Operaţiile informaţionale – parte a confruntărilor hibride. Ştirile false digitale (Fake news 2.0)

Puţin înainte de 14 aprilie a.c. şi imediat ce operaţia aeriană americană, sprijinită de forţe britanice şi franceze din Siria s-a finalizat, analişti specializaţi în operaţii informaţionale au constatat o creştere explozivă a cantităţii de informaţii false vehiculate pe reţele sociale şi canale mass media. Aceste au evoluat în ambele sensuri posibile, fie în sensul minimizării eficienţei operaţiei, fie în sensul exploatării exagerate a părţilor pozitive ale acesteia.

Dar, ce sunt operaţiile informaţionale contemporane şi ce impact pot avea acestea în spaţiul asigurării securităţii unui stat?

Răspunsul scurt ar putea fi: „operaţiile informaţionale reprezintă cele mai complexe forme de confruntare din zilele noastre”.

Răspunsul mai elaborat îl găsim chiar în definiţia conceptului:

Utilizarea integrată a capacităţilor de confruntare care beneficiază de asigurarea securităţii operaţiilor, cu scopul de a influenţa sistemele de decizie umană şi tehnică sau starea populaţiei din statul ţintă, concomitent cu protejarea sistemelor similare proprii. Capacităţile de confruntare sunt:

- politică, diplomatică şi economică

- război electronic,

- operaţii cibernetice în reţea,

- operaţii mass-media

- persuasiune,

- manipulare,

- dezinformare

- propagandă – albă, neagră şi gri

- contrapropagandă,

- operaţii în reţele sociale,

- operaţii psihologice,

- mascare,

- operaţii de intelligence acoperite sau clandestine

Toate capacităţile de confruntări enumerate mai sus sunt importante, dar dimensiunea cibernetică se detaşează ca implicit presupusă în toate celelalte forme. Această dimensiune conferă şi o viteză de evoluţie a domeniului greu de prognozat.

Exemplele de mai jos vor aborda provocările la adresa sistemelor de calcul si pe cele ale operaţiilor în reţele sociale afectate de revigorarea conceptului de ştire falsă (fake news).

În general, în domeniul comunicării interpersonale sau în cel al comunicării sociale, formele fizice uzuale de prezentare a ştirilor sunt în format scris sau în format audio-video.

În lumea utilizării intelligence-ului de securitate, informaţiile sunt considerate „credibile”, printre altele şi dacă sursa care le furnizează este caracterizată de un grad mare de încredere şi apoi de gradul lor de veridicitate.

O mare îngrijorare de securitate, cauzată de evoluţiile rapide în domeniul  inteligenţei artificiale, va fi reprezentată de distrugerea completă a încrederii în ceea ce vom vedea sau auzi în procesele tehnice de comunicare interumană. Implicaţiile sociale şi juridice vor fi enorme.

Nici nu am apucat să ne limpezim punctele de vedere legate de impactul social, cultural şi juridic al conceptului de ştire falsă (fake news) că specialiştii in domeniul securităţii au trecut la formularea unor predicţii legate de conceptul „fake news 2.0”.

Epoca fake news 2.0 va fi iniţiată de capacitatea tehnologică a inteligenţei artificiale de a reproduce fidel vocea individului, ca fiinţă umană. Tradiţional, auzul vocii unei persoane cunoscute reprezintă un eveniment de maximă încredere. Este, mai degrabă, un fapt, o probă, o certitudine decât o informaţie oarecare.

Sinteza artificială a vocii umane are numeroase aplicaţii în automatica proceselor industriale, în cercetare, în învăţământ dar şi în lumea medicală sau a telecomunicaţiilor. Dar ce ar însemna lucrul acesta în lumea militară, a serviciilor speciale sau a domeniului juridic? Probabil un coşmar. Să ne imaginăm ca false: instituţia ordinului de luptă în operaţii concrete, declaraţiile de martor, depoziţiile în justiţie, înregistrările audio ca dovezi justificative, aprobările verbale pentru diverse procese din industria transporturilor aeriene, pe căi ferate sau rutiere etc.

 Începând cu anul 2018, va apărea pe piaţa ideilor de securitate un alt tip de provocare ce vine din lumea tehnologiei avansate, conexă cu super-inteligenţa artificială şi se referă la posibilitatea de a „falsifica” vocea umană, urmată de prezentarea ei ca produs natural real ce are origine certă. Fără a intra în detalii de specialitate, conceptul de super-inteligenţă artificială diferă de cel de inteligenţă artificială, în sensul că depăşeşte limitele operaţionale legate de inteligenţa celui mai performant creier uman. Inteligenţa artificială îşi propune să concureze cu cea umană pe segmente de nişă gen jocul de şah, spre exemplu, în care maşina învinge cu siguranţă campionul mondial la şah.

Un domeniu tradiţional si distinct al fizicii este reprezentat de acustică, baza teoretică a activităţilor inginerilor de sunet, care sunt consideraţi oamenii din umbra evenimentelor cu impact social major. Lumea „informaţiilor vorbite” începe să reprezinte mai mult decât o succesiune de vibraţii acustice furnizate de sistemul laringo-faringian al omului. Aceste vibraţii sunt generate de interacţiuni sistemice la care participă şi alte parţi ale organismului uman cum ar fi plămânii sau corzile vocale şi modul în care acestea reacţionează la diverse tipuri de presiuni mecanice generate de aerul circulat „forţat” prin „sisteme umane de conducte”. Acest ansamblu acustic de armonice individuale sau de grup, produce tonuri unice, comparabile cu unicitatea amprentelor digitale ale fiinţei umane. Acestor caracteristici de tip frecvenţe de undă, ce conferă unicitate vocii umane se adaugă intonaţia, inflexiunea şi ritmul ce conferă caracter unitar „amprentei vocale de tip unicat a persoanei”.

O aceeaşi construcţie vocală de mai multe cuvinte, poate transmite mesaje cu semantică diferită, în funcţie de ceea ce induc inflexiunile, intonaţia sau ritmul de exprimare folosite. De exemplu, propoziţia interogativă „Ce faci mamă?” poate transmite mesaje de la înspăimântător, până la indiferenţă, trecând şi prin interpretări de stări precum cele: sarcastic, iubitor, înţelegător etc. Ceea ce am prezentat în fraza de mai sus este uşor de clarificat şi acceptat dacă ne plasăm în cazul discursului verbal, dar ce facem cu „Ce faci mama?” în forma text scris? Detaliile cum ar fi intonaţia, inflexiunea şi ritmul de stimulare a „impactului” mesajului sunt deosebit de dificil de modelat. Numai că inteligenţa artificială are deja rezultate concrete în acest sens printr-un produs dedicat „Adobe Voco” care dezvoltă ceea ce este, în esenţă, un „Photoshop de undă sonoră”. Acest soft funcţionează prin generarea unor modele concrete de unde sonore ataşate unor pixeli ce modelează prin simulare textul ca „poză” pentru a-l transforma în ceva ce sună natural. Furnizorul softului apreciază că este nevoie doar de mai multe discursuri sau înregistrări vocale ale unei persoane din care să se extragă cu „cut and paste” cât mai multe combinaţii verbale, ce pot fi constituite într-o bibliotecă de tip „martor referenţial de construcţii verbale”. Proiecte similare, cu investiţii considerabile, dezvoltă şi Amazon, Facebook, Google, Apple, aşa cum afirmă britanicul Tim Urban într-un articol pe platforma waitbutwhy.com

Pornind de la acest referenţial pot fi „construite” discursuri, declaraţii, afirmaţii, depoziţii etc. după o logică (semantică) şi „stare emoţională sintetică”, prezentată ca mai sus şi operaţionalizată prin modelare-simulare conform cu solicitarea de tip mesaj dorit a fi obţinut. Rezultatele se conturează a fi uimitoare (dacă nu înspăimântătoare) şi vor fi, de fapt, fişiere audio neafectate de suspiciunea de editare (inserare, tăiere, inversare, permutare de obiecte sonore etc.).

Altfel spus, este posibil ca o persoană să nu poată face distincţie între o înregistrare reală a unui discurs propriu şi unul generat artificial. Altfel, se poate spune că orice persoană poate fi „desenată să pară aproape orice: un visător, un paranoic, un isteric, un blând povestitor, un dulce copil etc.”. Pentru scopuri industriale, perspectiva pare încântătoare. Pentru domeniul securităţii se prefigurează riscuri mari generate de creşterea complexităţii înţelegerii lumii politice şi a politicienilor, mai ales pe segmentul de legiferare. Cum vor putea fi setate normele juridice ce vor fi chemate să reglementeze domeniul în contextul respectării drepturilor şi libertăţilor civile? Totul pare extrem de dificil dacă nu, mai degrabă, un coşmar.

Este posibil ca un actor bun să improvizeze vocal un mesaj care, fie să genereze confuzie, fie să mobilizeze sau să demobilizeze sau să enerveze un grup căruia i se adresează. Cei mai mulţi dintre receptorii umani ai unor astfel de discursuri nu vor putea să diferenţieze între „o trompetă ce simulează o partitură politică” şi un politician real care doreşte să mobilizeze într-un anumit sens, să zicem electoral, un anumit grup ţintă. Dacă la fraza anterioară, mai adăugăm neîncrederea crescândă în mass media convenţională şi cea socială, neîncrederea în anumiţi politicieni, în funcţie de simpatiile şi antipatiile publicului ţintă, care este subliminal manevrat de persoane cu ştiinţa manipulării şi a persuasiunii, a propagandei şi a operaţiilor informaţionale, psihologice şi de influenţă, realizăm la ce trebuie să facă faţă în viitorul apropiat cei ce au ca sarcină asigurarea echilibrului social într-o ţară.

În final apreciem că se conturează, aproape clar, faptul că marea problemă legată de Fake news 2.0 o reprezintă maniera juridică în care trebuie adaptat controlul operaţiilor cibernetice în reţea, extrem de greu de realizat în afara unui consens politic global, în care statele să se angajeze la eforturi comune şi sincere. Dar, oare putem vorbi de sinceritate generalizată în politica internaţională? Probabil că vor trebui identificate mecanisme juridice similare celor legate de controlul proliferării nucleare sau de cel al interzicerii folosirii armelor de distrugere în masă. Dificultatea va fi însă mult sporită de lipsa normelor internaţionale referitoare la acceptarea definiţiei originii unor astfel de agresiuni (locul şi sponsorul) într-un mediu nereglementat juridic. Să nu uităm că INTERNETUL nu are un proprietar, fiind o reţea deschisă!

Concluzionăm sintetic afirmând că atunci când analizăm o agresiune cibernetică concretă, la nivel internaţional, primul lucru pe care trebuie să îl facem este să obţinem răspunsul ferm la o întrebare iniţială şi apoi să ne asigurăm că toţi actorii implicaţi au aceeaşi reprezentare a conceptelor folosite.

Întrebarea este : „CINE A LANSAT ... CE ?“ (WHO LAUNCHED ... WHAT ?)