare selfie-uri din Irak cu membrii miliţiilor şiite în timpul luptelor împotriva „statului islamic”. În Iran, a apărut, treptat, un curent de opinie că Suleimani ar putea deveni următorul preşedinte. Un alt lucru de adăugat aici este că nu numai iranienii l-au perceput astfel, ci chiar mulţi irakieni şiiţi. Şi, chiar dacă s-ar putea să nu le placă Republica Islamică, aceştia îl creditează separat pe Suleimani ca fiind instrumentul care a împiedicat Irakul să cadă sub controlul ”statului islamic”.

Iar susţinerea nu vine numai din partea şiiţilor irakieni. După preluarea Mosulului de terorişti, în 2014, în timp ce luptătorii organizaţiei teroriste se îndreptau spre Erbil, Suleimani a fost primul sosit cu trupe şi echipament militar în sprijinul trupelor Peshmerga în apărarea capitalei kurde. Şi nu sunt rare nici cazurile în care Forţele Militare Populare au colaborat tacit sau au fost sprijinite aerian sau cu artilerie de forţele americane în luptele împotriva ”statului islamic”.

De ce?... De ce acum?

Fără îndoială atacul a fost o surpriză pentru mulţi observatori ai evoluţiilor din Orientul Mijlociu şi printre primele întrebări legitime ar fi „De ce?” şi  „De ce acum?”. Dacă Suleimani era în vizorul forţelor americane, poate că acesta a fost cel mai bun moment, nimeni nu se aştepta la o astfel de acţiune, nici măcar echipa de securitate a lui Suleimani. Să fi fost amestecul în Irak, de care a fost acuzat Suleimani în ultimele două săptămâni, atât de profund încât să fi determinat acest atac din raţiuni de securitate?

O altă pistă ar putea fi situaţia lui Trump care ar dori să abată atenţia de la acuzarea sa în Congres şi, prin urmare, o criză militară (scurtă, periculoasă, dar victorioasă) ar putea fi cea mai uşoară cale nu numai pentru a realiza acest lucru, dar şi de a câştiga o anumită popularitate, în paradigma crizelor internaţionale care oferă liderilor un sprijin popular suplimentar. Sau premierul israelian, Benjamin Netanyahu, care se confruntă cu un proces de acuzaţii de corupţie primeşte o distragere utilă de la problemele sale legale înaintea votului parlamentar israelian din martie?

Pe de altă parte, din punct de vedere operaţional, atacul cu dronă a avut un real succes. Logic, obiectivul ţintă ar fi trebuit să fi fost Suleimani, dar alături de acesta au murit şi alţi lideri ai miliţiilor şiite aservite Iranului. Dar dacă Suleimani ar fi fost ucis din întâmplare, atacul fiind orientat către alte ţinte? Nu sunt rare erorile, mai ales când informaţiile şi timpul de reacţie sunt foarte limitate.

Moartea lui Suleimani – probleme pentru Teheran...

Din perspectiva strategiei externe şi de securitate iraniene, moartea lui Suleimani este un eşec dureros. În primul rând, dăunează reputaţiei Teheranului. Dacă forţele de securitate iraniene nu sunt în măsură să-l protejeze pe cel mai important oficial militar din ţară, cum i-ar putea proteja pe alţi militari / oficiali iranieni şi pe aliaţii Teheranului din regiune? Mulţi oficiali de rang înalt, din Liban până în Yemen, ar trebui să fie acum preocupaţi de faptul că pot deveni şi ei ţinte şi că americanii nu vor ezita să-i atace. Deşi autorităţile din Teheran au grijă să nu prezinte slăbiciuni, neprotejându-l pe Suleimani, nu au reuşit să transmită un astfel de mesaj.

Mai mult, de anul trecut, Iranul a încercat să demonstreze Statelor Unite că poate juca curajos şi că este gata să îşi asume riscuri. Atacurile împotriva tancurilor HYPERLINK "https://monitorulapararii.ro/sua-iran-incepe-razboiul-1-17187"petroliere din Golful Persic, precum şi asupra infrastructurii petrolifereHYPERLINK "https://monitorulapararii.ro/orientul-mijlociu-petrolul-dronele-si-iranul-1-23427" din Arabia Saudită, nu au fost urmate de nicio reacţie a SUA. Această reţinere a fost considerată de aliaţii regionali ai SUA drept o slăbiciune, semn că garanţiile de securitate ale Washingtonului nu mai sunt credibile. În acelaşi timp, Iranul a îndepărtat un risc de război. Situaţia tensionată de la începutul verii (21 iunie) după doborârea dronei americane de către iranieni a fost câştigată de Teheran (tot vineri, tot atac cu dronă ... coincidenţă?). Acum, însă, Washingtonul a folosit tactica Teheranului de a genera o criză gestionabilă şi a împins Iranul în colţ!

În plus, aparatul de securitate iranian trebuie să restabilească rapid un proces de luare a deciziilor. Deşi generalul Esmail Ghaani, succesorul lui Suleimani, este foarte experimentat (a fost adjunctul lui Suleimani din 1998), va avea nevoie de timp pentru a stabili legături personale strânse cu diverşi lideri, aşa cum a avut Suleimani. Mai mult, contrainformaţiile iraniene vor trebui să identifice o scurgere de informaţii din interior / printre aliaţi. Un atac de dronă nu ar fi posibil fără informaţii viabile. Cine l-a trădat pe Suleimani? Unul dintre ajutoarele sale? Sau poate cineva din Hezbollah? Sau poate, şi acest lucru nu poate fi exclus, irakienii i-au ajutat pe americani să scape de generalul iranian? Acestea sunt întrebări cruciale la care trebuie să răspundă conducerea securităţii iraniene. Cu siguranţă că descoperirea de răspunsuri va fi sugerată de mai multe concedieri sau poate chiar de „decese”.

Nici scena politică internă nu va scăpa de spectrul morţii lui Suleimani. Fără îndoială, acesta este un dezastru pentru reformişti şi preşedintele Hassan Rouhani. Programul său „Politica orientată către pace” este acum discreditat. O victorie decisivă pentru conservatorii anti-occidentali, mai asertivi şi mai orientaţi spre soluţiile militare, la alegerile parlamentare din februarie 2020, este acum şi mai probabilă. După moartea lui Suleimaini, chiar şi unii iranieni moderaţi vor vota cu conservatorii care cred că sunt o opţiune mai bună pentru momentele grele cu care se confruntă acum Iranul.

Pentru conservatori, moartea lui Suleimani reprezintă atât un blestem, cât şi o binecuvântare. Pe de o parte, au pierdut un pilon crucial al strategiei regionale a Iranului, „Axa de rezistenţă”, care rămâne o piatră de temelie a politicii externe şi de securitate a Teheranului. O astfel de pierdere nu poate fi înlocuită cu uşurinţă. Totuşi, aceasta ar putea fi şi o veste bună, nu numai pentru că un „martiriu” al lui Suleimani le va mări şansele de a avea un rezultat bun la alegerile parlamentare, ci şi pentru că o persoană foarte puternică şi populară a fost eliminată. Chiar şi în situaţia apartenenţei la cercul de aliaţi de încredere, o persoană prea influentă şi prea inteligentă poate fi considerată o ameninţare.

Dar, dincolo de aceste considerente, moartea unui erou naţional pentru mulţi (nu toţi!) iranieni adaugă un combustibil mult necesar strategiei de regrupare în jurul „pavilionului” din Teheran. Acest sacrificiu final va fi pus pe altarul obţinerii unei mobilizări publice în jurul regimului şi al deturnării atenţiei publicului de la problemele economice generate de mult urâtele State Unite ale  Americii.

Implicaţii în Irak...

Începând cu luna octombrie, Irakul s-a confruntat cu un val de proteste la adresa corupţiei, politicilor administrative greşite ale guvernului şi deteriorării condiţiilor de viaţă din sudul şi centrul ţării. Protestatarii au respins, de asemenea, imixtiunea şi sprijinul iranian pentru guvern. Irakul nu s-a confruntat niciodată cu o criză intra-şiită la această scară şi niciodată influenţa Iranului în Irak nu a fost atât de precară după războiul din 2003. FMP afiliate Teheranului au fost acuzate că au vizat protestatarii, care în cea mai mare parte sunt tot şiiţi. Consulatele iraniene din Najaf şi Karbala au fost incendiate, iar Adel Abdul Mahdi, premierul irakian pe care Iranul l-a susţinut, a trebuit să demisioneze urmare a violenţelor întreprinse de forţele de securitate împotriva protestatarilor.

Cu toate acestea, atacul american ar putea submina mişcarea de protest şi reuni forţele şiite. În timp ce irakienii ar fi putut să protesteze împotriva FMP, aceştia le vor lua probabil apărarea în faţa SUA care au atacat unul dintre propriii lor lideri care au condus lupta împotriva ”statului islamic”. Este posibil ca SUA să fi făcut din Al-Muhandis un martir şi să fi mutat furia manifestanţilor irakieni de la corupţie la încălcarea bruscă a suveranităţii naţionale!

Raspunsul Teheranului... şi nu numai!

În timp ce Administraţia Donald Trump saluta atacul, Iranul jura răzbunare, declanşând alarma cu privire la iminenţa unui alt război în regiune... Ce urmează?

Pe de o parte, Iranul nu poate declanşa un război deschis cu Statele Unite, în timp ce, pe de altă parte, trebuie să reacţioneze cumva pentru a-şi salva reputaţia de putere regională care se confruntă cu „aroganţa” americană. Iranul poate, desigur, să riposteze, dar în primul rând capacităţile sale sunt limitate. În al doilea rând, orice lovitură deschisă, în special în cazul în care vor fi ucişi militari americani, ar declanşa o reacţie violentă din partea Casei Albe.  Evident, un război deschis ar fi un dezastru pentru Trump, din moment ce doreşte să fie reales, dar, în acelaşi timp, nu va putea să nu reacţioneze. Deşi există multe posibilităţi, o problemă pentru Teheran este că nu poate fi sigur cum va reacţiona Trump şi care este cel mai plauzibil scenariu. Prin urmare, este probabil ca răspunsul Iranului să fie limitat şi, mai ales, simbolic.

Pe măsură ce zilele de doliu vor trece, loviturile sale de răzbunare vor fi probabil efectuate de forţele reprezentative. Are o gamă largă de răspunsuri tactice, inclusiv acţiuni de bombardament, răpire şi chiar de natură cibernetică. Aceasta ar putea implica operaţiuni în imediata vecinătate a Iranului, similare cu cele executate, în septembrie, împotriva unor instalaţii petrolifere din Arabia Saudită, sau întreruperea rutelor de transport de petrol în Golf. 

Pe de altă parte, Suleimani nu a fost doar un lider al CGRI şi o figură venerată şi extrem de puternică în politica şi societatea iraniană. El beneficiază şi de un cult al irakienilor. Sunt zeci de mii de membri ai FMP care au servit sub el. Mâine, de exemplu, ar putea avea loc o altă demonstraţie în faţa Ambasadei SUA din Bagdad. Dacă nu reacţionează, se vor teme că americanii vor vedea asta ca o victorie şi un semn de slăbiciune.

„Cadoul” lui Trump...

În plină politică de presiune totală, Trump a oferit atât Republicii Islamice, cât şi FMP posibilitatea de a muta solicitările mişcărilor de protest iraniene şi irakiene departe de ele, către SUA. Ceea ce Teheranul şi aliaţii săi au pierdut prin moartea a doi comandanţi militari va fi recuperat prin martiriul acestora, folosit ca sursă nouă de legitimitate în Irak şi nu numai.

Dar, dincolo de toate acestea, orice escaladare majoră a situaţiei, ca urmare a uciderii lui Suleimani, va avea repercusiuni la nivel mondial, fiind în joc preţul petrolului şi rutele majore de transport,  comerţul din Golful Persic, însoţite de preocupările economice şi de securitate regională şi globală.