”Operaţia IDLIB” - Drum fără întoarcere

Devenită cap de afiş pentru analiştii care sunt specializaţi în evoluţiile din Orientul Mijlociu, ”Operaţia Idlib” este anunţată ca începutul sfârşitului pentru rebeliunea din Siria, dar regimul preşedintelui Assad trebuie să plătească un preţ semnificativ, uman, politic, militar, pentru ca această operaţie să reuşească. Cam aşa ar apărea, simplu, potenţialele evoluţii în ultima enclavă aflată încă sub controlul opoziţiei armate siriene (kurzii sirieni nu se includ aici).

Dacă e atât de simplu, de ce se mai pun următoarele întrebări, cărora răspunsurile nu le pot da, la acest moment, decât argumente subiective:

Este ”Operaţia Idlib” ultima mare desfăşurare de forţe a regimului de la Damasc pentru a prelua controlul întregului teritoriu al Siriei?

Nici pe departe. În cele mai optimiste prognoze, o operaţie de succes a forţelor armate siriene, aliate cu diferitele miliţii interne şi externe, sprijinite de aviaţia rusă şi consilierii trimişi de Moscova, ar aduce, la finalul acesteia, sub controlul Damascului 4/5 din teritoriul Siriei, precum şi 9/10 din populaţia ţării. Nu e puţin, dar nu e totul. Ar rămâne teritorii importante sub controlul altor entităţi, nu neapărat numai interne. Cel puţin trei:
a. Cantonul Afrin şi cordonul care îl leagă de râul Eufrat, unde legea o fac miliţiile pro-turce şi, desigur, Turcia;
b. Kurdistanul sirian, Rojava, unde autoritatea este reprezentată de miliţiile kurde şi, parţial, arabe din Forţele Siriene de Apărare, sprijinite de contingente americane şi franceze;
c. zona de interdicţie de 55 km din jurul punctului de frontieră de la graniţa cu Irakul, Al Tanf, acolo unde este instalată o bază avansată a SUA şi unde cinci grupuri rebele siriene - Leii armatei de est, Forţele Martirului Ahmad al-Abdo, Armata triburilor libere, Armata de comando a revoluţiei, Bigada Martirii Al-Qaratayn, fiecare numărând probabil, câteva zeci de voluntari, dar nu contează numărul atunci când ai spatele asigurat - continuă să creadă că revoluţia continuă şi că Assad mai poate fi înlăturat.
În aceste condiţii, o ”operaţie Idlib” victorioasă (şi suntem încă departe de acest moment) ar trebui să fie urmată de:
1. un acord cu Turcia pentru retragerea forţelor din nordul Siriei, reintegrarea miliţiilor rebele. Preţul va fi, pentru Damasc, sub forma unor garanţii ferme şi clare că în nordul Siriei, kurzii sirieni nu vor putea crea nimic (autonomie, federaţie, confederaţie) care să reprezinte o ameninţare pentru ordinea internă din sud - estul Turciei;
2. un acord cu conducerea politică a kurzilor sirieni, Partidul Unionist Democratic, prin care să se realizeze o acomodare a opţiunilor centralizatoare ale Damascului cu solicitările locale de autonomie, care să nu contravină exigenţelor Ankarei. Soluţii pentru integrarea forţelor armate kurde, deja funcţionale, deja antrenate de lupte, în structura FA siriene;
3. un acord, probabil la un nivel superior celui al Damascului, pentru ca SUA să îşi retragă forţele din zona Al Tanf, cu garanţii de securitate asigurate pentru forţele rebele rămase.
Nici măcar pe hârtie, aceste scenarii nu par realizabile în viitorul imediat. Turcia forţează, condiţionând ”Operaţia Idlib”, pentru că ştie că vor urma celelalte etape, mai devreme sau mai târziu. Kurzii au plătit cu sânge controlul teritoriului din nord - estul Siriei, au şi un oarecare sprijin extern, deloc de neglijat dacă numim cele două state sponsor, SUA şi Israel, iar mental şi, mai ales, politic va fi greu să revină la situaţia de dinainte de 2011. Pentru SUA, prezenţa în nord - estul şi estul Siriei are o încărcătură strategică. Practic, se poziţionează în mijlocul focarului de instabilitate din Orientul Mijlociu, putând cel puţin monitoriza, dacă nu şi acţiona, în patru direcţii de interes: Irak, Iran, Siria, Turcia. De ce ar pleca? Poate forţate la un moment dat (dar cine poate forţa SUA, chiar în deşerturile arabe?), când restul Siriei va fi deja pacificat, iar baza din deşert va fi singură în faţa unei gherile guvernamentale siriene. Momentul acela este însă atât de îndepărtat.

De ce se împotriveşte Turcia? De ce Rusia insistă pentru desfăşurarea operaţiei?

Capitala enclavei, Idlib, este mai aproape înzecit de graniţa turcă decât de Damasc. De aceea, îngrijorările Ankarei privind un potenţial val de refugiaţi par legitime. Ca să fie şi mai evidente, se mai plusează la numărul civililor aflaţi pe teritoriul enclavei. Sau la exodul masiv care va urma unei eventuale ofensive. Se merge până la cifre de 3,5 milioane de refugiaţi, practic întreaga populaţie a enclavei, deja supraevaluată, care ar lua drumul exilului, în ciuda gardului de protecţie de la graniţa turco - siriană, în  Turcia şi, mai departe, în Europa. Un mic şantaj: vedeţi că se mai poate întâmpla o dată! De fapt, Idlib este un as din mâneca din ce în ce mai neîncăpătoare a preşedintelui Erdogan în negocierile pentru soluţii satisfăcătoare pentru Ankara în zonele de nord ale Siriei. Turcia poate presa Rusia până la un moment dat. Sunt contracte militare în curs, sunt interese economice, sunt parteneriate strategice nedeclarate. Aşa cum s-a întâmplat, însă, şi în cazul doborârii avionului militar rus Su-24, în 2015, Ankara a dovedit că nu are resursele Moscovei, nici militar, nici economic, nici diplomatic. Ar putea sa le aibă dacă ar fi cu adevărat orientată spre NATO şi UE. Dar nu este decât conjunctural. Şi atunci, parteneriatele funcţionează parţial, iar sprijinul vine şi el, episodic. La Ankara se ştie că Idlibul va fi atacat. Regimul de la Damasc nu are opţiuni alternative pentru că a clamat permanent reîntregirea teritoriului naţional. Prin aceste amânări ale ofensivei siriene, Turcia încearcă să obţină dividende pentru celelalte dosare de interes: permanentizarea unei prezenţe militare în nordul Siriei, împiedicarea creării unei autonomii kurde. Garanţii din partea Damascului în această direcţie şi drumul spre Idlib e deschis!
În ceea ce priveşte Rusia, aceasta a numărat în ultima perioadă 55 de atacuri cu drone, oficial toate doborâte, asupra bazei aeriene de la Khmeimim, Latakia. Toate lansate de pe teritoriul enclavei Idlib. Conform acordului din 26 august 2015, Rusia va putea folosi pe termen nelimitat această bază. De aceea, Moscova doreşte ca securitatea acestei baze să fie asigurată pe termen lung, pentru că ea nu este destinată doar Siriei. Prin prezenţa sistemelor S-400, o bună parte din Mediterana de Est, sudul Turciei, Siria, Israelul sunt într-un  clopot de sticlă în care se văd toate dislocările aeriene, toate rachetele care se insinuează prin spaţiul aerian al Libanului. Dincolo de această nevoie de ordin tactic, Rusia este în Siria pentru că, prin intermediul Damascului, a revenit în lumea arabă. Şi, după toate aparenţele, are de gând să rămână. Pentru că, astfel, poate gestiona, parţial, problematica terorismului din nordul Caucazului. Pentru că, astfel, recâştigă o piaţă pentru echipamentele sale militare. Pentru că, astfel, îşi poate antrena forţele sale, de nivel tactic sau strategic, în poligoanele de nisip, fără restricţii ecologice, ale Orientului Mijlociu.

Şi, până la urmă, cum se va desfăşura operaţia militară?

Cel mai probabil nu va fi una. Adică o operaţie militară pe stil clasic, cu un moment T zero, al declanşării atacului, cu linii de front, direcţii de atac, aliniamente de atins, obiective de cucerit. Nu se mai poartă. Războiul modern are alte coordonate, iar cel din Siria experimentează unele dintre ele. De fapt operaţia a început o dată cu intensificarea atacurilor aeriene, cu lansarea manifestelor cu apeluri de capitulare pentru locuitorii enclavei, cu campania media dedicată presupusului ”atac chimic”. Suntem în perioada în care se reglează tirurile şi ţintele. Politice, în majoritate. Pentru că operaţia militară e condiţionată de cea politică. Dacă liderii politici, în acest caz este vorba de preşedinţii Rusiei şi Turciei, parţial cel al Iranului, parţial preşedintele Siriei, vor ajunge la un acord, restul va fi simplu. Nu există forţe în teren să împiedice implementarea lui. Deocamdată, după întâlnirea de la Soci, din 17.09, a.c., dintre preşedinţii Putin şi Erdogan, s-a decis  pentru o amânare. Se va crea un coridor  de 15-20 kilometri din care armele de calibru mare, tancuri şi artilerie, vor fi retrase, iar formaţiunile extremiste, gen Hay'at Tahrir al-Sham / HTS, franciză Al-Qaida, vor trebui evacuate. Până la 10 octombrie. Zona va fi patrulată de unităţi ruse şi turceşti. Până la sfârşitul anului, principalele căi de comunicaţii ale zonei, care leagă Alep de Hama şi Latakia, vor trebui redeschise traficului. Acordul este sprijinit de guvernul sirian, a adăugat preşedintele Putin, la sfârşitul conferinţei de presă de la Soci, neprecizând dacă Damascul a fost informat anterior, pe timpul sau la sfârşitul discuţiilor dintre cei doi preşedinţi.
Deocamdată evoluţiile sunt cele preconizate de fostul ambasador britanic la Damasc, Peter Ford :
a. implicarea Turciei în destructurarea grupărilor extremiste din enclava Idlib. Crearea coridorului de excludere armelor grele şi formaţiunilor radicale are acest obiectiv;
b. pregătirea opiniei publice internaţionale pentru o soluţionare graduală a problemei şi nu una bazată pe reacţii la presupuse atacuri chimice;
c. pregătirea retragerii forţelor ”neinvitate” de regimul de la Damasc şi stoparea tendinţelor de partiţionare a Siriei;
d. pregătirea reconstrucţiei Siriei.
Opiniile sunt exprimate de un fost diplomat occidental, destul de critic cu poziţiile ţării sale privind conflictul din Siria.
Amânarea nu exclude, însă, operaţia militară. Aceasta, atunci când va avea loc, va urmări câteva obiective, deja sugerate:
- asigurarea securităţii bazei aeriene ruse de la Khmeimim, Latakia;
- preluarea controlului zonei rurale a enclavei Idlib, pe modelul Rif Dimashq, suburbiile agrare ale Damascului;
- atacarea localităţilor aflate în afara nucleului dur al enclavei, centrat pe oraşul Idlib. Este vorba de Jisr al-Shughur, Khan Shaikhoon, Saraqeb şi Sahl al-Ghab.
La acel moment, ulterior preluării controlului oraşului Jisr al-Shughur, ar trebui să fie identificată o soluţie şi pentru cei 10 - 15.000 membri ai grupării Hay'at Tahrir al-Sham care nu vor mai avea varianta unui safe heaven în Siria, ca în alte situaţii similare, nemaifiind alte zone sub controlul opoziţiei, nici în Turcia, care tocmai a declarat această organizaţie drept teroristă, nici altundeva.

Care sunt consecinţele pentru România ale unei operaţii militare, deja amânate, undeva la 2000 kilometri distanţă?

Nu prea multe, în aparenţă. Abordarea noastră duală a conflictului din  Siria, cu o reprezentare diplomatică redusă, dar prezentă, şi cu rezervele privind regimul de la Damasc produse de parteneriatul nostru strategic cu SUA, a lăsat unele uşi deschise în regiune, dar nu prea larg. Din raţiuni care ţin de actorii internaţionali importanţi, Siria, chiar victorioasă în conflictul intern, nu va beneficia de creditul pe care îl au învingătorii, trebuind în continuare să poarte povara unei relaţii privilegiate cu Iranul, unui tratat lipsă cu Israelul, unei cvasi – excluderi din ”lumea bună” sunnită arabă, datorită preponderenţei reprezentanţilor alawiţi în conducerea de la Damasc şi al caracterului relativ secular al regimului. Şi desigur, nici UE / NATO nu vor fi foarte interesate să dialogheze cu ”dictatorul” Assad.
Astfel că legăturile noastre cu Damascul se reduc la:
- comunitatea românească locală, alcătuită în general din românce căsătorite cu sirieni, aproximativ 10 – 15.000 de persoane, neorganizată dar, majoritar bine situată în ierarhia socială siriană;
- comunitatea siriană din România, câteva mii de persoane, în general bine integrate în peisajul economic local;
- câteva legături economice accidentale, individuale;
- o temere faţă de potenţialele solicitări UE de preluare de refugiaţi.
Tragedia Siriei nu ne implică decât tangenţial. Nu avem o politică foarte clară faţă de cetăţenii români de origine siriană, aflaţi încă pe teritoriul sirian. Deşi instituţiile pot spune altfel. Nu avem o politică foarte clară faţă de refugiaţi. Deşi instituţiile vor spune altfel. Vom putea, oare, participa la un eventual efort de reconstrucţie?
O operaţie militară de reluare a controlului unei provincii rebele, unde sunt concentraţi şi câteva zeci de mii de membri ai unor grupări teroriste, ce relevanţă poate să aibă pentru noi? O ”primăvară arabă” care nu se mai sfârşeşte şi care trimite încă şocuri către Europa?

Şi mai sunt şi alte întrebări.