Oportunitatea convergenţei religioase în securitatea Mării Negre

Religia şi-a pus în mod decisiv amprenta asupra întregii evoluţii a lumii. Abordarea geopolitică a lumii prin focalizarea pe fenomenul religios ne poate duce la răspunsuri pentru multe din întrebările actuale. Gândirea geopolitică a avut, în trecut, o puternică tendinţă de minimizare a factorului religios datorită excluderii religiei din viaţa publică şi a evoluţiei schimbătoare a geopoliticii în secolul trecut. Abordările istorice şi actuale ale conflictelor lumii au scos în evidenţă utilitatea unei înţelegeri a contextului religios în care acestea au loc.

Din cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre, religia a stat la baza numeroaselor evenimente care au marcat lumea: cruciadele, conflictele Orient - Occident, conflictele din Balcani şi Caucaz, toate fiind şi de sorginte religioasă. Chiar dacă par a se exclude reciproc, geopolitica a reuşit de-a lungul timpului să găsească cu ajutorul religiei explicaţii cu privire la apariţia conflictelor, încercând astfel să prevină începerea altora.

În aceeaşi măsură, o abordare religioasă a geopoliticii zonei extinse a Mării Negre ne duce la constatarea că aici este confluenţa a trei confesiuni majore. Întrebarea la care încercăm să răspundem este dacă acest fapt reprezintă oportunitatea găsirii unei soluţii de conciliere sau nu.

Dacă facem o analiză a securităţii acestei zone nu putem să nu ţinem cont de faptul că aici este un punct de întâlnire al Creştinismului prin cele două ramuri ale sale: catolicismul si ortodoxismul cu islamul, conform fig.1. Sunt puţine locuri în lume în care se poate observa această confluenţă la scară atât de mare.

Creştinismul este o religie monoteistă în care Dumnezeu este unic şi trinitar în acelaşi timp, existând Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Conform tradiţiei, fondatorul creştinismului este Iisus Hristos care este Fiul lui Dumnezeu. Creştinismul este, în prezent, cea mai răspândită şi mai numeroasă religie din lume, numărând peste 1,7 miliarde de credincioşi (cam 31% din populaţia Terrei).

Religia creştină este divizată în trei ramuri de bază: catolicismul (55% din numărul creştinilor), ortodoxismul (peste 200 de milioane de adepţi) şi protestantismul (peste 500 milioane de adepţi) împărţit la rândul său în trei categorii principale: luteranismul, anglicanismul şi calvinismul. La acestea se mai adaugă şi o serie de secte neoprotestante (baptişti, penticostali, adventişti etc.) şi ramuri eterodoxe (nestorieni, maroniţi, monofistiţi).

Ortodoxismul este religia de referinţă in Europa de Est. Numărul cel mai ridicat de creştini ortodocşi se regăseşte în zona României (81%), a Bulgariei (aproximativ 60%) şi a Rusiei (90% din etnicii ruşi se declară ortodocşi deşi numărul de practicanţi este mult mai mic).

Astăzi acest grup confesional există istoric sub forma de Biserici Ortodoxe naţionale, care împreună formează Biserica Ortodoxă. Astfel, putem vorbi de Biserica Ortodoxă din România, din Rusia, din Grecia, din Cipru. Unitatea Bisericilor Ortodoxe este dată de mărturisirea aceleiaşi credinţe, de săvârşirea aceloraşi acte liturgice, precum şi de respectarea aceloraşi canoane. Nu există un lider al acestei biserici aşa cum este cazul catolicismului.

Catolicismul este religia de referinţă în Europa Occidentală, datorită numărului de credincioşi  şi a impactului mediatic realizat şi cu sprijinul papalităţii. Rolul său este de păstrare a moştenirii trecute, dar şi de recunoaştere a valorilor contemporane.

Trebuie avut în vedere faptul că în secolul al XV-lea asistăm la un dublu eveniment istoric, care a marcat major devenirea ulterioară a Ortodoxiei. “În timp ce Constantinopolul era cucerit de turci în 1453, ruşii se apropiau de eliberarea de sub stăpânirea mongolo-tătară, începând o istorie ascendentă până la cutremurătoarele persecuţii religioase din secolul XX. Creştinismul ortodox aflat sub stăpânirea turcilor a dăinuit şi a trecut printr-o crudă istorie, marcată de distrugeri ale lăcaşurilor de cult, transformarea multor biserici în moschei, precum şi interzicerea oricărei mărturii a credinţei creştine. În secolele XV-XIX, vreme aşadar de o jumătate de mileniu, Ortodoxia greacă, cea sârbă şi cea bulgară au supravieţuit sub stăpânirea musulmană. Ţările Române şi Transilvania au rămas, de asemenea, leagăne ale Ortodoxiei, spaţii de refugiu pentru ierarhii ortodocşi din Orient.” (1)

„Războaiele de eliberare de sub turci din secolul al XIX-lea au condus la crearea Bisericilor Ortodoxe autocefale din Balcani, ieşite aşadar de sub jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol: Biserica Ortodoxă Sârbă, Biserica Ortodoxă Română, Biserica Ortodoxă Bulgară, Biserica Ortodoxă a Greciei. Pe lângă aceste Biserici şi pe lângă vechile patriarhii apostolice de Constantinopol, de Alexandria, de Antiohia şi de Ierusalim, în secolul XX au fost întemeiate şi recunoscute şi alte Biserici Ortodoxe.” (1)

„Existenţa acestor Biserici autocefale în contexte istorice şi politice diferite a contribuit la imposibilitatea unei comunicări eficiente şi depline de-a lungul ultimelor decenii. Persecuţiile exercitate de sistemele comuniste din Europa de Răsărit au condus la un adevărat martiriu în sânul Bisericilor Ortodoxe din Rusia, România, Bulgaria, Albania, Polonia, Cehia şi Slovacia, care a cunoscut accente diferite în funcţie de agresivitatea regimurilor politice naţionale. Biserica Ortodoxă Rusă a fost distrusă aproape în totalitate în prima jumătate a secolului XX, reînviind după 1990, la fel ca toate celelalte Biserici Ortodoxe persecutate. Toate aceste tulburări confesionale s-au petrecut în zona extinsă a Marii Negre. (1)

Islamismul reprezintă una dintre cele patru mari confesiuni ale lumii contemporane alături de creştinism, hinduism şi budism.  „Ca număr de adepţi, islamul se clasează pe locul doi în lume după creştinism (1,08 miliarde, 18% din totalul populaţiei planetei). Religia islamică are două ramuri de bază, divizate la rândul lor în mai multe curente, sunnismul (15% din totalul populaţiei musulmane) şi şiismul (sau islamul iranian, răspândit în Iran, Irak, Azerbaidjan şi Yemen.” (2)

Din punct de vedere a doctrinei, ca religie, islamismul are „tendinţe universaliste şi a manifestat o toleranţă pentru alte religii, chiar şi atunci când erau practicate de minorităţi care locuiau în ţări musulmane. Pe plan istoric, a avut imperiile sale, dar nimic care să poată rivaliza cu imperiile coloniale ale Angliei şi Franţei. Şi totuşi, islamismul reprezintă o lume în care religia musulmană şi statul islamic sunt create împreună şi inseparabile.”(3)

Aria mare de răspândire şi numărul mare de adepţi, rolul pe care îl are în cadrul vieţii politice, sociale şi culturale a ţărilor musulmane  fac din factorul islamic unul din elementele importante ale climatului geopolitic actual.

Zona Mării Negre se află în mijlocul unor focare de conflictualitate, în special în zonele de întâlnire ale marilor confesiuni. Cea mai îndelungată istorie o are lupta dintre creştinism şi islam, care a atins apogeul în Evul Mediu prin adevărate războaie continentale (de exemplu cruciadele, sprijinite de toţi monarhii europeni). Dincolo de aceste conflicte, chiar în interiorul lumii creştine, apartenenţa la un anumit rit poate conduce la tensiuni de mare intensitate. 

În prezent, cele mai violente conflicte apar în zonele de contact a creştinismului cu islamul: în Balcani (conflictul sârbo-bosniac), în Caucaz (conflictul osetino-inguş, ruso-cecen, armeano-azer), în Orientul Apropiat (conflictul greco-turc în Cipru), în Filipine (mişcarea separatistă musulmană împotriva majorităţii catolice), în Indonezia (mişcarea separatistă a Timorului catolic împotriva majorităţii musulmane), în Sudan (mişcarea separatistă a miliţiilor creştine din sud împotriva majorităţii musulmane).

Biserica Ortodoxă Rusă, la fel ca orice biserică autocefală, are în mod exclusiv jurisdicţie teritoriala, iar teritoriul său canonic se extinde dincolo de graniţele statului rus. Autorităţile ruse doresc să consolideze poziţia Patriarhiei Moscovei în comunitatea creştină din întreaga lume în general şi în statele post-sovietice, în special. Pentru a face acest lucru, trebuie să coopereze cu autorităţile din statele vecine Rusiei. Eforturile sale, totuşi, au dus la unele diferenţe de opinie, atât în ​​cadrul Bisericii Ortodoxe, cât şi între Ortodoxie şi Biserica Catolică, în special în Ucraina.

Regiunea Mării Negre este una dintre cele mai complicate zone în ceea ce priveşte relaţiile dintre diferitele biserici ortodoxe. Aceasta este  o regiune în care Biserica Ortodoxă Rusă se confruntă cu problema supremaţiei. Interesele diferitelor biserici se ciocnesc în special în Ucraina şi Republica Moldova. Biserica Ortodoxă Rusă acţionează în zonă cu sprijinul politic al Kremlinului pentru a-şi proteja statutul de Biserică Ortodoxă Universală.

Rolul factorilor religioşi este în creştere în Rusia şi alte state post-sovietice. În Rusia, Patriarhul Kiril este un apropiat al preşedintelui Putin, participând direct la elaborarea politicii interne şi externe a Rusiei. Experienţa istorică a dovedit faptul că acest gen de participare este toxic în evoluţia politică a statelor.

Este posibil ca religia să devină în mod artificial o chestiune centrală a disputei (fie de către stat, fie de către un alt actor). Atunci ea devine o potenţială ameninţare pentru ordinea internă şi internaţională. Când organizaţiile guvernamentale şi religioase sunt combinate cu slăbiciunile instituţiilor societăţilor civile, există un risc ridicat ca fundamentalismul religios şi / sau autoritarismul să se dezvolte.

Pe de altă parte, religia oferă noi oportunităţi şi creează un nou mediu structural care să facă faţă separatismului etnic, extremismului şi terorismului în regiune.

Regiunea Mării Negre este, probabil, unica regiune în care religia are multe posibilităţi de a întări capacitatea statului în negociere. Cel mai puternic actor religios în regiune este Biserica Ortodoxă. De asemenea, roluri importante sunt jucate de musulmani în Caucazul de Nord şi Crimeea, Biserica Ortodoxă Georgiană, Biserica Apostolică Armeană şi Biserica Greco-Catolică din Ucraina.

Autorităţile ucrainene sunt interesate de unificarea Ortodoxiei Ucrainene şi independenţa sa faţă de Patriarhia Moscovei. Guvernul ucrainian consideră că o Biserică Ortodoxă unită este un instrument pentru integrarea Ucrainei în Occident şi un simbol al independenţei sale faţă de Rusia.

Moldova este un alt loc al rivalităţilor Bisericilor ortodoxe în spaţiul post-sovietic. Aici sunt prezente două Biserici: Patriarhia Moscovei, care este susţinută de către autorităţile moldovene şi Mitropolia Basarabiei, reînfiinţată în 1992 şi susţinută de Patriarhia Română. Oficialii moldoveni susţin Patriarhia Rusă şi datorită rolului pozitiv şi atitudinii echilibrate faţă de "conflictul îngheţat" din Transnistria.

Biserica Ortodoxă Georgiană are o legătură istorică cu Biserica Ortodoxă Rusă. Patriarhul Aleksei şi Catolicos Ilia au avut relaţii bune, iar cele două biserici sunt legate în mod tradiţional de relaţii prietenoase. Patriarhia Moscovei apreciază sprijinul lui Catolicos Ilia pentru politicile Patriarhiei în Ucraina, Moldova şi Estonia. Cu toate acestea, guvernul georgian a acuzat de mai multe ori Patriarhia Moscovei de prezenţă în teritoriul canonic georgian. În realitate, Biserica Rusă desfăşoară o politică foarte delicată în regiune, refuzând să-şi extindă jurisdicţia pe teritoriul Osetiei de Sud şi Abhaziei, chiar şi după recunoaşterea oficială de către Rusia a independenţei acestor două republici.

Din punct de vedere istoric, Biserica Ortodoxă Rusă a avut cea mai complicată relaţie cu Biserica Catolică. Catolicii au apărut pentru prima dată în Rusia în secolul al XVI şi, mai ales, după împărţirea Poloniei în secolul al XVIII, când 10 milioane de catolici au devenit cetăţeni ai Imperiul Rus. Astăzi, în Rusia locuiesc 177.000 de catolici. Vaticanul este foarte activ în spaţiul post-sovietic, fapt care îngrijorează Biserica Ortodoxă Rusă.

Există două aspecte principale ale neînţelegerii dintre Biserica Ortodoxă Rusă şi Biserica Catolică: contradicţii dogmatice şi prozelitism. Biserica Ortodoxă Rusă nu a fost niciodată implicată în activităţi misionare pe teritorii "străine" (cu excepţia vechilor credincioşi). Situaţia cea mai complicată este în Ucraina. Biserica Greco-Catolică (Uniaţii) are o puternică legătură cu Vaticanul şi este un actor foarte activ în viaţa politică internă a Ucrainei, nu numai în partea de vest.

Recent, o atenţie sporită a politicienilor, a jurnaliştilor şi a comunităţii de experţi a fost atrasă acelor grupări şi comunităţi "radicale" islamice - în primul rând, Hizb-ut-Tahrir şi aşa-numitele "Wahhabits" - care nu sunt subordonate DUMK (The Spiritual Administration for the Muslims of Kazakhstan)  şi sunt considerate ca o ameninţare gravă la ordinea publică şi securitatea regională.

În zona extinsă a Mării Negre sunt semnalate 4 grupări majore radical islamice: Hanafi Madhab (Islamul tradiţional din Crimeea, sunnit), Hizb-ut-Tahrir (HUT), Habashi Sheikh Ahmed Tamim, care a încercat odată să obţină controlul asupra tuturor musulmanilor din Crimeea şi grupul Wahhabit, numele utilizat greşit, impus extern, pentru Salafiştii care cer să se întoarcă la Islamul iniţial "autentic", "pur" şi să respingă orice schimbări şi transformări care au avut loc în această religie de mai mult de un mileniu.

Urmărind harta se poate vedea că Balcanii, în primul rând, reprezintă zona în care cele 3 importante confesiuni se întâlnesc pe o suprafaţă relativ mică. Interesele deosebite legate nu numai de conceptele religioase dar şi de interesele externe au dus la confruntări religioase cu manifestări violente. Nu trebuie uitat faptul că pe timpul conflictului din Kosovo nu a fost distrusă nici o moscheie, au fost distruse câteva biserici catolice şi toate bisericile ortodoxe. 

Este evident faptul că singura soluţie pentru evitarea unor asemenea manifestări este dialogul confesional şi găsirea căilor prin care să fie detensionate stările conflictuale înainte de a se ajunge la violenţe religioase cunoscute fiind ca cele mai sângeroase.

Faptul că în România trăiesc in pace, fără nici un fel de divergenţe, atât ortodocşi cât şi catolici sau musulmani este o dovada că aceasta concordie se poate extinde în întreaga zonă extinsă a Mării Negre.

BIBLIOGRAFIE

1/. http://ziarullumina.ro/drumul-istoric-al-ortodoxiei-113170.html

2/. Serebrian, Oleg, Dicţionar de Geopolitică, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p.136-137

3/. Benjamin R. Barber, Războiul sfânt contra globalizării. Modul în care globalizarea şi tribalismul remodelează lumea, trad. de Mihnea Columbeanu, Editura Incitatus, Bucureşti, 2002, p. 199