Organismul Uniunii Europene a fost contaminat cu COVID-19

În acest context, o primă concluzie ar fi că cea mai dezvoltată şi sigură comunitate geopolitică din lume a fost luată prin surprindere de „atacul” inamicului invizibil COVID-19. Occidentul a fost aruncat în plin „război sanitar”, după cum l-a denumit preşedintele Franţei, Emmanuel Macron. Reacţia autorităţilor naţionale din spaţiul euroatlantic a fost relativ oportună, iar sistemele medicale au răspuns progresiv la urgenţă cu măsuri proporţionale cu amplitudinea valului de extindere a molimei. Informaţiile profesionale au circulat cu rapiditate între autorităţi, iar, ca o notă generală, mediile jurnalistice şi sociale s-au racordat onest la eforturile de limitare şi eliminare a pericolului.

Dacă la nivel naţional lucrurile decurg destul de bine, nu se poate spune la fel despre solidaritatea şi cooperarea operaţională europeană. Deciziile coercitive ale guvernelor pentru combaterea epidemiei şi latenţa răspunsurilor la apelurile de ajutor venite de la statele cele mai afectate au scos în evidenţă limitele sau insuficienţa construcţiei Europei unite. Graniţele s-au închis, avioanele au rămas la sol, guvernele au intrat în competiţie pentru acumularea de materiale şi echipamente medicale de pe o piaţă deja sufocată de dezastrul din China.

Grozăvia s-a produs la momentul declanşării crizei în Italia, atunci când nici măcar un stat membru nu a răspuns strigătului de ajutor al Romei. „O ruşinoasă fugă de responsabilitate”, titrează ediţia americană a prestigioasei reviste Foreign Policy, care pune Bruxellesul în faţa unei dileme foarte grele: „cum ar reacţiona statele membre UE dacă oricare dintre acestea ar fi expus unei crize şi mai mari?”.

Atunci când numărul cazurilor de infectare a început să crească îngrijorător, guvernul italian a solicitat activarea Mecanismului Uniunii de Protecţie Civilă prin intermediul Centrului de Coordonare a Răspunsului la Urgenţe. Comisia Europeană a înaintat capitalelor solicitarea pentru punerea la dispoziţia părţii italiene de echipamente de protecţie individuală, însă aceasta a rămas fără niciun răspuns, după cum a declarat Maurizio Massari, ambasadorul Italiei la UE. În mod total neaşteptat, Italia - stat fondator al Uniunii Europene - a rămas singură în faţa pericolului în interiorul „unei Europe care protejează”, cel puţin pe hârtie dacă ar fi să ne raportăm la documentele Bruxellesului.

Prin această lipsă de reacţie a fost ratat momentul unic de oportunitate în care comunitatea trebuia să dea dovadă de coeziune în faţa dezastrului. Au lipsit acele câteva măşti şi combinezoane de protecţie care ar fi oferit confirmarea simplă, dar absolut necesară, că în Europa nimeni nu rămâne singur în faţa răului. Un gest altruist de solidaritate de la care toţi ar fi avut de câştigat enorm. Nu numai la nivel politic, dar şi al speranţei, încrederii şi responsabilităţii, într-o perioadă în care presiunea asupra blocului comunitar este mai mare decât oricând în ultimele decenii.

Probabil că Roma a fost mai puţin surprinsă de absenţa solidarităţii europene decât ne-am putea aştepta, cel puţin la prima vedere. Italia deja trăsese propriile învăţăminte din lecţiile amare ale crizei refugiaţilor din 2015, atunci când peste un milion şi jumătate de migranţi au invadat frontiera sudică a Uniunii din dorinţa de a ajunge în nordul continentului. Nici după atâţia ani scurşi de la maximul crizei, unele state membre nu au acceptat schema de solidaritate propusă de Bruxelles pentru distribuirea presiunii valului migraţionist.

„Statele membre au percepţii diferite ale ameninţărilor. Italia consideră că pandemia coronavirusului reprezintă o ameninţare globală şi europeană care solicită un răspuns european, însă alte ţări nu privesc lucrurile la fel.” „Statele care nu sunt direct sau semnificativ afectate sunt mai puţin înclinate să sară în ajutor”, declara Massari pe un ton mai degrabă resemnat decât indignat. Şi parcă pentru a întări asemenea constatări, pe aeroportul din Roma au sosit în urmă cu o săptămână ajutoare din China, personal medical, medicamente şi zeci de tone de materiale şi echipamente medicale.

În „Darkest Hour” a Italiei, Europa s-a dovedit neputincioasă. Panica, egoismul şi izolaţionismul au surclasat solidaritatea şi coeziunea de care era nevoie mai mult ca niciodată. De aceea, criza coronavirusului reprezintă deja un test greu, pe care Uniunea Europeană va trebui să îl treacă cu succes. Nu este vorba numai despre capacitatea de răspuns la crize sanitare, dar şi despre modalitatea în care Europa este pregătită să acţioneze în acord cu principiile apărării comune pentru asigurarea securităţii oamenilor de pe întreg cuprinsul Uniunii în faţa unor ameninţări din ce în ce mai complexe şi versatile.

De data aceasta eşecul nu mai este o opţiune, aşa cum s-a întâmplat deja de prea multe ori în trecut. Eventuala gestionare insuficientă sau neechitabilă a crizei va produce efecte pe termen lung. Decontul nu va fi doar politic, dar şi economic şi social. Nu vor plăti doar instituţiile europene cu poliţe fără acoperire de credibilitate şi autoritate, dar şi întreg proiectul european expus riscului de a-şi pierde esenţa valorii sale în faţa cetăţenilor europeni.

De aceea, este momentul deciziilor curajoase şi responsabile, nu al expectanţei şi izolării. Deşi absolut necesare, deciziile economice nu sunt suficiente. Lecţiile învăţate din criza coronavirusului trebuie să producă efecte politice şi să ofere soluţiile mult aşteptate pentru reforma birocraţiei europene, inclusiv în planul securităţii, fie aceasta internă sau externă. Punerea în comun a resurselor de securitate se va dovedi din ce în ce mai importantă, iar viteza de reacţie în luarea deciziilor grele va face diferenţa între viaţă şi moarte. Deşi poate părea paradoxal, acesta este momentul în care desăvârşirea Uniunii Europene a securităţii şi apărării a intrat pe un drum ireversibil. Ratarea destinaţiei va face ca pagubele să devină irecuperabile.